Undeva, într-un colț al Twitter-ului, în urmă cu câteva zile a avut loc o discuție aprinsă între un filozof și un fizician despre existența electronilor. Filozoful, Philip Goff. Fiziciana, Sabine Hossenfelder. Conversația, pe alocuri destul de dură, este răspândită în mai multe fire de discuție, dar esența este aici.

Pe scurt, „bătălia” conține următoarele puncte de vedere:
- Goff spune: „Nu putem observa electronii, dar aceștia sunt parte dintr-o explicație teoretică bună cu privire la ce observăm”.
- Hossenfelder spune: „Noi (n.n. fizicienii) nu folosim niciodată presupunerea că „electronii există” pentru a explica datele. Când spunem că electronii există, vrem să spunem că un anume set de postulate matematice se dovedesc utile pentru a descrie observațiile”.

În original:
- We can't observe electrons, but they're part of a good theoretical explanation of what we can observe.
- We do not ever use the assumption "electrons exist" to explain data. When we say that electrons exist we mean that a certain set of mathematical assumptions turns out to be good to describe observations.


Philip Goff versus Sabine Hossenfelder
Imaginile sunt preluate de pe conturile de Twitter ale celor doi.


Cine are dreptate?

Se poate discuta mult pe această temă. Se poate vorbi despre „realiști” versus „instrumentaliști”, de pildă, dar cred că subiectul se poate aborda și mai direct și într-o manieră mai inteligibilă.

În esență, discuția este despre cu ce se ocupă știința: ne spune ceva despre realitatea ultimă a lumii sau este doar un instrument de predicție a fenomenelor observate.

→  Acest subiect este discutat în detaliu în capitolul 6 (În fapt, nu există realitate obiectivă) din cartea pe care am publicat-o acest an: „Călătorie la granițele gândirii. De ce marile mistere ale universului nu pot fi rezolvate”, care poate fi citită integral pe site, aici.

Sigur, la prima vedere, tendința este, cred, să spunem că electronii există. La urma urmelor despre ce vorbim atunci când menționăm experimentul lui J.J. Thomson? Fizicianul englez a efectuat o serie de experimente cu tuburi catodice, la acea dată (1897) razele catodice fiind un mister asupra căruia mulţi fizicieni se aplecaseră deja. În urma acestor experimente J.J.Thomson a tras concluzia că radiaţia emisă de catod este formată din „corpusculi”, observând faptul că aceasta putea fi deviată de un câmp electric. „Descoperise” electronii! Termenul de „electron” va fi folosit pentru a desemna aceşti „corpusculi” mai târziu (din 1891), deşi conceptul fusese introdus deja de fizicianul irlandez George Johnstone Stoney, care făcuse referire la „unitatea fundamentală ce constituie electricitatea”. Tot Stoney va fi acela care va introduce şi termenul „electron”.

Despre particule tot vorbim, cu presupunerea aparentă că acestea sunt entități clare, care... există. De pildă, în anul 2012 am vorbit despre descoperirea particulei Higgs, care are un rol fundamental în mecanismul prin care particulele elementare obțin masă.

→  Citește și: Cum ajung particulele elementare să aibă masă?

Prin urmare, putem descoperi ceva ce nu există? Pare absurd, nu? Dar lucrurile sunt un pic mai complicate... Trebuie să discutăm despre lucrul la care ne referim atunci când menționăm că o particulă există.

Nu o intru în explicații detaliate; le puteți citi în carte. Ce am spun însă este că atunci când vorbim despre „lucruri”, particule elementare precum electronul sau nu, nu vorbim despre esența lor ultimă, ci despre „proprietăți”. Și este valabil indiferent dacă vorbim despre lucruri macroscopice, pe care le observăm cu propriile simțuri (cum ar fi un scaun), sau despre lucruri microscopice (cum ar fi un electron).

Prin urmare, atunci când vorbim despre electron, vorbim, în fapt, despre anumite proprietăți pe care le-am calculat și observat în diverse experimente, precum faptul că are sarcină negativă, că ar fi și particulă și undă (se comportă ca atare), că are spin 1/2 șamd.

Dar dacă descriem, prin proprietățile identificate, un lucru, nu înseamnă că acel lucru există? Deși poate părea paradoxal, nu neapărat...

O idee fundamentală de care sunt convins este că nu putem vorbi despre natura ultimă a lumii în niciun fel. De ce? Pentru că pur și simplu mintea umană nu se descurcă cu astfel de lucruri. Plus alte dificultăți. Despre este, în fapt, toată cartea: câte lucruri fundamentale nu le vom clarifica niciodată și de ce.

O altă idee fundamentală este că lumea (ne) apare în funcție de cum o sondăm. Folosim lumină vizibilă și ochi umani, vom avea un măr roșu. Așadar, sondând un măr prin intermediul luminii, aflăm unele proprietăți ale mărului (culoare, dimensiune, formă etc.), dar nu aflăm totul despre măr, orice ar însemna asta... Lucrurile ne apar în raport cu modul în care le sondăm.

Folosim telescoape în registrul vizibil al luminii, vom vedea reflecții ale obiectelor în acest spectru. Captăm lumină din alt spectru, în afara celui vizibil, vom avea altă imagine a unui obiect.

→  Vezi cum arată Soarele sau universul în diverse lungi de undă

Probabil că un exemplu bun cu privire la ideea că în funcție de cum privim avem un obiect sau altul este cel referitor la structura unui proton.

Să revenim la electron. De ce nu putem fi siguri că nu există? Pentru că nu avem acces la realitatea acestuia. Nu știm ce e acel lucru pe care-l identificăm în experimentele noastre și-l numim „electron”. Poate e un fel de punct de... ceva, dar poate e parte din ceva mai mare, cum ar fi un câmp cuantic ce vibrează și produce ceea ce noi numim „electroni”. În fapt, așa spune teoria câmpurilor cuantice, cea mai de succes teorie în ce privește explicarea aspectelor fundamentale ale lumii.

→  Citește o Introducere în teoria câmpurilor cuantice

În urmă cu câțiva ani o imagine neclară albastră (cea de mai sus) a făcut senzație: „cercetătorii au reușit să fotografieze un electron!”. Am aflat în fine cum arată un electron? Un electron, particulă elementară, nu arată nicicum, până când cineva nu se străduiește să-l privească. Iar în funcție de metoda de observare, acesta va arăta într-un fel sau altul.

Un electron nu poate fi văzut direct de aparatul vizual al omului. Ne trebuie instrumente ajutătoare, care sunt construite pentru a capta un anumit tip de semnal, după ce interacționăm cu electronul. În urma acestei interacțiuni și în funcție de tipul de informație pe care-l captăm și interpretăm cu ajutorul mașinilor noastre - vom avea o imagine a unui electron. Arată electronul așa în realitate? Întrebarea nu are sens.

Bun, dar ceva există totuși, nu? O fi un punct, o fi o vibrație dintr-un câmp cuantic, o fi altceva, dar ceva e?

În principiu, răspunsul ar trebui să fie „DA!”, ceva este, pentru că-l identificăm în experimente, ne lovim de el... Dar pentru că nu putem delimita acel „ceva” și nu suntem nici măcar siguri că proprietățile pe care le-am identificat sunt singurele avute și complet definitorii pentru acel „ceva”, nu prea avem despre ce vorbi în mod clar...

Din punctul meu de vedere, Sabine este un pic „mai filozof” decât filozoful, pentru că înțelege foarte bine natura instrumentală a fizicii.

Cel mai probabil, un fizician înțelege, cu durere și dezamăgire, faptul că fizica este doar un model uman de descriere a lumii, fără mare legătură însă cu ce se întâmplă în univers, atunci când se străduiește să înțeleagă exact ce se întâmplă, atunci când încearcă să vadă ce este dincolo de ecuații și teorii. Iar într-o zi ești obligat să admiți că nu poți vorbi despre ce este „dincolo”, realitatea lumii este un mister, iar fizica, precum întreaga știință, este o metodă omenească de a interpreta obiectul observațiilor.

Revenind la filozof, Philip Goff, trebuie spus clar că acesta nu spune că el crede că electronii există, ci că „sunt parte dintr-o explicație teoretică bună”. În fapt, citind dialogul dintre cei doi, cred că nu s-au înțeles prea bine unul pe altul, deși punctele lor de vedere sunt totuși apropiate.

La urma urmelor, chiar știind că nu poți spune că un electron „există”, trebuie să vorbești despre electroni, iar simpla mențiune sugerează că ar exista, chiar dacă în mintea vorbitorului acest aspect nu este asumat.

Aceasta este, dacă vreți, „tragedia” fizicii moderne, aceea de a vorbi despre lume ca și când entitățile pe care le include în discurs ar fi unele independente, clar delimitate, cu toate proprietățile în mod clar identificate, deși, în fapt, fizica este doar un instrument de sondare a lumii și predicție a unor fenomene.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    Flaviu · 3 months ago
    Poate ca despicarea firului in patru genereaza progres si pasiuni. In domeniul practic existenta electonilor este evidentiata dintoteauna de fulgerele din timpul unor furtuni si poate fi simtita fatal daca suntem atinsi de aceste fulgere. Daca s-au pus bazele teoretice si s-au impins cunostintele in domeniul electrotehnic pana cand electonii au fost fotografiati(am o fotografie de desktop in care este vizibil si protonul dintr-un atom de hidrogen, impreuna cu electronul care se invarte in jurul protonului), mai departe nu as intelege de ce-si mai pun unii intrebarea daca exista? Seamana cu retorica daca-i bine sau nu sa te vacccinezi. Poate-i mai buna intrebarea - oare din ce-i compus?
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 3 months ago
      @Flaviu Aici nu este vorba despre despicarea firului în patru, ci despre discutarea realității unui fenomen fizic.
      Mecanica cuantică este mult mai radicală decât am vorbit eu mai sus referitor la ontologia particulelor elementare: particulele nu există până nu sunt măsurate...
      Faptul că spunem, de exemplu, că mișcarea electronilor generează curent electric nu înseamnă că realmente știm mare lucru despre electron, pentru că nu știm.
      Ce imagine a unui electron aveți pe birou? Cum este făcută? Puteți da un link?
      Oricum ar fi, ce aveți altceva: cel mai probabil este vorba despre captarea unei imagini pe un mijloc electronic în urma bombardării unei suprafețe cu unde electromagnetice.
      O imagine în sensul clasic al termenului nu puteți avea, pt că electronii nu pot fi văzuți.
  • This commment is unpublished.
  • This commment is unpublished.
    Flaviu · 3 months ago
    Probabil ca numai atomii de hidrogen si heliu pot fi fotografiati cu metoda din link. Pentru atomii mai grei nucleul va fi ascuns de electronii din orbitalii de energie mai mare. Ceea ce ramane vizibil este patura de electroni.
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Există un model matematic în care particulele elementare sunt modelate atât numeric, cât și vizual (geometric). Este vorba de un set de ecuații diferențiale, identice din punct de vedere matematic cu ecuațiile lui Maxwell din electromagnetism, dar în care în locul sarcinii electrice (Q) avem energia (E).
    Aceste ecuații pot fi rezolvate exact în cazul static (care este cel mai simplu caz), iar soluția este așa-zisul punct material energetic (PME) sau pe scurt punctul energetic. PME este echivalentul energetic al punctului geometric și este conceptul fundamental în Teoria Particulelor Elementare (TPE), deoarece se arată că fiecare particulă elementară constă din unul sau mai multe PME, fiecare PME având o anumită energie și deplasându-se pe o anumită traiectorie geometrică bine definită. 
    PME este o structură energetică cu simetrie sferică, adică există un punct geometric în care densitatea energetică ro (măsurabilă în J/m3) este zero și care este centrul PME, iar în celelalte puncte geometrice ro este o funcție doar de distanța r (raza) față de centrul PME. Această funcție ro(r) este identică dpdv matematic (deloc întâmplător) cu legea de variație Planck a densității spectrale în funcție de lungimea de undă din problema corpului negru: graficul pleacă din zero (adică din centrul PME), crește până la o valoare maximă, după care scade asimptotic spre zero. Dacă considerăm diametrul PME = D(PME) ca fiind diametrul sferei unde ro este maximă, se demonstrează că D(PME) se poate calcula aproximativ prin formula gE, unde E este energia totală a PME (obținută prin integrarea densității energetice ro pe întreg Spațiul tridimensional), iar g este o constantă obținută prin împărțirea constantei gravitaționale k din legea lui Newton la viteza luminii în vid (c) la puterea a 4-a:
    g = k/c4 = (aproximativ) 10-44 m/J (10 la puterea minus 44 metri/Jouli). Deoarece se arată că în toate cazurile D(PME) este mult mai mic decât parametrii geometrici ai traiectoriilor pe care se deplasează PME, se justifică astfel de ce PME se consideră a fi echivalentul energetic al punctului geometric, adică (prin trecere la limită): o sferă de rază 0 (zero), cu densitate energetică "infinită" și care are (conține) energia totală E. 
    Am pus "infinită" între ghilimele deoarece nu este un infinit real, ci este un pseudo-infinit, adică un finit care poate fi oricât de mare (adevărații Infiniți nu se află în Realitatea Obiectivă RO, ci în Realitatea Subiectivă RS, dar asta este o altă discuție). Mai putem spune aici că în RO nu există "singularități", adică locuri unde anumite mărimi ar avea valori "infinite", deoarece RO este 100% finită și continuă (din acest motiv poate fi modelată matematic prin ecuații diferențiale). 
    Avem acum, deci, modelul matematic al punctului energetic (PME), cu care putem trece la modelarea matematică (numerică și vizuală/geometrică) a particulelor elementare (PE). Pentru fiecare valoare E a energiei (măsurabile în Jouli) din intervalul deschis la capete (0, + infinit) vom avea câte un PME, care are o structură internă perfect definită dpdv al densității energetice ro (J/m3), dar care pentru simplificare va fi asimilat cu un punct geometric "încărcat" cu energia E.
     Așadar, prin baleierea continuă a energiei E de la zero (0) la + infinit, vom obține (teoretic) o mulțime continuă (nenumarabilă) de puncte energetice (PME) (practic, doar o parte din această mulțime de PME se vor regăsi efectiv în realitate). În funcție de energia lui E, fiecare PME se va deplasa pe o anumită traiectorie geometrică, lucru care rezultă riguros din rezolvarea setului de ecuații diferențiale despre care am vorbit la început, și mai exact din varianta discontinuă a acestora - care este echivalentul ecuației lui Lorentz din Modelul Maxwell-Lorentz al electrodinamicii. Și orice particulă elementară (PE) va fi constituită din unul sau mai multe PME, fiecare având o anumită energie E și o anumită traiectorie geometrică. 
    Acum vom trece la câteva exemplificări ale celor spuse mai sus, prin baleierea energiei E de la zero în sus:
    1.Dacă E este în intervalul deschis la capete (0, energia de repaus a neutri ului electronic), avem PME cu energiile cele mai mici, care sunt tocmai gravitonii și care se deplasează pe traiectorii liniare, cu viteza luminii în vid (c). Aceștia au deci o mișcare de translație (T) rectilinie și uniformă cu viteza constantă c și transportă Interacțiunea Gravitațională (IG). Înțelegem acum de ce IG este cea mai slabă dintre toate Interacțiunile la distanță (ID): pentru că gravitonii au cele mai mici energii. Gravitonii au o variație continuă a energiei între zero și energia de repaus a neutri ului electronic, ceea ce explică de ce câmpul gravitațional și IG pot fi modelate matematic prin funcții continue. 
    2.Următorul în ordine crescătoare pe scara energetică este neutrinul electronic, care constă dintr-un PME care se rotește pe o traiectorie circulară (R1). Energia PME este de aproximativ 10 la puterea minus 20 din energia de repaus a electronului (adică aprox.10 la - 33 Jouli), iar diametrul traiectoriei circulare (R1) este de aprox. 10 la - 20 metri), ambii parametri rezultând din calcule. 
    3.Urmează apoi fotonii (polarizați) circulari, care constau din PME cu energiile cuprinse în intervalul deschis la capete (energia de repaus a neutrinului electronic, energia de repaus a electronului) și care se deplasează cu viteza luminii în vid c pe traiectorii elicoidale de tip R1T: pasul elicoidei este lungimea de undă a fotonului, iar frecvența de rotație a PME este frecvența fotonului. Diametrul secțiunii elicoidei (R1), adică "grosimea" fotonului, este aprox. egală cu diametrul neutrinului electronic, adică 10 la minus 20 metri.
    4.Ajungem acum și la electron, care constă dintr-un PME care are energia de repaus a electronului și care se deplasează cu viteza luminii în vid c pe o traiectorie curbilinie închisă de tip R1TR1, adică electronul este de fapt un foton R1T care se rotește pe un cerc R1 cu D=aprox. 10-12 metri.
  • This commment is unpublished.
    Flaviu · 2 months ago
    Electronul există prin proprietăţile lui, cum aţi amintit deja. Este tangibibil. Poate fi măsurat şi arătat. Este material. Este cea mai cunoscută particulă publicului. Tubul catodic – televizorul vechi. Titlul articolului trimite spre povestea fundamentală a filozofiei, există sau nu dumnezeu. Nu se poate măsura orice! (Principiul lui Pauli – rezumat).
    Realitatea ultimă a naturii cred că va fi dificil de atins deoarece există o dualitate între minimul şi maximul oricărui concept sau obiect, fie el electron, proton sau univers. Poate că odată cu implementarea inteligenţei artificiale şi adaptarea la utilizarea acesteia se va ajunge la o mai mare cunoaştere a ştiinţelor naturii. Se poate şi viceversa, adică la o mai mare adâncire în dogmatism de tot felul.
    Dacă evenimentele actuale decurg conform unor prognoze, viitoarele dezbateri pe orice temă despre particule şi unde, vor fi făcute de crocodili, râme sau parameci. Şi mai rău, ciupercile şi viruşii acestora. 
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 2 months ago
      @Flaviu
      Din păcate, subiectul e un pic mai subtil.
      Când se vorbește, de regulă, de electron, se vorbește despre acea particulă cu anumite proprietăți din cărțile de fizică. Dar ce știm noi realmente despre acel lucru pe care-l numim „electron”?

      Faptul că noi nu avem acces nemijlocit la acea particulă (ci doar prin anumite instrumente) și nici nu vom putea avea vreodată, tot ce putem face este să construim teorii și metode de sondare a electronului. Și avem astăzi mai multe teorii, care au viziuni diferite, teoria câmpurilor cuantice fiind cea mai „excentrică”.

      Atunci când spunem că am identificat un electron, de unde știm dacă am identificat o „bilă”, cum spune teoria clasică, sau o „vibrație”, cum spune mecanica cuantică? Nu știm. De aceea teoriile sunt provizorii și permit modificări.

      Și ce știm despre natura electronului? Din ce este creat? Cuvinte precum „energie” sau altceva - sunt lipsite de sens, sunt doar etichete pt „nu știm”.

      Pentru că nu avem acces nemijlocit la acel ceva numit electron, nu ne putem pronunța asupra realității lui.

      Da, ceva există, pentru că-l determinăm și i-am identificat o serie de proprietăți, dar cum arată, din ce e făcut, care sunt toate proprietățile lui - e ceva ce nu are cum fi determinat de om, indiferent de tehnologia disponibilă. Simplul fapt că suntem obligați la mediere (aflăm ceva prin intermediul unui instrument) ne lasă fără posibilitatea de a găsi natura ultimă a lucrurilor.

      De aici apar dificultățile cu privire la stabilirea realității electronului. De acea cei doi din articol nu spun că există. Pentru că știu că nu pot răspunde la întrebarea: „ok, hai spune-mi totul despre electron!”. Și ei știu că ceva există, dar nu știu exact ce, iar pentru că nu știu exact ce, înțeleg că „electron” este o denumire pentru o cunoaștere parțială certă. Parțială...

      Cred că singura experiență e nemijlocită a ceva în ce privește omul este experiența propriei gândiri, pentru că prin gândire, în fapt, existăm ca ființă independentă. Orice altceva e mediat, iar de aici se instalează diverse filtre.
    • This commment is unpublished.
      InCert · 2 months ago
      @Iosif A.
      Dl Iosif, cred ca e clar, cunoasterea stiintifica este doar un model aproximativ al Realitatii  - asa cum o percepem (subiectiv) cu simturile, metodele si instrumentele noastre, dar nu vad nicio problema aici (in afara de cea filozofica). Prin natura ei, metoda stiintifica presupune progres, rafinarea modelelor si metodelor - nu cred ca trebuie sa ne tulbure ca nu exista o realitate ultima sau ca nu avem acces la anumite planuri ale Existentei.
      Deci da, exista "ceva" ce numim "electron", viziunea noastra despre el e dinamica si se perfectioneaza odata cu dezvoltarea stiintifica si tehnologica - in ultima instanta, toate sunt "ceva-uri" definite de om.
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 2 months ago
      @InCert cam așa - toate sunt „ceva-uri” definite de om.
  • This commment is unpublished.
    Flaviu · 2 months ago
    Pardon, principiul de incertitudine nu-i a lui Pauli. Heisenberg.
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Energia materială (măsurabil
    "Înarmați" cu cele 3 mărimi fizice fundamentale (E, S, T) și cu cele 3 constante universale fundamentale (g, c, h), putem porni acum la modelarea matematică a Universului Fizic (UF). În final vom ajunge la concluzia că tot ce există în UF este energie E care "evoluează" în spațiu S și timp T. 
    Mai întâi vom construi modelul de stare al UF, adică vom modela matematic starea UF. Vom considera un Sistem de Referință (SR) spațio-temporal în cazul cel mai general, adică ceea ce Einstein numește în Teoria Generală a Relativității (TGR) o "moluscă de referință". În fiecare punct geometric din S tridimensional și în fiecare moment de timp, Starea UF va fi complet definită de 2 mărimi fizice: densitatea de energie ro(x, y, z, t) - mărime scalară măsurabilă în J/m3 (Jouli pe metru cub) și densitatea de putere j(x, y, z, t) - marime vectorială măsurabilă în W/m2 (watt pe metru pătrat = J/s m2). Acest model de stare al UF este 100% clar și 100% precis și este valabil indiferent dacă UF este observat/măsurat sau nu. 
    • This commment is unpublished.
      InCert · 2 months ago
      @Marcel Marcel, multumiri pt explicatii - sa inteleg ca asta afirma si natura determinista a UF (in ciuda opiniei gazdei noastre Dl Iosif cum ca intrebarea nu are sens) ?

    • This commment is unpublished.
      Marcel · 2 months ago
      @InCert InCert, exact, UF este 100% determinist, așa cum spunea și Einstein. Din acest punct de vedere, eu votez 100% cu Einstein. De fapt, întreaga Realitate Obiectivă (RO) este 100% deterministă, după cum îi spune și numele (RO nu conține doar UF, ci încă 4 Universuri Materiale Paralele UMP, dar asta e o altă discuție).
      Acest determinism rezultă chiar din ecuația LUN, care presupune că odată ce am precizat starea inițială a UF la un moment de timp t0, evoluția ulterioară a UF este strict deterministă. 
      Problema este că peste această evoluție deterministă a UF se suprapun influențe din partea Realităţii Subiective (RS), adică influențe din partea nenumăratelor entități (minerale, vegetale, animale și umane), cele mai relevante influențe fiind din partea oamenilor. Aceste influențe sunt de tip non-LUN, adică "strică" determinismul materiei "moarte/neînsuflețite". 
      Însă influența RS asupra UF modifică doar modelul de proces al UF - la nivel de stare UF va rămâne în continuare 100% obiectiv și determinist. 
      După cum spunea Einstein, Luna este la locul ei chiar și atunci când nu ne uităm la ea. Iar acest lucru e valabil la toate nivelurile UF, deci inclusiv la nivel microscopic, deoarece UF nu se comporta la dimensiuni mici altfel decât la dimensiuni mari. Doar că la nivel micro investigarea UF prin măsurare își atinge limitele, deoarece însuși procesul de măsurare modifică UF. Dar asta nu înseamnă nicidecum că UF la nivel micro își pierde caracterul de obiectivitate. 

  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Energia materială măsurabilă în Jouli poate fi definită ca fiind aspectului Realităţi care este Finit și Măsurabil (FM), adică aspectul/componentul Realităţii căruia îi pot fi asociate numere reale. 
    După ce am construit modelul de stare al UF, vom construi și modelul de proces, care constă într-o ecuație cu derivate parțiale de ordinul 2 care satisface Postulatul General al Relativității enunțat de Einstein, ecuație numită Legea Universală a Naturii (LUN). 
    Din LUN vom obține setul de ecuații diferențiale despre care am vorbit, apoi vom construi conceptul de Punct energetic (PME), cu ajutorul căruia vom modela matematic toate particulele elementare, adică vom avea construi Teoria Particulelor Elementare (TPE). 
    Din LUN și TPE vom construi/explica concepte cum ar fi: lumină, electricitate, substanță, interacțiune la distanță și mărimile asociate de frecvență și lungime de unda, sarcină electrică și moment magnetic, masă inerțiala și gravitaționala. Apoi vom deduce toate modelele Matematice ale UF din prezent: Legea gravitației a lui Newton, Modelul Maxwell-Lorentz al electrodinamicii, Legea lui Planck, Teoria Relativității a lui Einstein (în ambele variante) și chiar și Ecuația lui Schrodinger ca esență a Mecanicii Cuantice. 
    În plus, cu ajutorul LUN și TPE vom putea explica tot ceea ce în prezent este inexplicabil în Fizica fundamentală actuală, cum ar fi: Energia întunecată și Materia întunecată (ambele sunt energie statică), gravitația, experimentul cu dublă fanta, de ce substanța nu poate depăși viteza luminii în vid etc. Vom obține și rezultate noi, cum ar fi faptul că orbitalii atomici, ironici și molecular nu sunt electroni, ci fotoni. 
    Ținând cont de cele de mai sus, rezulta că LUN poate fi considerată ceea ce unii au numit "Gravitația Cuantică", adică Teoria Finală a Fizicii. 


  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Sarcina gravitaționala, a cărei măsură e masa gravitaționala (Mg), înseamnă generarea de câmp gravitațional, adică emisie de gravito ni (T - vezi o postare anterioara).
    Sarcina electrică, măsurată prin mărimea fizică cu același nume (Q), înseamnă generarea de câmp electric, adică emisie de fotoni de câmp (R1T -  vezi aceeași postare). 
    Deoarece fotonii au o mișcare de rotație intrinseca, ei au antiparticule: antiparticula unui foton dreapta e un foton stânga și invers. Gravitonii nu au antiparticule, deoarece ei nu au o rotație intrinseca. Acesta e motivul pentru care Mg e doar pozitivă și IG (interacțiunea gravitaționala) este doar de atracție, în timp ce Q poate fi pozitiva sau negativa iar Interacțiunea electrostatica (și în cazul general Interacțiunea electromagnetică IEM) poate fi și de atracție și de respingere. 
    Dacă o sarcina electrică pozitivă +Q înseamnă emisie de fotoni (R1T) de câmp dreapta, atunci -Q înseamnă emisie de fotoni de câmp stânga. 
    În cazul electronului, el este de tip R1TR1, adică constă dintr-un foton stânga R1T rotitor pe un cerc R1. 
    Antiparticula electronului, adică pozitronul, constă dintr-un foton dreapta R1T de aceeași energie care se rotește pe un cerc R1 de același diametru. Iar acest raționament poate fi generalizat în cazul tuturor cuplurilor particulă - antiparticulă: diferența este la nivelul unei mișcări de rotație intrinseci (interne) a unuia sau mai multor Puncte energetice (PME) care compun respectiva particulă elementară. 
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Miuonul sau mezonul miu, care are o energie de repaus de aproximativ 207 ori mai mare decât cea a electronului, este de tip R2TR1, adică constă dintr-un foton polarizat eliptic R2T care se rotește pe o traiectorie circulară R1.
    El se aseamănă oarecum cu electronul (R1TR1), cu care a și fost confundat inițial tocmai din cauza acestei asemănări, fiind considerat un "electron mai greu", dar este instabil din cauza asimetriei interne (electronului este perfect stabil datorită simetriei interne). 
    În general, o particulă elementară este cu atât mai stabilă cu cât are o simetrie internă mai mare, și invers. 
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Orbitalii atomici, ionici și moleculari se spune că sunt formați din electroni "legați", care din acest motiv au o energie "negativă", adică au o energie mai mică decât energia de repaus. Dar cum este posibil ca un electron să aibă o energie mai mică decât energia sa de repaus și să rămână totuși un electron? Fiind frapat de această contradicție (doar aparentă după cum vom vedea) și reflectând mai adânc, la un moment dat "mi-a picat fisa": având în față diagrama (axa) energiei pe care diversele particule sunt înșirate în funcție de energia lor (de repaus în cazul celor care au așa ceva), am observat că imediat sub electron (dpdv energetic) se află fotonii circulari R1T. Adică dacă un electron are o energie cu oricât de puțin mai mică decât energia sa de repaus (care are o valoare bine definită), el încetează de a mai fi un electron și devine un foton circular R1T!!!
    Este extraordinar! - mi-am spus, deoarece asta înseamnă că toate cele 3 tipuri de orbitali de care am pomenit la început sunt formate nu din electroni, ci din fotoni! Iar studiul orbitalilor se simplifică foarte mult, deoarece în loc să studiem un "electron" care are 2 mișcări - de spin și orbitală - avem de studiat un foton care are o singură mișcare - orbitala, și în plus acesta are și o viteză constantă în modul și egală cu viteza luminii în vid c. 
    De exemplu, în cazul celui mai simplu orbital atomic la atomul de hidrogen, orbitalul de tip "s" (sferic), acesta constă dintr-un foton circular R1T cu o energie fixă și bine definită (energia orbitalului), care se rotește cu o viteză egală în modul cu c (viteza luminii în vid) pe o sferă cu un diametru fix și bine definit (raza acestei sfere este raza unde, conform Ecuației lui Schrodinger aplicată la atomul de hidrogen, avem "densitatea maximă de probabilitate de a găsi electronul", după cum ne spune Mecanica Cuantică în limbajul ei indescifrabil dpdv al interpretării calitative). 
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Erată în postarea despre miuon: el nu a fost confundat inițial cu electronul, ci cu particula de câmp din Interacțiunea Tare (mezonii pi). Rămâne valabil faptul că este considerat un electron mai greu, datorită faptului că au proprietăți asemănătoare. Noi acum înțelegem și de ce: electronul are structura internă de tip R1TR1, în timp ce miuonul este de tip R2TR1.

    Acum voi spune câteva lucruri despre inerție. nerția unei particule elementare/microscopice sau macroscopice înseamnă că dacă energia particulei crește, atunci îi crește și viteza ei de translație, sau, altfel spus, dacă vrem să mărim viteza particulei, trebuie să-i furnizăm energie (suplimentară). 

  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    În cazul electronului în repaus, el e de tip R1TR1, adică constă dintr-un foton R1T rotitor pe un cerc R1. Dacă furnizam electronului o energie oricât de mică în plus față de energia de repaus, fotonul component va începe să se miște pe o elicoida și astfel va apare o mișcare aparentă de translație, care va fi tocmai viteza electronului. Cu cât energia electronului/fotonului va fi mai mare, cu atât elicoida va avea un diametru mai mic și un pas mai mare și implicit viteza aparentă a fotonului = viteza electronului va crește.
    Aceasta este proprietatea de energie a substanței, explicată fără a recurge la bozonul Higgs și complicata teorie aferentă. 
    Acum înțelegem de ce viteza substanței nu poate depăși, nici atinge viteza luminii în vid c: deoarece fotonul component al electronului se va mișca tot timpul pe o elicoida care va fi permanent mai lungă decât axul elicoidei.
  • This commment is unpublished.
    Marcel · 2 months ago
    Erată la ultima postare: este vorba de proprietatea de inerție a substanței care a fost explicată fără a recurge la bozonul Higgs și la complicata teorie aferentă.
    Toate particulele elementare (PE) au energie E, dar nu toate au masă (Mg sau Mi). Astfel, gravitonii nu au nici Mg, nici Mi, fotonii au Mg, dar nu au Mi, în timp ce toate celelalte PE au (de regulă) și Mg și Mi. 
    Se spune că fotonii nu au masă de repaus. Corect este să spunem că fotonii nu au masă inerțiala Mi. Ei au însă masă gravitaționala Mg, iar o dovadă este faptul că lumina este curbata de gravitație. 
    • This commment is unpublished.
      Marcel · 2 months ago
      @Marcel Despre gravitație, curbarea spațiului și Teoria Generală a Relativității (TGR)
      Se spune că gravitația/Interacțiunea Gravitaționala (IG) este un efect al curbării spațiului. De fapt, este exact invers: IG determină curbarea spațiului, adică curbarea spațiului este un efect al gravitației și nu o cauză a gravitației. Iată explicația:
      În Geometrie, dreapta/linia dreaptă se definește ca fiind traiectoria unei raze de lumină, adică (la limită) traiectoria unui foton luminos. 
      Dacă avem un câmp gravitațional, traiectoria fotonului nu va mai fi o linie dreaptă, ci se va curba deoarece fotonii au masă gravitaționala Mg. Astfel, ceea ce noi consideram a fi o dreaptă este de fapt o curbă, și astfel apare așa-zisa "curbare/deformare" a spațiului, iar Geometria Euclidiana devine/se transformă în Geometrie Neeuclidiana. 
      Rezultă că "curbarea spațiului" este doar o metaforă: în Realitate nu se curbează/deformează nimic, doar percepția noastră asupra Realității se deformează din cauză că "instrumentul"  folosit - adică lumina - este "strâmb/deformat". Este ca și cum am purta niște ochelari cu lentile care deformează imaginea și am trage concluzia că realitatea este strâmbă. La baza acestei expresii de "curbarea/deformarea" spațiului se află, deci, aceeași idee greșită despre care am mai vorbit și care spune că "realitatea este ceea ce observăm/măsurăm". 
      Gravitația (IG), deci, nu are nimic special în raport cu celelalte Interacțiuni la distanță (ID) - așa cum spun unii. IG, în esență, nu este diferită de celelalte 3 ID: Interacțiunea Electromagnetică (IEM), Interacțiunea Tare (IT) și Interacțiunea Slabă (IS). La fel ca IEM, IT și IS, și IG se exercită/transmite prin intermediul unor particule de câmp - care în cazul IG sunt gravitonii (despre care am vorbit în postări anterioare). 
      TGR elaborată de Einstein este prost înțeleasă. Însăși denumirea de "TGR" mi se pare nepotrivită - o denumire mai potrivită ar fi cea de "Teorie/Lege Generală a Gravitației" (LGG). Singurul lucru din TGR care are legătură cu această denumire este Principiul/Postulatul General al Relativității", care spune că Legile Naturii trebuie să aibă aceeași formă matematică în orice Sistem de Referință (SR) în cazul cel mai general (numite de Einstein "moluște de referință"). Einstein nu demonstrează PGR, ci îl postuleaza. 
      Pornind de la PGR, Einstein obține celebra sa ecuație - "Ecuația lui Einstein" - care este modelul matematic al LGG (Legea Generală a Gravitației). Apoi, Einstein rezolvă LGG în cazul particular a 2 Puncte Materiale care interacționează gravitațional/prin IG. El aplică apoi această soluție în mai multe cazuri practice și obține niște succese răsunătoare deoarece reușește să explice de exemplu precesia periheliului planetei Mercur - care nu putuse fi explicată prin Legea lui Newton. 
      Încurajat de aceste succese obținute pe baza PGR, Einstein generalizează PGR (tot ca postulat, adică fără demonstrație) și spune că Legea Generală/Universală a Naturii (LUN) trebuie să satisfacă PGR, adică trebuie să aibă aceeași formă matematică în orice SR/moluscă de referință. El spune că PGR trebuie să aibă un rol "euristic" în căutarea LUN, adică PGR trebuie să fie ca un filtru pentru orice model matematic care are pretenția de a fi LUN: dacă un model matematic al UF (Universului Fizic) nu trece prin filtrul PGR, adică dacă nu satisface PGR, atunci acel model matematic nu poate juca rolul de LUN. Mai spune că nu poate demonstra de ce trebuie să fie așa, ci se bazează doar pe intuiția sa. Einstein mai spunea și că, bazat tot pe intuiție, UF își păstrează caracterul de obiectivitate inclusiv la dimensiuni mici, Mecanica Cuantică este o descriere incompletă a Naturii/UF, iar o descriere completă a UF ar trebui să fie un set de ecuații diferențiale prin care UF să fie modelat 100% determinist. 
      Einstein era unul dintre puținii care susțineau aceste lucruri - marea majoritate a fizicienilor contemporani cu el și chiar și mulți din zilele noastre susțineau/susțin că Mecanica Cuantică este o descriere completă a UF, iar la nivel microscopic UF nu poate fi cunoscut și trebuie să ne resemnăm cu faptul că nu vom putea niciodată cunoaște UF în totalitate. 
      Einstein a încercat până la sfârșitul vieții să găsească LUN, fără succes însă
      Astăzi, noi vedem că Einstein a avut dreptate, iar intuițiile lui au fost corecte și sunt confirmate: LUN există, iar UF poate fi cunoscut până la nivelul ultim. Chiar dacă Realitatea Ultimă a UF nu poate fi văzută, ea poate fi vizualizată la nivel mental cu ajutorul LUN. Dar LUN modelează UF nu doar în mod vizual/geometric, ci și numeric, iar această modelare a UF este 100% clară și 100% precisă. 
      Claritatea de 100% a LUN înseamnă că modelul LUN este perfect inteligibil/logic, iar Precizia de 100% a LUN înseamnă că există o corespondență perfectă între LUN și Realitatea UF.