Așteptând... sfârșitul lumii
Lucrurile au tendința, în genere, de a fi la fel și mâine. Economia, situația politică, situație de securitate. Situația sanitară.
Până vine, mereu surprinzător, schimbarea. O criză economică, o schimbare radicală de putere, un război, un nou virus.
O superputere a minții noastre, inducția, care se bazează pe prezicerea viitorului pornind de la trecut, dar care are, desigur, un grad de incertitudine, ne expune inevitabil în fața schimbărilor radicale.
Probabil că și încălzirea globală este în aceeași paradigmă: ne tot așteptăm ca lucrurile să rămână la fel, până când vom constata siderați că schimbările lente ne-au adus într-un punct în care ororile generate de schimbările climatice sunt de neoprit. În această privință, practic nimeni nu face nimic semnificativ.
→  Citește și: Patru metode pentru a învăța să gândești cu propria minte

O uimitoare potriveală cosmică
Un lucru care, de câte ori mi-l amintesc, mă stupefiază: satelitul natural al Terrei, Luna, este de 400 de ori mai mic decât Soarele și este de 400 de ori mai aproape de Terra decât acesta, ceea ce face ca atunci când Luna se situează între Terra și Soare să avem eclipsă de Soare.
Da, toată lumea știe de eclipse, dar cât de uimitor este că din toate combinațiile posibile cu privire la dimensiuni și distanțe, Luna este exact cât trebuie și exact unde trebuie pentru o eclipsă perfectă? Pare că cine a stabilit asta cu maximă atenție :)
Următoarea eclipsă totală de Soare va fi vizibilă în România pe 3 septembrie 2081. Sper că vom fi toți cei care știm de acest articol aici :)
Notă: diametrul Soarelui este de 1.400.000 km, cel al Lunii de 3.500 km.
→  Citește și: Cum arată, realmente, sistemul solar la scară (distanțele reale dintre planete, în raport cu Soarele)


Că totul are o cauză este doar în mintea noastră
În orice fenomen pe care-l observăm, căutăm să vedem ori să presupunem cauzalități. Mintea este astfel făcută că trebuie să vadă (ori să presupună) cum B rezultă din A în orice evoluție, pentru ca aceasta să aibă sens. Dar natura nu pare să „funcționeze” așa.
Întâi, este imposibil să demonstrăm cauzalitatea a priori.
În al doilea rând, și aceasta este o consecință și concluzie funestă: nu totul este cauzal, exemplu celebru fiind liberul-arbitru, ceea ce ne obligă la zbateri inutile și teorii greșite din start.
→  Citește și:
De ce nu vom înțelege niciodată liberul-arbitru
De este cauzalitatea problematică

Putem privi același lucru, dar nu vedem la fel
Aproape orice am privi implică, în bună parte, procesul observării unei picturi, în sensul că fiecare vede altceva, în funcție de ce știe despre ce semnifică pictura, ce știe despre pictor, stilul în care acesta a pictat șamd.
Luați, de pildă, fresca „Școala din Atena” de Rafael. Este o carte într-o pictură. Ce înțelegeți din ea, dincolo de o aglomerare de figuri și trupuri? Ce puteți spune despre fiecare gânditor de acolo și despre ideile lui?
Tot altfel, privind la lume, fiecare vedem altceva și, prin urmare, în final, acționăm diferit.
Contează ce vezi atunci când observi lumea ori pe tine, nu ce anume observi.
Iar „ce vezi” este ceea ce trebuie să perfecționăm mereu.

Prinși între nou și vechi
Nu există satisfacție intelectuală mai mare decât aceea de a identifica lucruri noi despre lume, care să te facă să-ți schimbi opinia despre ceva relevant. Și, cu toate acestea, pare că suntem dominați, ca specie, de tendința de a ne menține opiniile curente (predispoziția către confirmarea a ceea ce știm/ credem).
→  Citește și: Erorile cognitive

Construind lumea de la tastatură
Cea mai relevantă atitudine față de ceilalți a fiecăruia dintre noi este indiferența. Cu excepția situațiilor în care considerăm că ce se întâmplă cu alții ne afectează direct.
Iar atomizarea socială, odată cu orașul modern, vine cu o altă nenorocire: pasivitatea.
Cele două, indiferența, care ar putea fi anulată de obligațiile impuse de relațiile sociale din comunitate, și pasivitatea, care ar putea fi anulată tot de angajamentul social impus de dinamica unei comunități - formează, cred, coordonate esențiale ale umanității recente, formate din indivizi anxioși, izolați în spatele unui ecran de dispozitiv electronic, activi doar în fraze deșucheate scrise pe fugă, cu un fals sentiment al angajamentului civic (exprimat doar online, sub o identitate falsă de multe ori), cu un fals sentiment al curajului (exprimat prin emoticoane și cuvinte barbare).

Ceea ce nu știm este, adesea, mai important
Inevitabil, atunci când ajungem la o concluzie pe care ne-o asumăm, atunci când credem că știm ceva, ne bazăm pe ceea ce știm, nu pe ceea ce nu știm.
Dar de multe ori ceea ce nu știm este esențial și, dacă ar fi luat în calcul, ar bloca orice concluzie pe anumite subiecte.
De exemplu, așteptările că niște calculatoare se vor trezi într-o zi conștiente ori că în curând conștiința va fi urcată pe computere și vom trăi bine mersi acolo.
Idei (greșite) sunt posibile pentru că ceea ce nu știm, adică enorm, este ignorat. Și folosim ceea ce știm, foarte puțin, pentru a trage concluzii stupide.
→  Citește și: Ideea de transfer al minții are la bază o gravă confuzie

Când ne lovim de secunde...
Plictiseala este coliziunea minții cu timpul, fiecare secundă fiind ca o cărămidă dintr-un zid pe care trebuie să-l dărâmi.
Nu mi-e neapărat clar care este cauza pentru care omul a devenit plictisit, când are o viață atât de scurtă, raportat la câte ar putea face.
Să fie atomizarea socială? Izolarea individului între proprii pereți?
Să fie obișnuința cu distracția perpetuă, promisă și livrată de lumea virtuală?
Este posibil ca o perpetuă conectare la o sursă de distracție să facă orice deconectare șocantă, ca o deconectare de la aparatele ce-l țin în viață a unui pacient grav bolnav.
Prin urmare, oricare ar fi cauza, pare că sentimentul copleșitor de astăzi al plictiselii este unul care vine cu societatea modernă.
→  Citește și:
Ce suntem azi: Homo delectationis
Omul perpetuu cuplat și evanescența trăirilor

Nu știm ce să facem cu ce nu putem măsura
O idee, într-adevăr, greu de înțeles, din câte văd, căci am avut nevoie de mulți ani pentru a ajunge la ea în mod independent (citită, n-a lăsat „urme”), este că fizica nu vorbește despre realitatea lumii, ci folosește matematica și diverse concepte pentru a putea manipula în mod precis natura.
Dar, în esență, fizica, știința în general, se bazează pe capacitatea de măsura. Iar când se întâlnește cu lucruri care nu se pot măsura, cum ar fi diversele manifestări ale minții umane, se zbate neputincioasă.
Sigur, se măsoară de zor în multe discipline care se ocupă de înțelegerea minții, dar fără mare folos.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    T.Ov. · 18 days ago
    Ati putea chiar rafina ideile dvs. despre un univers al potrivelilor cosmice uimitoare. 

    Cum Luna noastra se indeparteaza de Terra, proportia aparenta de 1:1 intre satelitul nostru si Soare nu a fost asa in trecutul geologic, si nu va mai fi mult asa in viitorul sistemului solar. Hominizii viitorului, de vor mai fi pe aici, nu vor mai vedea eclipsele la fel, practic eclipsele totate vor fi doar o legenda a trecutului. Tocmai acum, cand homo sapiens e prezent si suficient de inteligent cat sa aiba asemenea "revelatii antropice", proportia e una potrivita pentru ca asemenea mirari profunde sa ia nastere! :)
  • This commment is unpublished.
    acadea · 15 days ago
    putem dezvolta va rog, putin ideea despre dimensiunea Lunii si eclipsele ? am incercat sa o inteleg dar nu vad unde este coincidenta. nu vreau sa fac o paralela la "vai ce coincidenta ca exista viata" dar pur si simplu nu vad nimic special la rolul pozitiei si marimii satelitului in formarea eclipsei.
    daca Luna era mai mare sau mai departe, pe Pamant tot se vedea intregul disc al soarelui acoperit.
    daca Luna era mai mica sau mai aproape, pe Pamant se vedea la fel, soarele acoperit total. Doar ca pe o suprafata mai mica, nu pe intreg continentul simultan.
    Mi-am zis ca ma insel, am cautat desenele de optica - si proiectarea umbrei si penumbrei, am vazut poze - cum arata umbra lunii pe suprafata Pamantului. Nu este un punct, ci este o suprafata destul de mare.



  • This commment is unpublished.
    acadea · 15 days ago
    da, am verificat din nou, pentru o mai buna intelegere a fenomenului.
    exista si eclipse unde Luna este mai aproape sau mai departe de Pamant/Soare iar umbra fie nu se formeaza (doar penumbra exista) fie invers.  (keyword:  annular eclipse)
    conform unor calcule de pe internet, marimea umbrei este de aprox 150km diametru, deci Luna acopera mai mult decat discul Soarelui dar probabil nesemnificativ din cauza coroanei solare.