FripturăAlegeți să mâncați într-un restaurant cu taxă fixă: plătiți 100 de lei și, într-un interval de două ore, puteți bea și mânca cât și ce doriți. Ce se întâmplă cu cei mai mulți dintre participanți? Vor încerca să fie siguri că atunci când părăsesc localul, nu sunt în pierdere; prin urmare, vor încerca să bea și mănânce cât mai mult, în așa fel încât să simtă la final că a meritat „investiția”. Dar acest tip de comportament este irațional. De ce?



1. Întoarsă recent în București după o „pauză” de câțiva ani, am observat că numărul de mașini pe care diverși cetățeni au scris (cu degetul, prin eliminarea mizeriei de pe caroserie) „spală-mă”, a crescut. De unde atâta preocupare pentru mașinile nespălate care nu ne aparțin? Cum de sunt atât de mulți care se opresc din ceea ce fac pentru a scrie pe o altă mașină „spală-mă”?

2. Inteligența artificială a intrat în limbajul de toate zilele. În instituțiile statului, în ministere, la nivelul cel mai înalt, se vorbește despre cum trebuie să luăm în calcul inteligența artificială. Încă nu am auzit niciun înalt oficial vorbind despre inteligența artificială, știind despre ce vorbește...

3. Oamenii mor. Chiar și cei care au cont de Facebook. Cei care sunt încă vii folosesc contul pentru a anunța decesele prietenilor ori membrilor familiilor. Dar cu siguranță sunt multe conturi pe rețelele de socializare unde utilizatorii au murit, anunțați ori nu pe alte conturi. Pe măsură ce trece timpul, numărul conturilor cu utilizatori morți va deveni majoritar. Cine îndrăznește să calculeze care va fi proporția conturilor cu utilizatori morți într-o sută de ani? Are Facebook o politică pentru ștergerea conturilor nefolosite?

De regulă articolele / cărțile despre limbajul uman sunt aride, iar rezultatul lecturii lor rareori produce revelații. Adevărul este că știm puține despre cum funcționează limbajul uman. Iată câteva gânduri despre ce știm și despre complexitatea acestui subiect.

Ce înseamnă a vorbi?

Gândiți-vă la următoarea situație, pe care o întâlnim în fiecare zi. Suntem parte într-o discuție pe un subiect care nu ne este foarte familiar, de exemplu: de ce nu am fost vizitați de extratereștri până acum.

Universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut pentru om. Știința reprezintă efortul nostru de a surprinde realitatea. Dar oricât de precise ar fi teoriile științifice, ele nu ne vor spune niciodată cum este natura-în-sine; nu au cum.  Capacitatea noastră de a capta lumea înconjurătoare este modelată de comandamentul supraviețuirii, nu de cel al surprinderii realității.

Teoriile fizicii sunt doar aproximări ale lumii-ca-reprezentare, ale universului așa cum ni-l reprezentăm noi. Dar cum vedem noi lumea nu este cum chiar este lumea. Cum vedem noi lumea este doar o construcție a unui creier a cărui sarcină principală este, cum spuneam, să asigure supraviețuirea deținătorului. Despre cum este lumea în realitate, despre cum este realitatea, nu putem vorbi, nu avem nicio posibilitate să știm. Niciunul dintre simțurile noastre nu ne vorbește despre realitate, în fapt. Iată de ce...

Critica e unul dintre cei patru călăreți ai apocalipsei, după cum numește John Gottman tiparele ce prevestesc divorțul într-un cuplu cu o acuratețe de 90%. Primul e critica revărsată metodic precum picătura chinezească. De aici, relația tinde să alunece pe un tobogan marcat de alte trei tipare negative: defensiva (se apără), zidirea (refuză comunicarea) și disprețul.

Suntem într-un magazin, în fața unui raft cu cămăși. Evaluăm două cămăși cu nuanțe diferite de albastru. O alegem, după o analiză de câteva secunde / minute, pe cea mai deschisă la culoare? Cum am luat această decizie? Ce factori sunt implicați în luarea deciziei? Ce înseamnă că „eu” am luat această decizie? Este adevărat că noi, oamenii, avem capacitatea de a lua decizii în mod complet independent, că avem, așadar, liber-arbitru? Așa pare, dar pe măsură ce începem să analizăm ce înseamnă, în fapt, luarea unei decizii, ajungem repede la limitele cunoașterii umane. Sau, și mai probabil, la limitele biologice ale posibilității noastre de a cunoaște natura. Credem că problema liberului-arbitru este de nerezolvat, oricât ar progresa cunoașterea umană.

Unii copii se miră de această ciudățenie a limbii române, și anume că un cuvânt se termină cu trei „i”. Cu certitudine pentru cineva neobișnuit cu această situație, pare straiu. Un străin, de exemplu, care învață limba română, probabil se va mira de modul anevoios în care construim cuvintele.

Iată când și de ce scrie „copiii” cu trei de „i”.

Am văzut recent scris la intrarea într-un bloc: „Asigurați-vă că a-ți plătit întreținerea pentru luna în curs!”. Merita adăugat: Ați plăti întreținerea la timp e o îndatorire cetățenească!”. Dar a doua parte nu a fost pe anunț, e invenția noastră.

În urmă cu 10 ani am scris un articol, dorit exhaustiv, cu 38 de reguli de folosire a virgulei în limba română. Articolul a avut un succes neaşteptat, fiind preluat (fără acordul nostru, fireşte :)) de ziare, unele universităţi sau bloguri personale. Acel articol a fost scris pe baza lecturii cărţilor de gramatică publicate la acea vreme.

Recent am primit un email de la un senior editor al unei edituri româneşti, în care se menţiona faptul că într-un alt articol al nostru dedicat virgulei (un ghid minimal de folosire a virgulei) se specifică faptul că "deci", concluziv, se desparte prin virgulă, dar în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, care reglementează, în fapt, folosirea virgulei, regula pare a fi alta. Una peste alta, autoarea e-mailului avea dreptate. În articolul de bază despre virgulă noi menţionasem că folosirea lui „deci” este disputată de specialiştii în gramatică, aşa cum am constatat la data scrierii articolului.

În urma acestui e-mail am hotărât să scriem acest articol, în care vom explica regulile de folosire a virgulei urmând strict prevederile Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995. Cu toate acestea, articolul nostru original este mai complet și, credem, mai explicit.

Propoziţia "Această propoziţie este falsă" este un paradox, după cum probabil ştiţi ori v-aţi dat deja seama. De ce este un paradox? Pentru că dacă este adevărată (adică, aşa cum spune, este falsă), atunci este falsă. Iar dată este falsă, atunci înseamnă că este adevărată. Şi cercul vicios continuă.

Iată un alt exemplu, mai aproape de viaţa cotidiană. Un român spune: "Toţi românii sunt mincinoşi". Dacă propoziţia este adevărată, asta înseamnă că şi cel care a făcut afirmaţia este mincinos, deci când a spus că "toţi românii sunt mincinoşi" a minţit. Dar dacă a minţit, înseamnă că este adevărat contrariul:  nu toţi românii sunt mincinoşi. Dar dacă  nu toţi românii sunt mincinoşi asta înseamnă că e posibil ca românul care a spus propoziţia să nu fi minţit, ci să fi spus adevărul. Şi ajungem la pasul 1 din nou, intrând în acelaşi cer vicios.


 



Donează prin PayPal ()


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro