În urmă cu puține zile, un filozof pe care-l urmăresc pe Twitter, Keith Frankish, vine cu următoarea provocare:
„Imaginați-vă că ați crede următoarele:
- oamenii dispun de moralitate.
- să fii moral, înseamnă să fii conștient.
- să fii conștient, trebuie să ai un suflet imaterial; apoi devii convins că oamenii nu au, în fapt, suflete imateriale.
La care dintre cele trei afirmații renunți?”

Citind comentariile, am văzut că oamenii tind să renunțe la partea cu sufletul. Ușor de intuit... Pare că e prea mult să sari de la conștiința la suflet.

Unul dintre comentarii, validat de filozof spune următoarele: „Știu că sunt conștient. Știu că am moralitate. Așadar, ar trebui, probabil, să renunț la afirmația numărul 3. Prin urmare, pentru a fi conștient nu am nevoie să am un suflet”.

Ce știm despre conștiință și suflet?

Dar mie acest tip de raționament, pe care-l întâlnim des atât în știință, cât și în filozofie, mi se pare că indică foarte bine o mare deficiență a abordării noastre generice în ce privește problemele lumii.

Tindem să ne bazăm pe ceea ce știm, ceea ce multe ori înseamnă foarte puțin și neconcludent, și să ignorăm ceea ce nu știm, de multe ori foarte mult și esențial.

În plus, invocarea doar a celor știute îl lasă pe cititor, dar de foarte multe ori și pe autor, în completă necunoaștere în raport cu ce nu știe. Iar această abordare dezechilibrată duce, prea ușor, la concluzii greșite ori, în orice caz, incomplet fundamentate.

De aceea, cred, ar fi foarte utilă ca parte din orice raționament să includă ceea nu știm despre subiectul în dezbatere.

Și aș mai spune că efortul de a identifica ceea ce nu știm, în multe situații, este mai dificil decât de a invoca ceea ce știm.

Să luăm acest caz expus mai sus. Avem de-a face cu o serie de idei care, toate, sunt problematice. Pentru că ceea nu știm este esențial, covârșitor și determinant.

Să fii moral implică liber-arbitru, capacitatea de a decide în mod conștient și independent să acționezi în acord cu anumite principii morale în anumite contexte.
→  Citește și: De ce nu vom înțelege dacă avem liber-arbitru

Dar liberul-arbitru este un subiect de nerezolvat pentru om. Este un mister definitiv, indicând o limită de nedepășit a minții umane.

Ce înseamnă să fii conștient, înțelegem, fiind ființe conștiente, dar cum anume funcționează conștiința nu vom ști niciodată, fiind o altă barieră de netrecut în eforturile noastre de cunoaștere.

Deși pare ușor să sesizezi că trecerea de la constatarea că ești conștient la convingerea că ai un suflet imaterial este abruptă și nesusținută de nimic, în fapt, suntem într-un spațiu al gândirii în care certitudinile sunt spre zero.

Nu spun că avem suflet, în sensul de entitate imaterială ce va supraviețui morții corpului. Nu avem nicio dovadă în acest sens. E drept, nu este clar în ce sens se referă la suflet filozoful. Probabil că la cel indicat aici, fiind cea mai răspândită conceptualizare.

Cum nu știm care este natura conștiinței, nu este nimic clar cu privire la mecanismul acesteia, orice speculație este de luat în seamă și de pus sub semnul întrebării.

Ce vreau să spun este că astfel de raționamente, ca cel făcut de autorul amintit, deși util ca subiect de discuție, este imposibil de evaluat pentru valoarea de adevăr, pentru simplul motiv că ceea ce nu știm despre conceptele folosite în raționament este copleșitor, ceea ce face ca orice concluzie am trage să fie slabă, fără o fundație solidă, cu multiple puncte slabe.

Sunt astăzi gânditori importanți care iau în calcul versiunea conform căreia conștiința este ceva a priori corpului, care există, așadar, independent, în afara corpului, iar creierul este un fel de radio care lucrează cu ceea ce numim conștiință așa cum lucrează un radio cu undele electromagnetic.
→  Poți citi mai multe pe acest subiect: Creierul ar putea fi un transductor.

Cât de reală este lumea?

Iată un alt exemplu, de această dată din fizică, unde ceea ce nu știm ar trebui să fie determinant în tragerea concluziilor, dar nu este, iar concluziile pe care le tragem sunt, cel mai probabil, greșite și, în mod cert, paradoxale.

Mecanica cuantică ne spune, pe de-o parte, că particulele elementare au o natură duală, de undă și particulă, în funcție, practic, de modul în care la măsurăm (de modul în care organizăm măsurătoarea). Această dualitate aparentă este reflectată într-un experiment paradoxal, greu de descifrat, denumit →  experimentul cu dublă fantă.

Mai mult, particulele elementare nu au o poziție determinată în natură, ci abia actul măsurătorii „materializează” o particulă. Un electron, de pildă, este, cu mare probabilitate, în proximitatea nucleului atomic, dar, cu mică probabilitate, la mare depărtare de acesta.

Poziția unei particule rezultă, cu o oarecare precizie (e o limită impusă de Principiul incertitudinii al lui Heisenberg), în urma a ceea ce se numește „colapsarea funcției de undă”, care are loc în urma unei interacțiuni (măsurători). Până la momentul interacțiunii, electronul nu are o poziție anume în univers.

Desigur, acest aspect este foarte problematic, pentru că ne spune faptul că... lumea nu există până nu o măsurăm.

Noi presupunem, nu? că lucrurile există chiar dacă nu le măsurăm, dar mecanica cuantică sugerează că nu ar fi așa. Realitatea lucrurilor survine în actul măsurătorii, spune teoria.

Desigur, această abordare instalează o dificultate nerezolvabilă în inima teoriei moderne a gravitației: dacă particulele elementare (care formează materia, la urma urmelor) nu au o poziție anume în cosmos, cum exercită acestea gravitația?

Cum curbează local (în jurul ei) o particulă spațiu-timpul, dacă particula nu ocupă o poziție anume în spațiu-timp?

Este o dificultate la care nu avem rezolvare. Dar, cel mai probabil, această dificultate nu este generată de modul în care funcționează natura, ci de faptul că ignorăm ceea ce nu știm, folosindu-ne de ceea ce știm. Iar ceea ce știm de natura la nivel ultim este puțin, insuficient pentru a ne clarifica cu aspectele fundamentale ale funcționării universului.

Pare că unim niște date disparate pentru a trage concluzii paradoxale. Iar apoi ne raportăm la aceste concluzii, chiar dacă nu au sens, ca la adevăr.

Este drept, a analiza și a evidenția ceea nu știm, deși esențial, încurcă gândirea, pentru că ne ține departe de claritate, de concluzii ferme, de răspunsuri integrate și cu sens. Dar, cred, doar această abordare ne permite să fim mai aproape de ceea ce putem ști.

Presimt că o să revin cu alte ocazii la această distincție între ceea ce știm și ceea ce nu știm, căci îmi pare un instrument util de utilizat în cele mai multe subiecte de interes.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.