Anxietatea este privită, de cele mai multe ori, ca o defecțiune a minții. O stare pe care oamenii ar elimina-o instantaneu dacă ar exista un buton magic pentru asta. Iar această reacție este de înțeles. Anxietatea poate fi obositoare, apăsătoare și uneori paralizantă. Poate produce insomnii, gânduri repetitive, tensiune musculară, palpitații și sentimentul constant că ceva rău urmează să se întâmple.
Totuși, din perspectivă evolutivă, anxietatea nu este o eroare de proiectare. Dimpotrivă, este unul dintre cele mai vechi și sofisticate mecanisme de supraviețuire dezvoltate de organismele vii.
Evoluția nu păstrează timp de milioane de ani trăsături inutile. Iar anxietatea este aproape universală în rândul oamenilor. Ea exista cu mult înainte de apariția limbajului, a culturii sau chiar a cortexului cerebral modern. În formele ei moderate, anxietatea a avut un rol esențial în supraviețuirea strămoșilor noștri și continuă să joace un rol important și astăzi.
În esență, anxietatea este un sistem de detectare a pericolului. Creierul încearcă permanent să anticipeze viitorul și să identifice posibile amenințări înainte ca acestea să devină reale. Este un mecanism de simulare și pregătire.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Ca cercetător care studiază modul în care stimularea electrică a creierului poate îmbunătăți capacitatea oamenilor de a-și aminti lucruri, sunt adesea întrebat cum funcționează memoria și ce putem face pentru a o folosi mai eficient. Din fericire, decenii de cercetări ne-au oferit răspunsuri destul de clare la ambele întrebări.
Memoria funcționează în esență în trei etape, la fiecare contribuind regiuni diferite ale creierului.
Memoria senzorială, care poate dura doar milisecunde, înregistrează informații brute precum imagini, sunete și mirosuri. Acestea sunt procesate inițial de cele cinci cortexuri senzoriale principale ale creierului: cortexul vizual pentru imagini, cortexul auditiv pentru sunete și așa mai departe.
- Detalii
- de: Elva Arulchelvan
- Psihologie
Timpul nu există. Este o metaforă pentru contorizarea mișcării, pentru evoluția lucrurilor din univers. Dar nu există ca „substanță” în lume. Nu e nimic pe care să-l poți indica ori măsura prin contact direct ori indirect. Atunci când folosești un așa-numit instrument de măsurare a timpului (un ceas), tot ce faci este să numeri ciclurile respectivului dispozitiv. Cu cât ciclurile sunt mai regulate, cu atât ceasul e mai precis (iar cum atomii tind să funcționeze la fel, de aceea ceasurile atomice sunt cele mai precise).
Ceea ce înțelegem astăzi prin „timp” este diferit de ceea ce înțelegeau strămoșii noștri. Astăzi ni se pare aproape imposibil să ne imaginăm o lume fără „timp”, dat fiind că trăim într-o civilizație dominată de ceasuri, calendare, programări și cronometre. Telefonul ne arată ora permanent. Calculatoarele funcționează sincronizate la milisecundă. Munca, transportul, economia și chiar relațiile sociale sunt organizate în jurul timpului măsurabil.
Dar această viziune este foarte recentă în istoria umanității.
Pentru mare parte din existența speciei noastre, oamenii nu gândeau timpul ca pe o entitate abstractă, universală și independentă de evenimente. Ei nu trăiau într-un „flux al timpului” asemănător celui imaginat astăzi de fizică sau de cultura modernă. Trăiau într-o lume a schimbărilor concrete: răsăritul Soarelui, întoarcerea animalelor, sezonul ploilor, bătrânețea, fazele Lunii, migrația păsărilor, ciclurile recoltelor.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Jurnal de idei diverse
Există o idee incomodă în psihologie, dar greu de ignorat odată ce ai înțeles-o: oamenii nu știu cu adevărat de ce iau deciziile pe care le iau. Nu este vorba doar de erori ocazionale sau de lipsă de informații, ci de o limită structurală a minții umane.
Alegem, iar apoi inventăm explicații plauzibile pentru alegerile noastre. Experimentul aparent banal cu șosete, efectuat de psihologii Timothy D. Wilson și Richard E. Nisbett, oferă una dintre cele mai clare demonstrații ale acestei idei.
O minte care decide și o minte care explică
În centrul teoriei lui Timothy D. Wilson se află conceptul de „inconștient adaptativ”. Spre deosebire de imaginea clasică a inconștientului ca un rezervor de impulsuri primitive, Wilson arată că o mare parte din procesele mentale sunt rapide, eficiente și profund orientate spre adaptare. Mintea noastră funcționează în permanență în fundal, integrând informații, detectând tipare și generând reacții fără ca noi să avem acces direct la aceste procese.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Middlemarch (1872) este o lectură lentă și profund captivantă. Scriitoarea George Eliot – pseudonimul lui Mary Ann Evans (1819-1880) – a construit lumi ficționale bogate și complexe, despre care spera că îi vor ajuta pe cititori „să-și imagineze și să simtă mai bine durerile și bucuriile celor care diferă de ei în toate, cu excepția faptului larg că sunt ființe umane care se luptă și greșesc”.
Această construcție de lumi explicit umanistă avea să fie numită realism. Middlemarch este adesea citat ca model al acestui mod de reprezentare devenit astăzi familiar.
Subtitlul romanului, „A Study of Provincial Life” („Un studiu al vieții provinciale”), sugerează un proiect serios, ghidat de principii etice și științifice. Acest scop era foarte diferit de intrigile matrimoniale convenționale și stilul melodramatic al „autoarelor de romane stupide”, cum le numea Eliot, cu ironie. Ea le oferă cititorilor multiple perspective și moduri de a studia viețile altora.
- Detalii
- de: Helen Groth
- Cărți: citate, recenzii și note de lectură
În 1972, filosoful australian Peter Singer publica în revista Philosophy & Public Affairs un eseu care avea să devină unul dintre cele mai influente texte din etica aplicată: Famine, Affluence and Morality („Foamete, abundență și moralitate”). Contextul era criza umanitară din Bengalul de Est (astăzi Bangladesh), unde milioane de oameni se confruntau cu foametea.
Dar argumentul lui Singer depășește acel moment istoric. El formulează o întrebare incomodă, cu bătaie lungă: dacă putem preveni suferința altora fără să sacrificăm ceva de importanță comparabilă, avem obligația morală să o facem?
Textul său este o provocare directă la adresa modului în care trăiesc oamenii din societățile bogate. Singer nu discută despre eroi sau sfinți din punct de vedere moral, ci despre comportamente obișnuite, precum donațiile caritabile, și despre cât de puțin facem, de fapt, în raport cu cât am putea face.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
În 1983, sociologul W. Phillips Davison a formulat o idee care pare banală la prima vedere, dar care are consecințe profunde: oamenii tind să creadă că mesajele din mass-media îi influențează mai mult pe ceilalți decât pe ei înșiși. Această eroare de percepție, numită „efectul terței persoane”, descrie un mecanism psihologic prin care ne atribuim nouă o rezistență la influență și le atribuim celorlalți o vulnerabilitate mai mare. Nu este doar o impresie vagă, ci un tipar demonstrat experimental, care apare constant în contexte foarte diferite, de la publicitate și politică până la economie și comportament social.
Efectul este prezent astăzi în nenumărate discuții publice: jurnaliști, politicieni ori simpli participanți la discuții publice pe rețelele sociale sunt îngrijorați că ceilalți cad pradă dezinformării și sunt influențați de diverse mesaje publicitare ori de propagandă. Ceilalți, nu ei, care sunt chemați să ne trezească 😀
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Există o tensiune fundamentală în felul în care ne înțelegem pe noi înșine: pe de-o parte, avem impresia că suntem agenți raționali, conștienți de motivele noastre și capabili să explicăm de ce facem ceea ce facem, dar, pe de altă parte, cercetările din psihologia modernă sugerează că această imagine este, în mare parte, doar o simplificare convenabilă. Una dintre cele mai clare formulări ale acestei idei aparține psihologului Timothy D. Wilson, care a introdus conceptul de „inconștient adaptativ” pentru a descrie procesele mentale care operează în afara conștiinței, dar care sunt esențiale pentru comportamentul nostru.
Ideea centrală este aceea că cea mai mare parte a vieții mentale nu este accesibilă introspecției, dar este totuși sofisticată, eficientă și orientată spre adaptare. Conștiința nu este sediul deciziilor, ci mai degrabă locul în care acestea sunt interpretate.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Filozoful englez Julian Baggini a publicat recent un articol în Aeon, „The six-second hug”, în care vorbește despre cum instrumentalizarea, utilizarea oricărei activități pentru a atinge un alt obiectiv, a dus la situația în care aproape nimic nu mai mare pare să aibă valoare în sine.
Acesta analizează inclusiv ceea ce pare astăzi evident multora că reprezintă scopuri în sine: bogăția, sănătatea fizică și mintală, despre care arată, aparent paradoxal, că, în fapt, sunt ele însele doar condiții pentru alte scopuri.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Dacă te simți sătul de felul în care merg lucrurile în lume, atunci, indiferent de opțiunile tale politice, trăiești o emoție pe care oamenii o resimt de milenii. Poate te simți neputincios. Poate te simți precum personajul din piesa dramaturgului roman Terentiu, Frații (160 î.e.n.), care exclamă: „suntem înconjurați de atât de multe lucruri din care nu există scăpare: violență, sărăcie, nedreptate, singurătate, rușine. Ce vremuri trăim!”.
Ce poți face? După cum vom vedea, oamenii din Antichitate aveau idei diferite despre cum ar trebui să acționeze.
- Detalii
- de: Konstantine Panegyres
- Psihologie
Cei mai mulți dintre noi încă ne place să credem că suntem oameni care pot discuta lucrurile până la capăt. Spunem că prețuim deschiderea, nuanța și dezacordul onest. Îi învățăm pe copiii noștri să-și exprime gândurile. Le spunem studenților noștri că universitățile sunt locuri ale cercetării. Ne spunem nouă înșine că viața democratică depinde de schimbul de idei, nu de reducerea lor la tăcere.
Și totuși, atunci când un subiect devine încărcat din punct de vedere moral, mulți dintre noi nu devenim mai reflexivi. Devenim mai precauți. Căutăm certitudinea sau ne retragem în tăcere. O întrebare care altădată ar fi putut deschide o conversație riscă acum să fie percepută ca o provocare. Un moment de ezitare poate fi interpretat ca slăbiciune morală. O încercare de nuanțare poate suna, pentru altcineva, ca evitare, indiferență sau trădare.
- Detalii
- de: Farid Zaid și Daniel Heller
- Psihologie
Poligraful este cel mai cunoscut echipament de identificare a minciunii. Un nou sistem utilizat recent este cunoscut cu denumirea de EyeDetect. Dar sunt acestea precise și de încredere? Un faimos tradător american a „păcălit” poligraful de două ori, fără cine știe ce pregătire specifică. Nenumărate cazuri din instanță arată că poligraful este mai degrabă nefavorabil celor nevinovați, decât celor vinovați.
Unii cercetători se îndoiesc că detectarea precisă a minciunii este posibilă, indiferent de echipamentul utilizat.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
Expresia „Infernul sunt ceilalți” aparține filozofului francez Jean-Paul Sartre și apare în piesa „Cu ușile închise”, scrisă în 1944. Este una dintre cele mai citate maxime ale secolului XX și, în același timp, una dintre cel mai greșit înțelese. Interpretarea superficială, potrivit căreia Sartre ar afirma că ceilalți oameni sunt sursa nefericirii noastre, trece pe lângă esența ideii.
În realitate, sentința lui Sartre trimite la o analiză profundă a conștiinței, a libertății și a modului în care identitatea noastră este modelată de relația cu ceilalți.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cărți: citate, recenzii și note de lectură
Ce poți vedea chiar acum? Aceasta poate părea o întrebare banală, dar ceea ce intră în conștiința ta nu spune întreaga poveste când vine vorba despre vedere. O mare parte din procesarea vizuală din creier are loc mult sub nivelul conștientizării noastre.
Unele studii au explorat aceste adâncimi inconștiente ale vederii. O sursă de dovezi provine din afecțiunea neurologică numită „vedere oarbă” (blindsight), care este cauzată de leziuni în zone ale creierului implicate în procesarea informației vizuale. Persoanele cu vedere oarbă afirmă că nu pot vedea, fie complet, fie într-o parte a câmpului lor vizual. Totuși, atunci când li se cere să „ghicească” ce se află acolo, ele pot face acest lucru adesea cu o acuratețe remarcabilă.
De exemplu, într-un experiment publicat în 2004 pe o persoană cu vedere oarbă, o bară neagră a fost afișată în porțiunea câmpului vizual în care persoana era oarbă. Persoanei i s-a cerut să „ghicească” dacă bara era verticală sau orizontală.
În ciuda faptului că a negat orice conștientizare a barei, participantul a răspuns corect într-o proporție mult peste nivelul hazardului. Participantul a arătat chiar dovezi că putea să acorde atenție barei – răspundea mai rapid atunci când o săgeată (plasată într-o zonă sănătoasă a câmpului vizual) indica corect locația barei.
- Detalii
- de: Henry Taylor
- Psihologie
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piloții de vânătoare ai Luftwaffe (forțele aeriene ale Germaniei) trăiau într-un univers dominat de pericol permanent. Luptele aeriene deasupra Canalului Mânecii, a Germaniei sau pe frontul de est erau extrem de periculoase. În anumite perioade ale războiului, până la un sfert dintre piloți mureau într-o singură lună. În aceste condiții, conducerea militară germană s-a confruntat cu o problemă clasică: cum menții performanța oamenilor când nu ai aproape nimic material de oferit?
Răspunsul a fost surprinzător de simplu: gloria. Simbolul acestei glorii era Ritterkreuz, Crucea Cavalerilor – o decorație purtată la gât, care devenise unul dintre cele mai râvnite simboluri ale succesului militar în Germania nazistă. Pentru mulți piloți tineri, această medalie valora mai mult decât banii, mai mult decât concediul sau chiar decât simplul fapt de a supraviețui războiului. Ea însemna recunoaștere publică și statut. Era dovada că ești printre cei mai buni, iar toată lumea putea vedea asta.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Psihologie
