„Drept pentru care” sau „drept care”? Ce înseamnă „a adresa” și cum se folosește?

Influencerul Dragoș Pătraru se manifestă des public apropo de cât de atent este la modul în care folosește limba română, ceea ce este, desigur, lăudabil. Nu mai contează că, ducând o intenție onorabilă în ridicol, îl apostrofează de câte ori are ocazia pe partenerul său ocazional de platou, Valeriu Nicolae, la orice mică abatere („pe care”, nu „care”!). Terapie lingvistică la TV! 😀

De la el am cules două mici perle: „a adresa” și „drept pentru care”. Sunt convins că se va adapta rapid și limba folosită va fi de mâine cristalină ca apa unui izvor de munte înainte de epoca încălzirii globale.

• dificultati-limba-romana

Evoluția universul nu poate fi prezisă, chiar dacă îi cunoști toate regulile

Fizicianul Stephen Wolfram a petrecut decenii rulând experimente pe calculator cu reguli simple — fără să caute ceva grandios, ci doar urmărind ce se întâmplă. Ceea ce a descoperit s-a transformat într-un model al felului în care funcționează universul, într-o explicație pentru motivul pentru care evoluția nu rămâne niciodată blocată și într-un argument matematic pentru care viața ta nu poate fi scurtcircuitată sau prezisă de nimeni.
Mai jos, un text al lui Wolfram despre univers și ireductibilitatea computațională a universului

Regula 30

„Istoria fizicii secolului XX a fost istoria descoperirii multor fenomene diferite. Iar întrebarea era: se potrivesc toate aceste fenomene între ele? Au existat idei precum supersimetria, teoria corzilor și așa mai departe. A existat o întreagă colecție de idei care, în fapt, nu s-au conectat niciodată cu observațiile experimentale reale care fuseseră făcute. Și a existat, vreme de câteva decenii, un fel de încercare de a transforma toate acestea în ceva mai ușor de explicat, dar încercarea nu a reușit.

Omul trăiește într-o rețea de ficțiuni: zece mituri care țin societatea în picioare

Omul nu trăiește doar în lumea lucrurilor, ci într-una plină de semnificații. O piatră este o piatră, iar un copac este un copac, dar o bancnotă, o frontieră, o căsătorie, o companie, o diplomă, o funcție publică, o națiune sau un zeu nu există în același fel în care există o piatră. Ele există pentru că oamenii cred în ceea ce simbolizează, le recunosc, le apără și se comportă ca și cum ar avea concretețea unei roci.

Aceasta nu înseamnă că sunt „minciuni”, desigur. O ficțiune socială poate fi mai puternică decât un obiect fizic. O bancnotă de 100 de euro este, material, o bucată de hârtie. Dar, într-o anumită ordine socială, acea hârtie poate cumpăra o masă de bucătărie, o cină, un serviciu sau poate un mic colier de aur. Valoarea nu stă în hârtie, ci în credința colectivă că hârtia are valoare.

Istoricul Yuval Noah Harari numește aceste construcții „ordini imaginate”: mituri, instituții și convenții care permit cooperarea între oameni care nu se cunosc personal. Ideea centrală este că Homo sapiens a ajuns să domine lumea nu doar prin inteligență individuală, ci prin capacitatea de a crede în aceleași povești și de a organiza milioane de oameni în jurul lor.

Cum se pronunță Bruxelles? „Bruxel”, „Brasălz” sau „Brüsel”?

Bruxelles-ul apare în discuții zilnic în România. De acolo vin, cel puțin conform afirmațiilor multora, nenorociri ori salvarea. Dar mulți dintre vorbitorii din spațiul public nu par siguri apropo de pronunția corectă în română. Cum pronunțăm: „Bruxel”, „Brasăl” sau „Brüsel”?

• dificultati-limba-romana

Ce dezvăluie pacienții cu creier divizat despre conștiință

Viețile și simptomele pacienților cu creier divizat oferă o fereastră rară către felul în care creierul leagă experiențele într-o singură minte.

Creierul, asemenea restului corpului, are un grad remarcabil de simetrie bilaterală. Este util să ni-l imaginăm ca pe o nucă mărită. O parte nu este imaginea în oglindă perfectă a celeilalte, dar seamănă destul de mult cu ea. Aproape fiecare structură cerebrală există în două exemplare, unul în stânga și unul în dreapta. Jumătatea stângă a câmpului vizual este reprezentată de cortexul vizual din emisfera dreaptă, în timp ce jumătatea dreaptă este cartografiată în cortexul vizual stâng.

Și totuși, când privești lumea, nu vezi o linie verticală fină care îți străbate câmpul vizual; cele două hemicâmpuri sunt integrate fără cusur. Filozofii subliniază că experiența este unitară. Cu alte cuvinte, nu trăiești două fluxuri ale conștiinței, câte unul pentru fiecare parte, ci unul singur. Iar ceea ce este adevărat pentru vedere se aplică la fel de bine atingerii, auzului și așa mai departe.

Un nou „ceas” măsoară probabilitatea coliziunilor dintre sateliți, iar timpul se scurge rapid

Imaginați-vă că o bucată de deșeu spațial de mărimea unui puc de hochei lovește un satelit Starlink cu aproximativ 10 kilometri pe secundă. Energia cinetică este echivalentă cu două kilograme de TNT sau cu cea a unui camion complet încărcat care se deplasează cu 100 de kilometri pe oră.

Satelitul Starlink împrăștie zeci de noi fragmente de deșeuri într-un nor aflat în expansiune. Alți sateliți vor trece pe lângă noile fragmente în câteva minute — unii vor trebui să manevreze pentru a evita încă o coliziune.

Pe măsură ce companiile din întreaga lume continuă să umple orbita joasă a Pământului cu megaconstelații, astfel de coliziuni devin tot mai probabile. Am dezvoltat ceva numit „Ceasul coliziunii” (CRASH Clock) pentru a măsura acest risc. El pornește de la o întrebare simplă: dacă toți sateliții aflați pe orbită și-ar pierde brusc capacitatea de a manevra și de a-și controla orientarea, cât timp ar trece până când doi dintre ei s-ar apropia suficient de mult încât să se ciocnească?

În 2018, înainte ca megaconstelațiile să înceapă să fie lansate, ceasul indica 164 de zile. De atunci, ea a scăzut constant. Noua noastră cercetare arată că, în mai 2026, valoarea ajunsese la 2,5 zile.

Mai putem „pune” întrebări? Sau trebuie să le „adresăm”?

Am văzut că, în special în ultimii ani, multă lume evită să mai folosească expresia uzuală: „aș vrea să vă pun o întrebare”, folosind varianta pretențioasă și un pic ridicolă „aș vrea să vă adresez o întrebare”.

Recent, o politiciană română a fost și fermă, și vulgară într-o discuție cu un jurnalist, care spuse exact: „aș vrea să vă pun o întrebare”, reacționând: „o puneți cui doriți dumneavoastră, dar mie îmi adresați o întrebare, învățați să vorbiți românește!”.

• dificultati-limba-romana

De ce plutește gheața? De ce lacurile îngheață de sus în jos?

Dacă pui o bucată de metal pe suprafața unui lac, aceasta se va scufunda. Dar gheața, chiar și în cantități mari, precum este cazul ghețarilor, plutește. De ce plutește gheața?

Pe de altă parte, așa cum toți am observat pe timpul iernii, lacurile au tendința de a îngheța la suprafață atunci când temperaturile exterioare ating zero grade Celsius ori sunt mai mici. De ce nu îngheață lacul cu totul? De nu îngheață de la fund către suprafață?

Cele două întrebări din titlu sunt conectate, pentru că explicația are legătură cu modul în care se comportă apa la diverse temperaturi.

VAR trebuia să elimine din arbitraj elementul uman, imprevizibil. Cum s-a ajuns ca lucrurile să meargă atât de prost?

Multe dintre cele mai mari vedete ale fotbalului mondial au intrat pe teren în weekend, odată cu disputarea sferturilor de finală ale Campionatului Mondial FIFA la masculin. Pentru numeroși suporteri însă, reușitele unor jucători precum Lionel Messi, Kylian Mbappé și Erling Haaland au fost eclipsate de acțiunile unui personaj surprinzător: arbitrul.

Două decizii controversate au umbrit victoria Angliei cu 2–1 în fața Norvegiei: una prin care a fost anulat un gol norvegian din cauza unui fault comis anterior și alta prin care a fost validat un gol englez, deși mingea părea să fi lovit anterior un cablu suspendat deasupra terenului.

În mod asemănător, victoria Argentinei în fața Elveției nu a mai părut niciodată pusă la îndoială după ce arbitrul i-a arătat atacantului elvețian Breel Embolo al doilea cartonaș galben, eliminându-l și punând practic capăt meciului.

În centrul tuturor celor trei decizii controversate s-au aflat tehnologii concepute tocmai pentru a elimina deciziile controversate. FIFA a invocat dispozitivul „snicko”, montat în minge și capabil să detecteze contactele, pentru a justifica validarea golului Angliei, în timp ce celelalte două decizii au depins de prea puțin îndrăgitul arbitraj video, cunoscut drept VAR (Video Assistant Referee): un grup de arbitri aflați în afara terenului, care pot urmări reluările și îl pot consilia pe arbitrul de centru.

Programatorii în era inteligenței artificiale: se înlocuiește scrierea codului cu supravegherea mașinii? Cum vor mai ști programatorii să analize cod coplex dacă nu-l scriu?

Un articol recent publicat în The Guardian de jurnalista Varsha Bansal descrie neliniștea tot mai vizibilă din rândul inginerilor software americani. Profesia care, cu numai câțiva ani în urmă, oferea salarii ridicate, siguranță și posibilități aproape nelimitate de avansare este transformată rapid de instrumentele de inteligență artificială capabile să genereze cod. Pentru mulți programatori, întrebarea nu mai este dacă vor utiliza aceste sisteme, ci cât din meseria lor va mai rămâne recognoscibilă după ce utilizarea lor va deveni obligatorie.

Telescopul Euclid al ESA a descoperit cei mai îndepărtați și mai vechi quasari

Quasari descoperiți de Euclid
Credit: ESA

Una dintre cele mai mari întrebări ale cosmologiei moderne este cum au apărut primele structuri din univers. Cum au reușit primele galaxii să se formeze atât de repede? Și cum au putut găurile negre supermasive să atingă mase de milioane sau chiar miliarde de ori mai mari decât cea a Soarelui într-un timp atât de scurt după Big Bang?

Un nou rezultat obținut cu ajutorul telescopului spațial european Euclid oferă una dintre cele mai importante piese ale acestui puzzle: descoperirea a 31 de quasari extrem de vechi, dintre care doi sunt cele mai îndepărtate și mai timpurii astfel de obiecte observate vreodată in univers.

O expresie hidoasă s-a răspândit ca pojarul: „mi-a făcut ziua”

Un jurnalist explica recent cum nu știu ce eveniment de pe la Timișoara „i-a făcut ziua”. 

Cum jurnaliștii sunt vectori importanți de promovare a unui limbaj stricat, de multe ori aberant, nu e vreo surpriză. Jurnaliștii, în bună parte, scriu sau vorbesc, nu citesc.

Dar cum a apărut și anomalia asta, care sună atât de rău și e prezentă pe „cărările” Internetului de ani buni? 

• dificultati-limba-romana

Cum ne „acordează” rețelele sociale. Ce are de spus Heidegger despre cum ne afectează lumea virtuală

Martin Heidegger a fost un mare filozof german, dar cu păcatele lui destul de mari: a fost un simpatizant nazist și membru al partidului nazist încă din 1933. În principiu, din perspectivă personală, un astfel de gânditor nu prezintă nicio garanție privind soliditatea gândirii, în special pe parte etică și morală: dacă viziunea sa asupra vieții i-a permis să fie membru într-un „club” atât de sinistru, probabil că nu are multe să ne învețe.

Și totuși am ales să scriu acest articol care reflectă o parte dintre ideile lui Heidegger. De ce? Pentru că mi se pare că oferă o perspectivă nouă asupra modului în care ne raportăm la lume, în special în această epocă, dominată de Internet, rețele sociale, interacțiune clandestină, în spatele computerelor/ telefoanelor. Pe aceste subiecte se scrie mult astăzi, dar studiile par făcute de matematicieni, nu de gânditori, cu atât mai puțin de psihologi cu înțelegerea naturii umane. Prea multe concluzii alarmiste, fără să înțelegi baza acestora. Deși Heidegger nu a fost tocmai un psiholog, acesta a fost preocupat de natura umană, iar în multe situații a vorbit despre relația dintre om și lume. Ideile sale privind dispozițiile afective și modul în care afectează relația omului cu lumea sunt, mi se pare, interesante și bine de cunoscut.

Cum a redus Scoția violența: a tratat criminalitatea ca pe o problemă de sănătate publică

La începutul secolului al XXI-lea, Scoția avea una dintre cele mai proaste reputații din Europa în materie de violență. Glasgow, cel mai mare oraș al țării, era descris drept una dintre capitalele europene ale omuciderilor, iar presa locală relata frecvent despre atacuri cu cuțite, răfuieli între bande și agresiuni brutale. Între 2003 și 2005, orașul a avut cea mai ridicată rată a crimelor din Europa, iar Scoția ajunsese să fie considerată una dintre cele mai violente țări dezvoltate.

Schimbarea majoră nu a venit însă printr-o simplă înăsprire a pedepselor. Autoritățile scoțiene au făcut ceva mai puțin obișnuit: au început să privească violența nu doar ca pe o problemă penală, ci ca pe o problemă de sănătate publică. Cu alte cuvinte, violența a fost tratată ca un fenomen care poate fi studiat, prevenit, limitat și „transmis” mai greu de la o generație la alta, dacă sunt înțelese cauzele reale.

Rezultatele au fost spectaculoase, în următorul deceniu rata omuciderilor scăzând cu 56% în Glasgow și cu 38% în Scoția. Între 2006 și 2015, criminalitatea violentă a scăzut cu aproape o treime la nivel național. Astăzi, numărul omuciderilor este la cel mai redus nivel din ultimele două decenii, iar Scoția nu mai este excepția violentă a Europei, ci un caz studiat internațional.

Sfârșitul lecturii. Intrăm într-o epocă postalfabetizată?

Cu cât citești mai mult, cu atât îți este mai ușor să citești. Invers, cu cât citești mai puțin, cu atât lectura lungă devine mai grea, mai obositoare, mai puțin recompensatoare.

Într-un articol recent publicat în The Atlantic, Rose Horowitch, care acoperă domeniul educației pentru publicația menționată, scrie că era în care oamenii citesc ar putea fi o scurtă anomalie în istoria omenirii. Iată principalele idei din articol mai jos.

Timp de câteva secole, oamenii educați au crezut că alfabetizarea universală este una dintre marile cuceriri ireversibile ale civilizației. Odată ce cărțile au devenit ieftine, școala obligatorie s-a extins, iar bibliotecile au ajuns în aproape orice oraș, părea firesc să credem că omenirea va citi din ce în ce mai mult și mai bine.

Astăzi, această certitudine se clatină, dar nu pentru că oamenii nu mai întâlnesc texte, ci pentru că par să-și piardă răbdarea, exercițiul și interesul pentru lectura lungă, solicitantă, capabilă să susțină gândirea complexă.

O imaginea puternică a acestei crize poate fi găsită în trecutul îndepărtat, la Biblioteca din Alexandria. Regele Ptolemeu I al Egiptului ar fi dorit să adune acolo totalitatea cunoașterii scrise a lumii. Corăbiile care ajungeau în port erau cercetate în căutare de manuscrise, iar sulurile erau copiate, păstrate și puse la dispoziția celor dornici să studieze. Biblioteca nu era doar un depozit de texte, ci o instituție a gândirii. Acolo au lucrat sau au fost asociați cu mediul alexandrin savanți precum Eratostene, care a calculat circumferința Pământului, Zenodot, editor al textelor homerice, și, posibil, Euclid, autorul Elementelor.

Cum ar putea „memoria de lucru” să genereze conștiința

Știți senzația aceea când intri într-o cameră și uiți imediat de ce ai venit acolo? Poate te duseseși să-ți iei cheile. În drum spre cameră, te gândeai că trebuie să le iei. Dar, odată ajuns, cheile au dispărut complet din mintea ta.

Fenomenul este numit uneori „efectul ușii”, pentru că apare adesea când intrăm într-o încăpere nouă. De ce se întâmplă asta? Răspunsul are mult de-a face cu o facultate numită memorie de lucru. Informația este stocată în memoria de lucru atunci când avem nevoie de ea pentru sarcinile de care ne ocupăm chiar în acel moment, cum ar fi să ne amintim că trebuie să ne luăm cheile.

Ceea ce face memoria de lucru atât de interesantă este legătura ei strânsă cu conștiința. Efectul ușii sugerează că, atunci când informația este eliminată din memoria de lucru, ea pare să iasă imediat și din conștiință. Sugerează, de asemenea, că informația din memoria de lucru poate fi uitată foarte ușor.

Legătura dintre memoria de lucru și conștiință primește tot mai multă atenție în psihologie, filozofie și neuroștiințe. Ar putea memoria de lucru să dea naștere, într-un fel, conștiinței? 

Cum funcționează un dezumidificator?

Credit imagine (eng): AirConditionerLab

Într-o zi umedă de vară poți observa că hainele se usucă încet, geamurile pot face condens, iar într-o baie slab ventilată apare repede mirosul de umezeală. Dacă ai o pivniță, s-ar putea să ai umidate mai ridicată decât în restul casei în mod obișnuit. Când umiditatea este ridicată, aerul conține vapori de apă peste limitele obișnuite (40%-50%).

Un dezumidificator este aparatul care scoate o parte din această apă din aer, printr-un proces fizic simplu: răcește aerul în interiorul său până când o parte din vaporii de apă se transformă în picături lichide, apoi colectează apa rezultată.

Cu alte cuvinte, dezumidificatorul provoacă, în interiorul său, ceea ce vedem iarna pe un geam rece: condensarea vaporilor de apă.

Regimul optim de încărcare/descărcare pentru un telefon mobil. De ce între 30 și 85% este plaja ideală

Știu, pe acest subiect, al regimului optim de utilizare a unui telefon mobil, urmărind prelungirea vieții bateriei, sunt multe articole, dar acestea sunt de regulă doar cu recomandări. Articolul de față vine, firește, cu unele recomandări, dar încearcă să explice de unde au apărut aceste recomandări.

Înainte de a intra în subiect, iată principalele recomandări peste care veți în textul de mai jos:
1. ține bateria, pe cât posibil, între 30%-85% (evită, așadar, descărcări profunde; dacă ai senzația că un ciclu încărcare-descărcare curat, 100% --> 0% e optim, senzația ta e greșită);
2. evită să folosești încărcătoare, fir sau wireless, care încălzesc bateria;
3. dacă ai descărcat bateria până la 0%, nu o ține descărcată (se descarcă mai departe și se poate avaria grav);
4. nu ține bateria la nivel de încărcare ridicat/maxim pentru perioade lungi.

Și pentru că nu voi dezvolta mai jos subiectul: nu, încărcarea cu funcția „low power mode” activată nu afectează negativ bateria, așa cum am văzut diverse păreri pe Internet; dimpotrivă, chiar favorizează longevitatea bateriei.

Borges: „Întâmplătorul este întotdeauna patetic”

În „Evaristo Carriego”, considerată cea mai argentiniană carte a lui, genialul scriitor Jorge Luis Borges (se pronunță: Horhe Luis Borhes), chiar în primele pagini, scrie următoarele trei fraze, care mi-au luat ceva vreme pentru a mă lămuri cu privire la substrat: 
„Voi spune fără rezerve tot ce știu, fără nicio omisiune, fiindcă viața este pudică precum un delict și nu știm ce este emfatic și ce nu pentru Dumnezeu.
În afara de aceasta, întâmplătorul este întotdeauna patetic.
Scriu totul cu riscul de a scrie adevăruri îndeobște cunoscute, dar pe care le va rătăci mâine neglijența, chipul cel mai sărac al misterului și prima lui manifestare”.

„Stenogramele” sunt, în fapt, transcrieri...

versus

Acestea sunt, în fapt, stenograme :)

E destul de curios că de atâția ani nu s-a oprit acest potop de folosire proastă a unui termen onorabil. Folosirea dubioasă vine încă dinainte de '89.

În alt registru, comic este că după ce președintele a anunțat națiunea că s-a terminat era publicării prin presă a „stenogramelor”, scandalul azilelor din Bihor ne-a readus la starea inițială: „stenogramele” apar în mass-media...

Doar că ce apare în presă nu sunt... stenograme, ci transcrieri ale discuțiilor/ interceptărilor telefonice.

Stenograma este cu totul altceva, adică ceea ce rezultă după ce aplici tehnica stenografiei (adică ceva ce jurnaliștii de teren ar trebui să știe să folosească!), care se referă la înregistrarea rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne convenționale. Mai sunt mulți pasionați care folosesc stenografia astăzi.

Interesant este că începând cu 1936 stenografia a figurat în planurile de învățământ ale școlilor medii cu profil economic din România, dar s-a predat și în câteva instituții de învățământ superior.

• dificultati-limba-romana