Dacă și Richard Dawkins poate fi păcălit de IA (că e conștient), înseamnă că vom ajunge să nu mai distingem omul de mașină?

Mă pregăteam să scriu un articol despre relația nu prea îndepărtată dintre om și mașină, adică despre acele zile în care roboți care seamănă izbitor cu oamenii ne vor însoți unde vom dori, vor sta cu noi în casă și ne vor ajuta la birou. Pare SF încă, dar Elon Musk nu glumește când spune că roboții sunt aproape.

Dacă acești roboți vor fi aproape ca oamenii, că cei mai mulți nici nu vor putea să mai spună rapid diferențe importante, nu vom ajunge să-i tratăm ca pe niște oameni în multiple tipuri de activități unde n-ar fi chiar potrivit?

De exemplu, nu se vor îndrăgosti mulți posesori de roboții lor creați după comanda cu solicitări concrete a viitorului proprietar? De exemplu, un tânăr de 25 de ani și-ar putea comanda un robot cu trup (mecanic) de femeie care să arate identic cu actrița lui preferată pe când avea 25 de ani.

Dar azi văd că faimosul ateu (dar și faimos om de știință și autor de cărți de popularizare a științei) Richard Dawkins a  publicat ieri un articol în care ne mărturisește nici mai mult, nici mai puțin decât că un program de inteligență artificială, Claude, este... conștient.

Cum funcționează cu adevărat imaginația?

Creierul tău consumă în acest moment aproximativ o cincime din energia corpului, iar aproape nimic din această energie nu este folosit pentru ceea ce faci chiar acum. Citirea acestor cuvinte, senzația greutății corpului tău pe un scaun – toate acestea, laolaltă, abia modifică rata la care creierul tău consumă energie, poate cu doar 1%.

Restul de 99% din energia folosită este pentru activitatea pe care creierul o generează singur: neuronii (celulele nervoase) transmit semnale între ei indiferent dacă te concentrezi intens, te uiți la televizor, visezi sau pur și simplu închizi ochii.

Chiar și în zonele creierului dedicate vederii, imaginile care intră prin ochi modelează activitatea neuronilor mai puțin decât această activitate internă continuă.

Este mai bine pentru sănătate să lucrezi în picioare sau stând jos?

Ni se spune că „statul pe scaun este noul fumat”. Este o expresie memorabilă, care pare să rezume o problemă foarte reală, dar este și o simplificare excesivă. Dacă statul jos ar fi întotdeauna cea mai proastă opțiune, am putea rezolva problema pur și simplu ridicându-ne, însă lucrurile nu stau așa.

Pentru milioane de oameni, lucrul în picioare nu este o alternativă sănătoasă, ci o cerință zilnică. Personalul din sănătate și industrie, profesorii, vânzătorii, ospătarii și frizerii petrec nenumărate ore în picioare, iar acest lucru își pune, de asemenea, amprenta asupra sănătății lor.

Tulburările musculo-scheletice – care afectează spatele, gâtul, umerii, picioarele și labele picioarelor – reprezintă cea mai frecventă problemă de sănătate la locul de muncă în Europa.

Cartea „When the World Sleeps” de Francesca Albanese umanizează viețile palestinienilor

Francesca Albanese, avocat și cercetător italian, este raportorul special al Organizația Națiunilor Unite pentru Teritoriile Palestiniene Ocupate, care cuprind Cisiordania, Fâșia Gaza și Ierusalimul de Est. Rolul său este de a raporta către ONU situația drepturilor omului din aceste teritorii.

De la înființarea sa, în 1993, funcția de raportor a fost controversată și, uneori, generatoare de tensiuni. Cei numiți anterior au fost frecvent criticați de guvernele israeliene și de grupurile de lobby pro-Israel pentru presupuse prejudecăți împotriva Israelului.

Același lucru este valabil și pentru Albanese. De când a preluat funcția, în mai 2022, ea a fost o critică vocală și constantă a ocupației israeliene și, în special, a războiului din Gaza. Ea a susținut că acțiunile Israelului echivalează cu un genocid.

Mintea decide fără noi: cum funcționează „inconștientul adaptativ”

Există o tensiune fundamentală în felul în care ne înțelegem pe noi înșine: pe de-o parte, avem impresia că suntem agenți raționali, conștienți de motivele noastre și capabili să explicăm de ce facem ceea ce facem, dar, pe de altă parte, cercetările din psihologia modernă sugerează că această imagine este, în mare parte, doar o simplificare convenabilă. Una dintre cele mai clare formulări ale acestei idei aparține psihologului Timothy D. Wilson, care a introdus conceptul de „inconștient adaptativ” pentru a descrie procesele mentale care operează în afara conștiinței, dar care sunt esențiale pentru comportamentul nostru.

Ideea centrală este aceea că cea mai mare parte a vieții mentale nu este accesibilă introspecției, dar este totuși sofisticată, eficientă și orientată spre adaptare. Conștiința nu este sediul deciziilor, ci mai degrabă locul în care acestea sunt interpretate.

Care sunt factorii de risc privind îmbătrânirea pielii și ce putem face, realist, pentru a preveni ridurile

Efectul radiației ultraviolete solare asupra pielii. Subiectul din imagine a fost șofer de camion 28 de ani, fiind sub incidența razelor solare în special pe partea stângă, după cum se poate observa.
Credit: The New England Journal of Medicine

Îmbătrânirea pielii este un proces complex, determinat atât de factori interni, biologici, cât și de factori externi, legați de stilul de viață. Deși industria cosmetică și rețelele sociale promovează numeroase soluții pentru „piele perfectă”, dovezile științifice indică faptul că doar câteva intervenții au efecte reale și consistente. Înțelegerea mecanismelor îmbătrânirii este esențială pentru a separa miturile de realitate.

Îmbătrânirea nu afectează doar pielea

Procesul de îmbătrânire facială nu se limitează la stratul superficial al pielii. El implică simultan pielea, țesutul adipos, musculatura și structura osoasă.

Începând chiar din jurul vârstei de 20–30 de ani, apar modificări în țesutul adipos facial. Unele compartimente de grăsime se reduc, în timp ce altele pot crește sau migra. Acest dezechilibru duce la apariția pliurilor, a aspectului de „cădere” a obrajilor și a pungilor de sub ochi.

Un robot de tenis de masă îi învinge unii dintre cei mai buni jucători din lume, iar acest lucru are implicații majore pentru robotică

Un robot de tenis de masă a depășit performanța unor jucători de elită în evaluări recente. Robotul, numit Ace, marchează un pas important către sisteme de inteligență artificială (IA) care pot funcționa în medii reale, rapide și incerte.

În teste, robotul autonom a câștigat trei din cinci meciuri împotriva unor jucători de elită – sportivi profesioniști cu peste zece ani de experiență și o medie de 20 de ore de antrenament pe săptămână. Robotul, dezvoltat de Sony AI, a pierdut ambele meciuri împotriva jucătorilor din ligile profesioniste japoneze, dar a câștigat un set împotriva unuia dintre ei. Sistemul este descris în detaliu într-un articol recent publicat în revista Nature.

Teorema lui Bayes: instrumentul matematic pe care probabil îl folosim zilnic fără să știm

Viziunea noastră asupra lumii și acțiunile care decurg din aceasta sunt adesea ghidate de o teoremă simplă, concepută în secret cu mai bine de 150 de ani în urmă de un discret matematician și teolog englez, Thomas Bayes, și publicată abia după moartea sa.

Teorema lui Bayes a fost folosită pentru a sparge codul nazist Enigma în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și, în prezent, gestionează incertitudinea în știință, tehnologie, medicină și multe alte domenii.

Așadar, cum funcționează teorema lui Bayes ?

Comparaţie între mărimea Soarelui, Pământului şi Lunii. Comparaţie între distanţele dintre acestea

Clic pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

Cu certitudine nu mulţi au o imagine corectă cu privire la cât de mare este Soarele în comparaţie cu Terra şi cât de mare este Terra în comparaţie cu Luna.

De asemenea, cu certitudine nu mulţi au o bună înţelegere a distanţei enorme ce desparte Soarele de Pământ şi Luna de Terra.

Iată în exemplul de jos ce credem, de regulă, despre distanţa dintre Pământ şi Lună.

Abonează-te la NEWSLETTER!

Bogăția, sănătatea fizică și mintală nu au nicio valoare intrinsecă

Filozoful englez Julian Baggini  a publicat recent un articol în Aeon, „The six-second hug”, în care vorbește despre cum instrumentalizarea, utilizarea oricărei activități pentru a atinge un alt obiectiv, a dus la situația în care aproape nimic nu mai mare pare să aibă valoare în sine. 

Acesta analizează inclusiv ceea ce pare astăzi evident multora că reprezintă scopuri în sine: bogăția, sănătatea fizică și mintală, despre care arată, aparent paradoxal, că, în fapt, sunt ele însele doar condiții pentru alte scopuri.

Arme ancestrale în sistemul imunitar uman. Cum conflictele dintre bacterii și virusuri ne-au modelat sistemul de protecție biologic

Sistemul imunitar uman este adesea perceput ca un rezultat sofisticat al evoluției recente, adaptat organismelor complexe. Descoperirile din ultimul deceniu sugerează însă o perspectivă diferită: o parte semnificativă a mecanismelor noastre de apărare își are originea în confruntări extrem de vechi, purtate între bacterii și virusuri cu miliarde de ani în urmă. Aceste „arme” moleculare ancestrale nu doar că persistă în celulele noastre, ci continuă să funcționeze în moduri remarcabil de similare cu cele din organismele primitive.

Războaiele invizibile care au modelat viața

În natură, competiția dintre specii generează așa-numitele „curse evolutive ale înarmării”, în care fiecare participant dezvoltă strategii tot mai sofisticate pentru a-și depăși adversarul. Una dintre cele mai vechi astfel de confruntări este cea dintre bacterii și virusurile care le infectează, numite bacteriofagi. Aceste interacțiuni au determinat apariția unor mecanisme defensive din ce în ce mai complexe.

Germania, între lupta împotriva extremismului și limitarea libertății de exprimare

Germania este adesea considerată un exemplu de democrație solidă, construită pe lecțiile dure ale trecutului său nazist. Tocmai acest trecut a dus la dezvoltarea unui model numit „democrație militantă”, în care statul intervine activ pentru a preveni reapariția extremismului. Însă, în ultimele decenii, această strategie ridică o întrebare tot mai incomodă: unde se termină protejarea democrației și unde începe subminarea ei?

Distanța Soare - Pământ, cu dimensiunea celor două corpuri cosmice la scară (o reprezentare unică!)

Clic pe imagine pentru o rezoluție mult superioară.

Nu pot să nu revin la gândul ăsta din când în când: planeta noastră este doar un rest de praf cosmic, rămășiță a formării Soarelui cu circa 4,5 miliarde de ani în urmă. Terra se rotește de atunci în jurul acestei mingi de foc nucleare, cu noi „în cârcă” de doar câteva sute de mii de ani.

Pentru a da o imagine de ansamblu m-am hotărât să creez o imagine care nu cred că a mai fost vreodată creată pe Internet (cea de mai jos), adică o imagine în care să arăt distanța enormă dintre Soare și Terra, luând în calcul dimensiunile reale ale celor două corpuri cerești. Cu alte cuvinte, am corelat distanța reală dintre Soare și Terra cu diametrele reale ale celor două și am redus totul la o imagine (enormă) care să ne dea cea mai bună perspectivă asupra locului nostru în raport cu Soarele.

Dacă priviți cu atenție imaginea de mai jos, o să observați că formularea „rest de praf cosmic” nu este o metaforă, căci literalmente Terra este doar o „scăpare”, o bucată infimă de materie ce s-a „salvat” cumva din „ghearele” gravitației enorme exercitate de materia ce a format Soarele.

28 de politici care chiar reduc emisiile

Țările din întreaga lume și-au intensificat considerabil politicile climatice în ultimele două decenii. Numărul măsurilor climatice s-a cvadruplat din anul 2000, unele seturi de date indicând chiar o creștere de cincisprezece ori.

Guvernele aplică acum simultan zeci de politici diferite: taxe pe carbon, subvenții pentru energie regenerabilă, coduri de construcție, standarde de emisii, finanțare pentru cercetare și multe altele. Toate acestea funcționează împreună, se influențează reciproc și afectează în mod colectiv nivelul emisiilor.

Dar atunci când emisiile scad (sau nu), cum stabilim ce politici merită creditul? Care dintre ele fac cu adevărat diferența, în orice context? Aceasta este provocarea cu care se confruntă astăzi cercetătorii în politici climatice, iar noi am găsit o modalitate de a o rezolva.

Noua noastră cercetare a analizat 1.737 de politici climatice individuale din 40 de țări, pe o perioadă de 32 de ani, și a identificat 28 de politici care reduc în mod constant emisiile în contexte diverse. 

Viteza luminii este invariantă în fizica clasică. Teoria relativității nu este necesară

Articolul de mai jos este scris de dl. Marius Lucian Vasile, cercetător independent. Articolul conține, printre altele, o critică a teoriei relativității; orice comentarii sunt binevenite.

Viteza luminii în vid este invariabilă, adică este aceeași pentru toți observatorii, indiferent de mișcarea lor relativă sau de mișcarea sursei de lumină. Acesta este un postulat fundamental al teoriei relativității speciale a lui Einstein, dar apreciez că nu are însă nicio legătură cu aceasta. Are legătură în schimb cu fizica clasică, în care lumina este o undă care se propagă în eter, și cu efectul Doppler-Fizeau clasic, care arată cum se modifică frecvența și lungimea de undă a luminii ca urmare a mișcării relative dintre observator și sursă.

Mai exact, dacă frecvența observată f’ crește, lungimea de undă observată λ’ scade (blueshift), și viceversa, dacă frecvența scade, lungimea de undă crește (redshift). Această ajustare face ca viteza undei, care este dată de ecuația undei, v = f’·λ’, adică de produsul frecvenței și lungimii de undă observate, să rămână constantă sau invariabilă pentru toți observatorii care măsoară doar o frecvență și lungime de undă diferite (cu excepția cazului când se deplasează cu aceeași viteză în aceeași direcție, când efectul Doppler dispare).

Calculatoarele cuantice încep să prindă contur. Iată trei progrese recente

Calculatoarele cuantice au fost mult timp considerate o tehnologie a viitorului îndepărtat, un domeniu promițător, dar încă departe de aplicații practice. În ultimii ani, însă, situația s-a schimbat vizibil. Progresele în domeniul hardware-ului, al algoritmilor și cel al corectării erorilor reduc rapid distanța dintre teorie și utilizare reală.

Deși atenția publică este concentrată astăzi pe inteligența artificială, cercetarea în calculul cuantic avansează într-un ritm susținut. Aplicații precum criptografia avansată sau descoperirea de medicamente ar putea deveni realitate mai devreme decât se estima acum câțiva ani.

Ce face diferit un calculator cuantic

Spre deosebire de calculatoarele clasice, care folosesc biți ce pot avea valoarea 0 sau 1, calculatoarele cuantice utilizează „qubiți”. Aceștia pot exista simultan în mai multe stări, datorită unui fenomen ce ține de un domeniu al fizicii numit mecanică cuantică și este numit superpoziție.

Astronauții au nevoie de deprinderi neobișnuite, dincolo de cele tehnice necesare executării misiunii. Iată 6 dintre acestea

Explorarea spațiului cosmic nu presupune doar cunoștințe avansate de inginerie, fizică sau medicină, ci și dezvoltarea unor abilități aparent banale, dar esențiale în condiții de microgravitație și izolare. Experiența acumulată în ultimele decenii de misiuni cu echipaj uman, inclusiv cele asociate programului NASA, arată că adaptarea la mediul spațial implică o serie de competențe neobișnuite, dar necesare pentru funcționarea optimă a echipajelor.

Corpul uman nu este o capodoperă a designului, ci un mozaic de compromisuri evolutive

Corpul uman este adesea descris ca o minune a „designului perfect”: elegant, eficient și fin reglat pentru scopul său. Totuși, atunci când privim mai atent, apare o imagine destul de diferită.

Departe de a fi o mașinărie fără cusur, corpul seamănă mai degrabă cu un mozaic de compromisuri modelate de milioane de ani de ajustări evolutive. Evoluția nu proiectează structuri de la zero. Mai degrabă, modifică ceea ce există deja.

Ca urmare, multe aspecte ale anatomiei umane sunt doar soluții „suficient de bune” – funcționale, dar departe de a fi perfecte. Unele dintre cele mai frecvente probleme și afecțiuni medicale apar direct din aceste constrângeri moștenite.

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală umană ilustrează cel mai bine această poveste.

Un studiu sugerează că, în fapt, consumul de fructe este asociat cu cancerul pulmonar. Cât de convingător este?

Ideea că fructele și legumele ar putea provoca apariția cancerului pare bizară. Timp de decenii, studiile au arătat că persoanele care consumă mai multe alimente de origine vegetală tind să trăiască mai mult și mai sănătos, având rate mai scăzute de boli de inimă, accident vascular cerebral și mai multe tipuri comune de cancer.

Cancerul pulmonar nu face excepție: în multe studii de amploare, un consum mai mare de fructe și legume este asociat cu riscuri mai mici, în special în rândul fumătorilor.

Pe acest fundal, un studiu potrivit căruia fructele și legumele ar putea contribui la apariția cancerului pulmonar la adulții tineri este surprinzător.