Se consideră, în genere, că personalitatea, adică un anumit tipar specific persoanei de gânduri, sentimente și comportamente, este fixă. Și, pe lângă ce spun psihologii, asta observăm în jurul nostru, în sensul că foști colegi de școală, indiferent de nivelul studiilor, nu se schimbă substanțial odată cu trecerea timpului. Și totuși unii se schimbă... Iată care sunt evenimentele din viață care lasă urme asupra personalității.
Credința încă majoritară astăzi este aceea că minciuna se poate identifica prin observarea limbajului corpului. Dar cercetările efectuate în special în ultimii 30 de ani au arătat că deși nu este complet lipsită de merite, evaluarea comportamentului non-verbal este mult mai puțin eficientă decât se crede. În schimb analiza conținutului vorbirii, utilizându-se diverse tehnici îndelung studiate și aplicate, poate oferi indicatori puternici pentru a stabili valoarea de adevăr a afirmațiilor unei persoane.
Cei mai mulți dintre noi au auzit despre faptul că dacă îți încrucișezi brațele la piept, te simți în defensivă sau că dacă te joci cu părul în timp ce vorbești, te simți nervos. Dar sunt adevărate stereotipurile despre limbajul corpului?
Citirea limbajului corpului poate fi o abilitate utilă pentru a înțelege cum se simte cineva sau ce ar putea gândi. Dar este important să ne amintim că nu este o știință exactă și pot exista variații culturale sau individuale în modul în care oamenii se exprimă prin limbajul corpului. De exemplu, contactul vizual în Japonia poate fi considerat un act de agresiune sau grosolănie.
Te-ai întrebat vreodată dacă ai putea trece un test de detectare a minciunii sau ți-ai imaginat cum ar fi să „citești” limbajul trupului altora?
Citirea limbajului corpului poate fi excelentă pentru a adăuga tensiune scenelor de interogatoriu din filmele de acțiune. Cu toate acestea, adevărul este că nu există prea multe dovezi că putem detecta minciunile urmărind limbajul corpului cuiva.
Când încerci să descoperi dacă cineva minte pe timpul unui interviu, sursele tale sunt comportamentul pe care îl afișează persoana sau informațiile pe care le oferă. Detectarea minciunilor pe baza unor indicii nonverbale (limbajul corpului) este mai populară decât detectarea minciunii pe bază de indicii verbale, deoarece oamenii cred că mincinoșii își pot controla vorbirea, dar nu și comportamentul. Dar indiciile verbale privind minciuna sunt mult mai revelatoare.
Da, e un articol despre adolescenți (deși se aplică și unor adulți) și pentru adolescenți. Dacă ai mai mult de 18 ani, nu-l citi, că ar trebui să știi de ce-ți schimbi telefonul cu unul nou, deși nu ai nevoie de el.
Ce vreau să scot în evidență este mecanismul psihologic al achiziției de lucruri inutile. Ce voi spune îi va dezamăgi pe cei tineri, dar se vor alege cu aflarea unui secret rar explicat în cuvinte simple și ușor de înțeles :) Iată despre ce este vorba...
1. Avem tendința să credem că ceilalți gândesc așa cum gândim noi. De aici așteptarea ca ceilalți să susțină ceea ce credem noi.
2. Cei care încalcă reguli sociale ori au diverse vicii au tendința de a supraestima numărul celor care sunt la fel.
1. O descoperire importantă a psihologiei este aceea că, în fapt, o bună parte din comportamentul nostru are la bază mecanisme inconștiente. Comportamentul este bazat pe obiceiuri și este influențat de indicii din mediu, precum și de modalitatea în care ne sunt prezentate opțiunile pe care le avem.
2. Deciziile luate pe baza unei deliberări solide sunt mai rare decât ne place să credem. Deliberarea presupune un efort prea mare. Nu suntem obișnuiți cu așa ceva.
Obiceiurile, comportamentele repetitive, sunt considerate componente străvechi, apărute de-a lungul evoluției, care au rolul de a stoca anumite „proceduri” cu obiectivul fundamental de a asigura: hrănirea, protecția, evitarea unor pericole și reproducerea. Obiceiurile sunt stocate în zone ale creierului care nu permit cu ușurință „rescrierea”. Și asta pentru un motiv evident: obiceiurile, având rolul de a asigura supraviețuirea, trebuie protejate de activități întâmplătoare ale individului.
Problema modernă este următoarea: vrem să scăpăm de anumite obiceiuri și nu putem. Vrem să ne creăm noi obiceiuri (cum ar fi să facem mai multă mișcare și să ne schimbăm stilul alimentar) și nu putem. Ce putem face?
Pentru foarte mulți oameni, cu excepția unor budiști și stoici, Viața pare să funcționeze în doi pași. E cu două viteze. Primul e că Viața se manifestă sau, în alte cuvinte, un eveniment se întâmplă. Să numim evenimentul X. El poate fi orice. Un țânțar te-a pișcat. Ți s-a dezumflat măseaua, pardon, roata pe Valea Prahovei în mijlocul aglomerației de weekend. Locuiești în București și deodată nu mai ai apă caldă.
Conceptul de „emoţie" este asemănător celui de „timp", dacă nu ne întreabă nimeni, ştim ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru „emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.
În urmă cu câteva zile am scris un articol bazat pe o carte a lui Victor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieții”, în care prezentam psihologia omului în condiții extreme (lagărul de concentrare). Mi-a părut rău să renunț la carte înainte să mai scriu un articol inspirat de aceasta, așa că am ales să vorbesc despre „intenția paradoxală”, o tehnică dezvoltată de Frankl utilizată în cadrul logoterapiei, metoda psihoterapeutică inventată de acesta.
Acum câteva zile a apărut un interviu pe un post TV în care un psihiatru ne spunea ce gândește și ce simte Putin și ce probleme mentale are. E uimitor să vezi cum un psihiatru poate să facă așa ceva, nu? Se uită un pic la niște materiale video pe Internet, apoi vine la TV și ne spune care-i treaba. De vreme ce omului, în genere, îi e dificil să explice ce se întâmplă cu propria minte, e cu atât mai spectaculos că un psihiatru român ne explică ce se întâmplă cu mintea altuia! Cu atât mai mult cu cât vorbim despre o persoană despre care știm doar ce ne lasă ea să vedem. Dar așa să fie? Să fie așa facil să știi ce simte și gândește o altă persoană?
Credem că ne cunoaștem propriile minți și că ne putem prezice comportamentul în anume circumstanțe, prin intermediul introspecției, dar studiile din domeniul psihologiei ne arată exact contrariul.
Imaginați-vă că sunteți puși în situația de a participa la un experiment care constă în pedepsirea cu aplicarea unor șocuri electrice unor alți participanți la studiu. Cum v-ați comporta? Le-ați aplica șocuri electrice care, în realitate (dacă nu ar fi un experiment controlat), i-ar ucide pe cei care le suportă? Probabil ați spune că nu, căci așa vă cunoașteți pe voi înșivă: cu autocontrol, făcând diferența între ce e acceptabil și ce nu șamd.
Elisabeth Kübler-Ross, medic psihiatru, e autoarea teoriei cu stadiile psihologice prin care, credea dumneaei, ar trece oamenii când află de moartea lor iminentă sau când au pierdut pe cineva drag. Această tanti a scris câteva cărți unde a promovat teoria cu stadiile și experiențele din apropierea morții. Și, evident, mulți alți simpatizanți, care au trecut cu magna cum laude examenul la rațiune critică, o promovează pe YouTube.
Îmi imaginez că ești într-o relație romantică. La o cafea, te întrebi așa: de ce simt că îl iubesc și urăsc simultan? Sau te afli de câțiva ani într-un parteneriat, iar romantismul e deja plecat peste hotare laolaltă cu dorința sexuală. Și te întrebi: de ce mai rămân cu el? Greu de explicat.
Urmează ca mașinăria cognitivă să fabrice motive. Să-ți povestesc tragicomedia în baza unui excelent textbook de psihologie socială*. Cercetarea experimentală arată că pe măsură ce analizezi motivele, atitudinea tinde să se schimbe, deoarece (a) mintea conștientă fabrică motive ce nu prea reflectă ceea ce simți și (b) începi să te încrezi că așa simți potrivit cu motivele (efectul de corespondență).
Pentru a descărca, gratuit, cartea,
clic pe imagine