Ahile si testoasa (1)

Ahile si testoasa (2)
Ahile si testoasa (3)

Paradoxul al lui Zenon: Ahile şi broasca ţestoasă.

Nu știu niciun jurnalist de știință autentic în presa generalistă de la noi. Cei care scriu despre știință, de regulă traduc (ceea ce este meritoriu), dar nu înțeleg. C. T. Popescu este un caz aparte, în sensul că acesta se străduiește să înțeleagă când vorbește despre lucruri care țin de știință. La un moment dat, de exemplu, acesta scrie despre concepte complexe, precum „universul observabil”, „materia întunecată și energia întunecată” și vidul din interiorul atomului. Am scris un articol în care am explicat ce a înțeles corect și ce nu.

Recent „gazetarul” (cum vrea să fie numit, pentru a se delimita de jurnaliștii de tip nou, cu care nu vrea să fie asociat) spune că a rezolvat „paradoxul lui Zenon”. E o afirmație îndrăzneață, căci paradoxul a dat bătăi de cap multor mari gânditori de-a lungul timpului, așa că merită să urmărim firul gândirii acestuia.

Știința nu va descifra toate misterele lumii, printre alte motive, pentru că omul nu este în stare să opereze cu anumite concepte, pe care le vom detalia mai jos ori pe care le-am detaliat în alte articole (și am pus linkuri către ele mai jos). Ideea centrală a acestui articol este următoarea: există o incapacitatea fundamentală a omului de a înțelege anumite concepte, esențiale pentru înțelegerea lumii, care îl condamnă pentru totdeauna la o explicare parțială a lumii, oricât ar progresa de-a lungul evoluției sale.

Am avut un vis în care conversam cu un tânăr necunoscut. O discuție densă, cum destul de rar am în „realitate”. L-am întrebat la un moment dat ceva despre viitorul meu, nu are importanță ce. Nu a apucat să-mi răspundă, pentru că un zgomot m-a trezit. Dar mă gândesc acum: cine îmi răspundea, în fapt?

Imaginează-ți că trăiești în anul 1500 și găsești întâmplător un aparat radio care rulează muzica timpului tău. Îi iei pe cei mai buni meșteșugari care există și încercați să găsiți muzica în aparat. Veți găsi, probabil, după câteva sute de ani de cercetări, un semnal electric în componentele radioului, dar sursa acestui semnal ar rămâne un mister, cu excepția situației în care înțelegi conceptul de unde electromagnetice și pe cel de antenă. Dacă și în cazul creierului vorbim despre un dispozitiv asemănător? Puțin probabil? Iată câteva argumente.

 

Nici știința, nici religia, nici vreo altă modalitate de cunoaștere nu va răspunde unor întrebări fundamentale ale omului. Iar imposibilitatea cunoașterii răspunsurilor la aceste întrebări nu ne lasă nicio altă opțiune rațională decât aceea de a fi agnostici.

Creierul nostru are o preferință pentru control și certitudine. De aceea ne simțim mai confortabil atunci când semafoarele au cronometru, când există butoane pentru culoarea verde (chiar dacă multe sunt false...) la trecerile de pietoni, când aplicația de taxi ne spune câte minute mai sunt până vine taxiul, când panoul de afișare din metrou (și din stația de autobuz, prin unele locuri...) ne spune cât mai durează până vine următorul tren / autobuz. Până și ambuteiajele pe Valea Prahovei sunt mai tolerabile, dacă ne spune aplicația de navigație prin satelit durata acestora.

Este universul nostru infinit? Există vreun mod de a stabili asta în mod definitiv? Pare că subiectul este încă motiv de confuzie printre oamenii de știință, dar e foarte posibil ca motivul confuziei să nu fie de natură științifică.

Cu cât ești mai departe de domeniul psihologiei, cu atât domeniul pare mai misterios și mai influent. Cu cât ești mai aproape, cu atât magia se transformă în... probabilități și confuzie.

Un experiment mental privind simularea computerizată a unei civilizații ar semăna surprinzător de mult cu ce ni se întâmplă nouă, am observat.

Timpul este doar o măsură derivată a mișcării.

E o întrebare interesantă, nu? Pentru că, literalmente, apa nu are niciun gust. Este, dacă vreți, baza de la care pleacă toate gusturile. Dar dacă adăugați ceva în apă, atunci, cel mai probabil, apa va avea gust, gust care poate fi bun, ca atunci când adaugi un sirop de muguri de brad, sau rău, ca atunci când adaugi aspirină pisată.

1. Cum îi „explici” unui robot ce înseamnă „sărat” sau „dulce”?

Încearcă întâi să descrii în cuvinte senzația de sărat pentru un semen de-al tău care nu a avut acces niciodată la sare. Ce spui? Nu prea ai ce, nu? Nu există cuvinte care să descrie ce simți, dacă cel cu care vorbești nu știe deja acest lucru.

Să revenim la robot acum. Cum faci să-l înveți ce înseamnă sărat ori dulce? Îi dai să pună pe senzorul lui sare ori zahăr, nu? Și? Ce legătură să fie cu senzația de sărat pe care o simți tu atunci când pui sare în gură?

Cea mai mare parte a activității minții noastre se desfășoară ascuns, în background, fără acces conștient, fără înțelegerea motivațiilor originare. Nu știm (experimentăm) cum sunt create percepțiile noastre, nu știm (experimentăm) cum sunt generate gândurile (și varianta materializată, vorbirea), nu avem acces la mecanismul de identificare a amintirilor, la procesul de control al musculaturii șamd.

 
Ce e în neregulă cu imaginea de mai sus?

Ne place să credem că suntem ființe raționale, că ne înțelegem deciziile, iar acestea sunt bazate pe rațiune. Dar această abordare intră în contradicție cu studiile existente și cu simple observații ale comportamentului nostru în societate.

Să luăm câteva exemple la îndemână...

Ideile există în mintea noastră. Nu sunt de aceeași natură cu o piatră ori un lup. Iar aceste idei iau forme diverse, chiar și când vorbim despre același lucru, transformând subiectul discuției, dându-i forme, structuri și semnificații diferite. Ideile pe care le avem, de multe ori, ne stabilesc marginile lumii în care trăim.

Mai toată lumea crede că știe cum funcționează manipularea și persuasiunea. Sigur, aplicate altora. Doar că în viața reală constați că lucrurile nu mai sunt așa de simple, pentru nu putem convinge un copil de 6 ani să mănânce ciorbă sau un coleg de serviciu să ne ajute într-o sarcină banală.

Oricât de convingător ar fi un discurs despre viața de după moarte, despre Raiul care-i așteaptă pe cei drepți, nu s-au găsit mulți care chiar să creadă asta, pentru că altfel s-ar fi sinucis, să ajungă mai degrabă acolo.

Dacă Iisus Hristos ar fi trăit până astăzi și ar fi câștigat câte 1 milion RON / zi în fiecare zi a vieții lui, astăzi nu ar fi fost mai bogat decât Jeff Bezos.

În mod clar nu lipsa Internetului făcea ca atât de mulți dintre noi să fie ignoranți...

Sunt puțini care să nu-și dea seama că a uita este imposibil de planificat. În fapt, cu cât vrei mai mult să uiți ceva, cu atât amintirea devine mai durabilă. Cu toate acestea, nu ne putem abține să nu ne supărăm pe cei care uită. De ce-au uitat? Cum e posibil să fi uitat?

 

În (aproape) fiecare zi înveți câte ceva nou. În funcție de cât de curios și ambițios ești, probabil că de multe ori afli lucruri care îți completează informațiile fundamentale despre univers, lumea înconjurătoare ori despre om, în complexitatea lui.

Dar ce faci dacă te întâlnești într-o bună zi cu un extraterestru? Îți apare în față și te invită la vorbă. Nu ai ce să faci, trebuie să vorbești cu el, nu? Ce-i poți răspunde dacă îți spune ceva de genul: „Spune-mi rapid tot ce știi despre lume și despre om!”. Nu știi sigur dacă are de gând să-ți facă rău, dar e mai bine să-i răspunzi la solicitare. De ce să riști? Ce i-ai spune?

Dacă n-ai idei mai bune, iată o listă de 15 lucruri cu care poți încerca să-l mulțumești pe extraterestru. În cazul în care știe deja dacă ce spui e adevărat, în principiu o să scapi basma curată!

O mulțime de probleme insolvabile au apărut de la o singură idee greșită: că omul este ceva cu totul și cu totul special în univers. Problema răului, de exemplu, cu care s-a luptat Leibniz și alți gânditori înainte și după el, dispare în momentul în care înțelegi cum funcționează lumea animală, biologia... că răul este un concept relativ și că nu există rău în sine. Ce e rău pentru cineva / ceva, e bine pentru altcineva / ceva - în multe cazuri. I s-a cerut și i se cere socoteală lui Dumnezeu pentru o problemă care nu există. Amorul-propriu specific speciei noastre...

Într-un articol recent spuneam că universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut. Tot ce percepem este rezultatul unei filtrări a organelor de simț și produsul construcției specifice a creierului. Nimic din ce percepem nu reprezintă realitatea-în-sine. Deși nu am menționat numele lui Kant în articol, acesta este „prezent”, căci Kant este cel care a făcut faimoasă disocierea fenomen (ce percepem noi) - lucrul-în-sine (cum sunt lucrurile în fapt).

Dar, reevaluând ideea, pare că această abordare este simplistă; ori mai degrabă incompletă. Nu în sensul că omul ar avea acces la realitatea ultimă, ci în acela în care nu există realitate ultimă, pentru că este absurd să existe una. Iată de ce.


 



Ar fi util dacă ne-ai sprijini cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro