Pentru foarte mulți oameni, cu excepția unor budiști și stoici, Viața pare să funcționeze în doi pași. E cu două viteze. Primul e că Viața se manifestă sau, în alte cuvinte, un eveniment se întâmplă. Să numim evenimentul X. El poate fi orice. Un țânțar te-a pișcat. Ți s-a dezumflat măseaua, pardon, roata pe Valea Prahovei în mijlocul aglomerației de weekend. Locuiești în București și deodată nu mai ai apă caldă.
Cranii călugări - Mănăstirea Neamț
• Există obiceiul ca după o vreme de la moarte, craniul călugărilor care-au murit într-o mănăstire (de la Muntele Athos, dar nu numai) să fie depozitat într-o cameră specială, unde sunt ținute împreună sute, dacă nu mii astfel de cranii.
Această cameră, denumită astfel probabil ca o ironie, poartă uneori numele informal de „școala de filozofie”. Îți aduce rapid aminte de o regulă fundamentală a lumii în care trăim: ce e viu moare...
Încearcă să-ți imaginezi lipsa timpului. Nu poți, nu-i așa? Orice ai face, timpul există. Ori așa pare. Se întâmplă astfel, spune Kant, pentru că timpul nu ține de natură, ci de modul în care este creierul construit ca să perceapă ce se întâmplă în lume. Timpul, ca și spațiul, sunt condiții ale percepției lumii. E un răspuns surprinzător, nu? Să arăți că timpul nu există pentru că nu poți scăpa de el 😃. Dar ideea este profundă și nu și-a pierdut deloc vigoarea odată cu trecerea timpului.
Un portret (graffiti) al lui Kant pe un zid din Kaliningrad (fost Königsberg - unde a trăit filozoful)
„Critica rațiunii pure”, publicată de Immanuel Kant în 1781, când avea 57 de ani, este o carte intimidantă. Multe pagini (circa 600), un jargon impenetrabil, un text întortocheat și dificil, și asta și din vina autorului, care a scris-o cumva în grabă (după care a revenit cu ediția a doua). O carte aproape inaccesibilă pentru o minte neantrenată și pentru cineva lipsit de o voință de fier. E un exercițiu de voință și tenacitate să citești această carte.
Pe de altă parte, Critica rațiunii pure este o operă fundamentală a filozofiei și un exemplu de profunzime a gândirii umane la limita sa de sus. Dacă ai citit CRP poți muri liniștit, fiindcă ai făcut ceva ce puțini oameni au făcut 😃.
Puțini îndrăznesc să încerce să facă un rezumat al nucleului gândirii lui Kant în câteva pagini și într-un limbaj relativ simplu. Este exact ceea ce încerc în acest articol. Nu e prima încercare de acest fel. Acum câteva luni am scris un articol despre „Ființă și timp” a lui Martin Heidegger, o carte, de asemenea, cunoscută pentru cât e de „rece” cu cititorul.
Conceptul de „emoţie" este asemănător celui de „timp", dacă nu ne întreabă nimeni, ştim ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru „emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.
Mai jos puteţi găsi un scurt ghid de folosire a virgulei în limba română. Virgula - folosirea acesteia - dă destulă bătaie de cap multora dintre noi, întrucât regulile sunt complicate pentru cineva care a pierdut contactul cu limbajul prea tehnic predat la orele de gramatică la şcoală.
Deși, pentru precizie, nu putem evita complet folosirea acestui limbaj nici în articolul de faţă, încercăm ca, prin exemple, să oferim o imagine cât mai clară cu putinţă.
Fragment din pictura „Creația lui Adam” de Michelangelo
- pictură pe plafonul Capelei Sixtine realizată în anii 1508-1512 -
Confuzia care apare cel mai des este următoarea: cei care vorbesc de lipsa zeilor, ateii, se referă, în fapt, la zei anume, precum Dumnezeul creștin ori cel islamic ori un altul, dar se presupune că vorbesc despre zei, în genere. Una este să vorbești despre un anumit zeu, alta este să vorbești despre ideea de creator.
Dacă atunci când vine vorba despre un anumit zeu, ateii au argumente suficiente pentru a arăta slăbiciunile opțiunii credincioșilor, când vorbim despre ideea de creator, lucrurile sunt mult mai complicate.
Pentru cine intră pe acest site, probabil că este la curent cu una dintre obsesiile mele, cea referitoare la natura minții umane. Ultimul articol în care am atins acest subiect este cel în care vorbeam de ce ideea de transfer al conștiinței într-un calculator este ridicolă.
În acest articol vreau să reiau și accentuez ideea de bază cu privire la natura minții pentru a arăta cum, cel mai probabil, funcționează o ședință la terapeut, meditația sau efectul placebo.
Cărțile vechi au un farmec aparte, pentru că păstrează în ele modul în care înaintașii noștri percepeau lumea. Contactul cu gândirea omului de acum o mie sau două mii de ani nu are cum să nu te fascineze...
În acest articol o să prezint o serie de extrase din „Conjurația lui Catilina”, o scriere de mici dimensiuni, 60 pg, o carte rară, scrisă de un autor roman, Caius Sallustius Crispus, care a trăit în sec. I î.e.n. Nu o să intru în detalii cu privire la subiectul propriu-zis al cărții, o încercare de preluare a puterii la Roma, ci pun accent pe filozofia lui Sallustius, opiniile acestuia despre natura umană, partea care m-a atras cel mai mult din carte, în fapt.
Să te păstrezi lucid și la subiect este adesea dificil, după cum se poate observa, de pildă, recent, în ce privește modul în care oamenii înțeleg invazia Ucrainei de către forțele armate ruse.
Din câte-mi dau seama, două sunt tentațiile pentru o minte mai puțin antrenată, tentații care duc la judecăți greșite.
Mulți autori de SF și regizori se doresc vizionari, precursori ai unor schimbări ce vor veni peste sute ori mii de ani. Una dintre ideile gânditorilor de astăzi este că mintea umană va putea fi transferată pe un calculator, iar oamenii viitorului vor trăi bine mersi (și) acolo.
Dar această idee are la bază o gravă confuzie cu privire la cum funcționează creierul și natura minții umane.
În urmă cu câteva zile am scris un articol bazat pe o carte a lui Victor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieții”, în care prezentam psihologia omului în condiții extreme (lagărul de concentrare). Mi-a părut rău să renunț la carte înainte să mai scriu un articol inspirat de aceasta, așa că am ales să vorbesc despre „intenția paradoxală”, o tehnică dezvoltată de Frankl utilizată în cadrul logoterapiei, metoda psihoterapeutică inventată de acesta.
E clar că presa nu se mai face de prea mulți jurnaliști, în sensul clasic, dar limbajul unora este literalmente la nivel de grădiniță...
Dacă trăiești în România, ai auzit de nenumărate ori expresia „a fi / a te simți confortabil cu” ceva. Firește, este traducerea nefericită a expresiei englezești „to feel comfortable with something”.
Articol conține o serie de idei extrase din cartea „Omul în căutarea sensului vieții”, de Victor Frankl.
Intrarea în lagărul de concentrare de la Auschwitz, situat în Polonia de azi
Victor Frankl a fost un psihiatru și scriitor austriac de origine evreiască (1905 - 1997), fondatorul „logoterapiei”, a treia școală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Aldfred Adler. Acesta a supraviețuit lagărelor de concentrare germane, dar aproape toată familia sa a murit în acestea (tatăl, mama, soția și fratele).
Una dintre cărțile care l-au făcut faimos pe Frankl este „Omul în căutarea sensului vieții”, în care acesta își face cunoscute experiențele în lagărele de concentrare. În articolul de față vreau să prezint doar acele aspecte din carte care țin de psihologia omului în condițiile extreme, așa cum au fost condițiile din lagărele naziste pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.