Scriam într-un post acum nouă ani despre o teorie foarte iubită de psihologii care se ocupă de parenting. O teorie devenită aproape icoană: părinții modelează personalitatea copiilor. Așadar, părintele conștiincios ar trebui să învețe ce și cum să facă pentru ca odraslele lui să ajungă adulți sănătoși, echilibrați și de succes.
Intuiția, în sens psihologic (în special în modelele dual-process, cum ar fi cele ale lui Kahneman și Gigerenzer), este o formă de judecată rapidă și automată bazată pe recunoașterea tiparelor formate prin experiență anterioară.
Nu e o magie a „simțului interior” sau vreo informație trimisă pe cale cuantică dintr-un plan superior. E rezultatul unor procese inconștiente care condensează cunoașterea implicită.
Cu câțiva ani în urmă, am sărit peste o poartă și m-am trezit privind în jos spre o vale. După ce am mers câteva minute, privind câmpurile și cerul, am simțit o schimbare în percepția mea. Tot ce era în jurul meu a devenit real într-un mod intens. Câmpurile, tufișurile, copacii și norii păreau mai vii, mai detaliate și mai frumoase.
M-am simțit conectat cu tot ce mă înconjura. Ceea ce era în mine, ca propria mea conștiință, era și în exterior, în afara mea. În mine era o stare intensă de bună dispoziție.
Am ajuns să cred că meritocrația e o iluzie. Una frumos împachetată, vândută de bogați și cumpărată cu entuziasm de toți cei care mai speră că lumea e, în fond, corectă. Nu am ajuns din senin să cred asta. M-a ajutat un renumit profesor de filosofie, Michael J. Sandel.
Ni se spune că dacă înveți bine, muncești din greu și ai ambiție, vei urca scara socială. Cu unii dintre noi chiar se întâmplă urcușul. Există o oarecare mobilitate socială. Însă, oamenii nu pleacă în acest urcuș de la vreo egalitate socială, economică, biologică ori culturală. Luăm startul cu inegalități.
După ani întregi în care am încercat să înțeleg mintea celor care îi rănesc pe alții, mi-am mutat recent atenția, ca psiholog criminalist, de la crimele violente către lumea mai puțin cunoscută a criminalității ecologice.
Documentându-mă pentru noua mea carte, „Green Crime: Inside the Minds of the People Destroying the Planet and How to Stop Them” („Crima verde: în mintea celor care distrug planeta și cum să-i oprim”), am vrut să-i înțeleg pe cei care reprezintă o amenințare pentru noi la o scară mult mai mare – uneori chiar existențială. De ce aleg oamenii să distrugă Pământul și ce putem face pentru a-i opri?
Când un prieten apropiat îți spune cu sinceritate defectele pe care le vede la tine, este firesc să te simți rănit. Adică, dacă ești om. Dacă ești reptilian, probabil treci cu vederea inepția amicului, deoarece tu știi bine că „nu vede bine săracu și are nevoie de un control oftalmologic dar și psihiatric”.
Înainte de orice, să facem o distincție. Exprimarea sinceră vizavi de calitățile tale nu e totuna cu criticismul. Două specii diferite. Dar, sigur, poți lua cu ușurință sinceritatea cuiva drept criticism mai ales dacă ai avut părinți echipați cu atitudine critică by default.
Cu cât o persoană este mai bogată, cu atât este mai probabil să posede trăsături din triada întunecată.
De la Scrooge McDuck și Cruella de Vil (personaje Disney) la Lex Luthor din DC Comics și dl Burns din Simpsons, există numeroase exemple de bogați care își folosesc banii și puterea în moduri malefice. Dar există vreun sâmbure de adevăr în stereotipul conform căruia bogații sunt răi?
Există mulți oameni bogați care acționează cu bunăvoință, inclusiv filantropi care își donează mare parte din avere. Totuși, cercetările din psihologie au descoperit o legătură clară între bogăție și comportamentul neetic, inclusiv o tendință crescută de a trișa și de a fura.
Am auzit că unii oameni întreabă ChatGPT-ul cum să se împace cu părinții sau cu iubita/ iubitul.
„M-am certat cu iubita. Mă ceartă că am apucături de golan, că sunt infantil, iresponsabil, un fel de băiețelul mamii. Ce sfat îmi dai?”.
„Îmi pare rău să aud că treci prin asta. Faptul că ea îți spune lucruri atât de dure înseamnă că e afectată de ceva anume în comportamentul tău, dar și că modul în care își exprimă nemulțumirea rănește relația… ”.
Mi-a luat multă vreme (poate prea multă) să înțeleg un adevăr aparent simplu: în terapie sau consiliere, metoda și teoria cântăresc mai puțin decât am fost învățați să credem.
Din păcate, există semne că rasismul este în creștere în întreaga lume. Cercetări efectuate în Europa și Australia în ultimii ani au constatat o creștere a numărului de persoane care se confruntă cu rasism.
Rapoarte din SUA și Marea Britanie au indicat că majoritatea participanților din minoritățile etnice consideră că rasismul se agravează. Iar un studiu global a relevat o creștere a incidentelor de discriminare.
Animozitatea față de cei care par diferiți de noi pare ușor de trezit, mai ales în vremuri definite de greutăți și frământări.
Probabil ai văzut cuvântul „narcisist” aruncat peste tot pe Internet, în titluri, pe aplicații de dating sau în TikTok-uri cu temă terapeutică. Dar eticheta pe care oamenii o lipesc adesea fără să gândească pe șefi toxici sau pe personaje negative din reality-show-uri ascunde o imagine psihologică mult mai complexă.
Psihologii au studiat narcisismul timp de mulți ani, dar, în timp, înțelegerea noastră a evoluat. Una dintre cele mai mari schimbări este că astăzi narcisismul nu mai este văzut doar ca grandomanie, aroganță sau egotism.
Ai observat vreodată că poți bifa toate rețetele fericirii — job decent, prieteni ok, Netflix la buton și o cafea dimineața? Sau poate nu poți bifa toate astea… Și totuși să te simți, cum să spun elegant… gol ca un frigider premium la sfârșit de lună?
În percepția publică fericirea pare asociată cu succesul financiar, statutul social sau realizările profesionale. Aceasta să fie fericirea mult căutată?
Cea mai mare minciună a celor care creează și răspândesc dezinformare este aceea că vor să te facă „să gândești cu mintea ta”. Își avertizează publicul-țintă să nu fie „oi” și să nu lase ca vocile „mainstream”, „statul paralel” sau alți inamici inventați să le spună în ce să creadă.
Dar, într-un caz clasic de deturnare a atenției, în timp ce te avertizează de asta, folosesc o serie de trucuri manipulatoare pentru a se asigura că, de fapt, nu gândești limpede sau independent.
Testele de personalitate au devenit din ce în ce mai populare. De la angajare la întâlniri, ele promit să ne ajute să înțelegem cine suntem și în ce fel suntem asemănători sau diferiți de ceilalți.
Dar aceste teste oferă oare o imagine fidelă? Și ar putea fi dăunător să le luăm prea în serios?
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Cumpără un exemplar printat!
Clic pe imagine pt. detalii.