• Îți place sau nu, în fiecare clipă ești ceea ce ești cu adevărat. Faptul că ești servil, prost crescut, lipsit de curtoazie și educație - nu te face mai puțin autentic.
• E interesant de observat că nu sunt mulți care nu ar avea câteva sfaturi despre cum ar fi trebuit să fi fost făcută lumea noastră, dacă ar fi fost întrebați la început.
• Să faci un zeu e mult mai simplu decât să-ți faci patul. Toată istoria omenirii arată asta.
Observând lumea doar prin „ochiul” științei ne condamnă la discuții sterile
Oricâte progrese ar face știința, aceasta va rămâne mereu cu o serie de „fire” în aer, cu subiecte care, oricât de profund le-am sonda, se vor lovi de limite de nedepășit.
Principalul motiv pentru care cunoașterea este „condamnată” la incompletitudine este acela că omul, ca ființă biologică, vine echipat cu un mecanism de cunoaștere adaptat pentru supraviețuire, nu pentru explicarea lumii. Oricât de evoluat l-am considera, omul nu este „construit” de natură pentru a înțelege totul.
• Principalul motiv pentru care suntem atât de buni la a-i critica pe alții este că nu înțelegem ce criticăm.
Pe de altă parte, orice expunere din partea cuiva a ceea ce criticăm e neavenită și ne va strica starea de spirit.
Pentru că nu criticăm decât rareori pentru că ne pasă de subiectul criticat, ci pentru că orice critică este o formă de măgulire a amorului-propriu, nu una de analiză.
Că există acest sentiment, de satisfacție când li se întâmplă altora ceva, nu există îndoială. Și cred că toți oamenii îl încearcă de multiple ori de-a lungul vieții. Dar dacă acest sentiment există, înseamnă că el are o utilitate la nivel individual ori colectiv; altfel, probabil nu ar fi apărut ori ar fi dispărut de-a lungul devenirii istorice a speciei noastre.
Ca să răspundem „de ce”, trebuie să vedem „când” ne bucurăm de răul altora, pentru că, din câte-mi dau seama, există o serie de situații diferite. Și aș vrea să încercăm să identificăm și rostul evolutiv ale sentimentului discutat.
„Odă închinată tristeții” de Maia Rizea
Maia Rizea este o tânără artistă de 14 ani din București. Desenează și pictează de la vârsta de 7 ani. Mare parte din creații sunt realizate pe hârtie. Recent, a descoperit și tehnica desenului digital. Ne-a trimis recent o serie din ultimele sale lucrări, care ne-au plăcut și pe care le publicăm în continuare.
Limbajul structurează gândirea și acțiunile noastre. Filozoful francez Jacques Derrida este, probabil, cel mai cunoscut pentru conceptul de „deconstrucție”. E un subiect care mi-a atras atenția de mulți ani; azi a venit ziua să-l pun într-un articol.
Deconstrucția este mai degrabă o modalitate de a înțelege limbajul, o formă de analiză a limbajului, nu o tehnică / metodă de analiză a acestuia. Ajută la identificarea „inconsistențelor” din orice formulare, fie că este vorba despre text, fie că este vorba despre vorbire.
Am scris acum câteva vreme un articol intitulat Homo delectationis, în care arătam de ce cred că, în esență, tot ceea ce-și dorește omul modern este să se distreze. Articolul de față vine în completarea acelui articol, vorbind despre o altă mutație evidentă a omului modern, în continuă căutare a unei surse de stimulare a simțurilor: cuplarea continuă la o sursă electronică de atenție.
Tehnologia ne-a scăpat (definitiv) de oroarea de a fi cu noi înșine. Unii îi spun plictiseală.
Obiceiurile, comportamentele repetitive, sunt considerate componente străvechi, apărute de-a lungul evoluției, care au rolul de a stoca anumite „proceduri” cu obiectivul fundamental de a asigura: hrănirea, protecția, evitarea unor pericole și reproducerea. Obiceiurile sunt stocate în zone ale creierului care nu permit cu ușurință „rescrierea”. Și asta pentru un motiv evident: obiceiurile, având rolul de a asigura supraviețuirea, trebuie protejate de activități întâmplătoare ale individului.
Problema modernă este următoarea: vrem să scăpăm de anumite obiceiuri și nu putem. Vrem să ne creăm noi obiceiuri (cum ar fi să facem mai multă mișcare și să ne schimbăm stilul alimentar) și nu putem. Ce putem face?
Mai jos găsiți un aforism celebru al filozofului german Friedrich Nietzsche din „Dincolo de bine și de rău”. E dintr-o traducere publicată în anul 2015 la editura Humanitas.
„Cine se luptă cu monștrii trebuie să ia seama să nu se transforme la rândul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adâncul tău.”
Originalul, în germană, spune: „Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein”.
Am început să scriu pe acest site acum 14 ani. A fost și a rămas un hobby, obiectivul inițial fiind acela de a pune undeva, într-o formă ușor digerabilă, pentru mai târziu, ce am aflat despre lume.
Ascunse în cele aproape 9 mii de articole (circa 20 de cărți, dacă e să punem împreună paginile) sunt multe lucruri extraordinare pe care le-am aflat cu uimire și le-am făcut publice pe site cât mai explicit cu putință.
Iată câteva, unele complet contraintuitive, care mi se par extraordinare și despre care cred că ar trebui cunoscute de oricine vrea să înțeleagă mai bine cum funcționează lumea.
„Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni este doar o statistică”. Sunt sigur că ați auzit acest citat din Stalin. Din Stalin? Pare însă că nu l-a auzit nimeni pe Stalin spunând asta, deși mulți îi atribuie citatul, iar el nu a scris așa ceva nicăieri. Mulți autori au preluat și folosesc cu entuziasm acest citat, pentru că, probabil, li se pare evident că Stalin, un criminal sângeros, l-ar fi putut folosi. I l-am putea „împrumuta” și lui Putin azi. Dar nu știu să existe vreo sursă care să indice că, într-adevăr, Stalin este autorul.
Personal nu cred nici că Stalin ar fi spus așa ceva, nici că acest aforism faimos ne spune prea multe despre natura umană.
Pentru foarte mulți oameni, cu excepția unor budiști și stoici, Viața pare să funcționeze în doi pași. E cu două viteze. Primul e că Viața se manifestă sau, în alte cuvinte, un eveniment se întâmplă. Să numim evenimentul X. El poate fi orice. Un țânțar te-a pișcat. Ți s-a dezumflat măseaua, pardon, roata pe Valea Prahovei în mijlocul aglomerației de weekend. Locuiești în București și deodată nu mai ai apă caldă.
Cranii călugări - Mănăstirea Neamț
• Există obiceiul ca după o vreme de la moarte, craniul călugărilor care-au murit într-o mănăstire (de la Muntele Athos, dar nu numai) să fie depozitat într-o cameră specială, unde sunt ținute împreună sute, dacă nu mii astfel de cranii.
Această cameră, denumită astfel probabil ca o ironie, poartă uneori numele informal de „școala de filozofie”. Îți aduce rapid aminte de o regulă fundamentală a lumii în care trăim: ce e viu moare...
Încearcă să-ți imaginezi lipsa timpului. Nu poți, nu-i așa? Orice ai face, timpul există. Ori așa pare. Se întâmplă astfel, spune Kant, pentru că timpul nu ține de natură, ci de modul în care este creierul construit ca să perceapă ce se întâmplă în lume. Timpul, ca și spațiul, sunt condiții ale percepției lumii. E un răspuns surprinzător, nu? Să arăți că timpul nu există pentru că nu poți scăpa de el 😃. Dar ideea este profundă și nu și-a pierdut deloc vigoarea odată cu trecerea timpului.
Un portret (graffiti) al lui Kant pe un zid din Kaliningrad (fost Königsberg - unde a trăit filozoful)
„Critica rațiunii pure”, publicată de Immanuel Kant în 1781, când avea 57 de ani, este o carte intimidantă. Multe pagini (circa 600), un jargon impenetrabil, un text întortocheat și dificil, și asta și din vina autorului, care a scris-o cumva în grabă (după care a revenit cu ediția a doua). O carte aproape inaccesibilă pentru o minte neantrenată și pentru cineva lipsit de o voință de fier. E un exercițiu de voință și tenacitate să citești această carte.
Pe de altă parte, Critica rațiunii pure este o operă fundamentală a filozofiei și un exemplu de profunzime a gândirii umane la limita sa de sus. Dacă ai citit CRP poți muri liniștit, fiindcă ai făcut ceva ce puțini oameni au făcut 😃.
Puțini îndrăznesc să încerce să facă un rezumat al nucleului gândirii lui Kant în câteva pagini și într-un limbaj relativ simplu. Este exact ceea ce încerc în acest articol. Nu e prima încercare de acest fel. Acum câteva luni am scris un articol despre „Ființă și timp” a lui Martin Heidegger, o carte, de asemenea, cunoscută pentru cât e de „rece” cu cititorul.
Pentru a descărca, gratuit, cartea,
clic pe imagine