Sindromul CP. Mulți trăiesc vieți fără sens pentru că nu au nicio altă posibilitate. Imperative „banale”, cum ar fi lupta pentru ziua de mâine, îi obligă la subzistență.
Dar sunt atât de mulți cei care își calamitează viața prin opțiuni distructive asumate, subjugați principiului plăcerii imediate.
Jocurile video, ca obsesie, sunt un fenomen existențial nou, nesurprins încă într-o categorie separată a unui mod de-a fi, așa cum merită.
Dacă viața este absurdă prin definiție, o viață petrecută în lumea virtuală, împușcând umbre, este absurdul absolut. Jocul pe calculator ar putea fi asimilat chiar unui protest anti-viață, dacă nu ar fi, în fapt, capitularea în fața unei propuneri de viețuire măruntă, fără scop și sens.
Mâinile îți vibrează monoton și îndârjit sute de minute pe zi pe mouse și tastatură; ești încordat, mereu în căutarea atingerii unei ținte de neatins; încleștarea în care ești prizonier te epuizează.
Preocuparea obsesivă cu aceste jocuri virtuale te lasă drenat de orice disponibilitate utilă, lipsit de orice pasiune onorabilă și de orice energie utilizabilă; ce rămâne e un creier prăjit.
Sindromul CP - sindromul creierului prăjit.

Discuri fonograf
Discurile de pick-up cu înregistrări de pe sondele spațiale Voyager 1 şi 2.
Conţin 116 imagini analogice, sunete naturale de pe Pământ, felicitări în 55 de limbi şi înregistrarea unui mesaj din partea lui Jimmy Carter şi a secretarului general al ONU, Kurt Waldheim. Vor fi vreodată găsite de o civilizație extraterestră? Poate după ce specia umană nu va mai fi?

În principiu, o persoană este pe atât de interesantă pe cât sunt de interesante preocupările sale. Care sunt preocupările tale, care te individualizează? Ce știi tu, are relevanță, și puțini mai știu?


Dacă nu știi ce să faci cu timpul liber ori singura idee e să intri pe Internet fără vreun scop precis - ai o problemă mare. Nu ești singur.


Puțini înțeleg că să admiți că ai greșit, când e evident că ai greșit, e un semn al puterii. Când lucrurile nu sunt evidente, mai bine te abții, totuși...

În mod greșit credem că mintea umană poate fi modelată oricum ne-am dori. Credem că educația corectă va asigura tipul de om proiectat prin respectivul program educativ. Dar baza, mintea noastră, este diferită de la om la om.

Știm că sunt diferențe mari între oameni sub mai multe aspecte asociate capacităților mentale, cum ar fi, de exemplu, inteligența logico-matematică. Cele mai multe aspecte pe care le numim trăsături de personalitate au o legătură directă cu modul în care gândim; de exemplu, un extrovert extrem va avea un punct de vedere complet diferit de un introvert extrem pe multiple subiecte. Cei doi vor gândi diferit.

 

Iată o idee pentru o carte care nu s-a scris: o selecție de cunoștințe esențiale pentru orice om. Cunoștințe care să-l facă să înțeleagă lumea în care trăiește, care să-l ajute să priceapă discuțiile politice, să înțeleagă un articol de specialitate, să aibă o opinie pertinentă despre conflictele internaționale, să priceapă ce e cu astrologia, diversele diete, trucurile psihologice șamd. Da, pare un lucru foarte complicat, de aceea, probabil, nici nu s-a scris până acum.

În acest articol ambițiile sunt, desigur, mult mai mici. Vă propunem o serie de informații care, credem, ar fi general valabile și utile oricui. Dar articolul de față este, în fapt, mai degrabă o invitație la dialog, adică sunteți invitați să completați articolul cu propriile opinii.

 

Una dintre ciudatele „legi” ale triburilor
Mergi la o conferință internațională și le oferi unor parteneri străini o sticlă bună de vin românesc. Îl gustă și te laudă, pentru că vinul este bun și ei abia acum descoperă vinul românesc. Te simți mândru pentru că ai sentimentul că ai vreun amestec în chestiunea asta. Dar nu ai. Nu ai niciun merit că vinul este bun. Cuvântul „românesc” nu este o conexiune reală între vin și tine. Nu ești câtuși de puțin motivul pentru care vinul e bun. Absolut deloc.
Pe de altă parte, nici faptul că unii dintre românii care au plecat în alte țări sunt hoți și violatori nu are nicio legătură cu tine.
Și totuși, cum știm toți, are...


În imagine, obținută cu telescopul Hubble, o nebuloasă roși gigant, NGC 2014, și nebuloasa NGC 2020, în albastru, care sunt parte din Marele Nor al lui Magelan, o galaxie localizată la 163 mii an-lumină de Calea Lactee.

Universul este plin de planete rătăcitoare, care nu gravitează în jurul unor stele. Unele s-au desprins din sistemele solare în care s-ar format, altele s-au „născut” singure, din gazul cosmic. Ideea e să nu ne întâlnim cu vreuna...

De ce e musai să existe extratereștri! 1. Dacă viața a apărut pe Terra, a apărut și pe alte planete, cu condiții similare. 2. Cel mai probabil, viața se dezvoltă peste tot după tipare similare. O problemă: distanțele dintre stele sunt enorme! Nu vor ajunge niciodată la noi... A, și nu, americanii nu au filmat extratereștri, chiar dacă pare așa!

Testul zilei:
   Darius se uită la Ana, dar Ana se uită la Cezar. Darius este însurat, dar Cezar nu este. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită?

E un test foarte simplu, care arată puterea (înșelătoare) a intuiției umane. Ce părere aveți? Câte secunde v-a luat să ajungeți la un răspuns? Scrieți răspunsul într-un comentariu.

Trei ingineri (din India, Elveția, Franța) au creat această tehnologie care realmente e din filme! Ce vedeți în videoclip este din februarie, acest an, în Dubai. Nivelul e manevrabilitate al echipamentului este incredibil. Dar e cale lungă până la un produs de serie.

· Singurătatea este o invenție modernă. Și prezentă mai ales în anumite regiuni geografice. Mulți au înțeles profunzimea debilitantă a singurătății în aceste vremuri de recluziune. E un sentiment pe care încă nu știm să-l definim bine. Și e alt exemplu că limba nu explică, ci se bazează pe un acord între cei care cunosc deja despre ce vorbesc: nu poți explica cuiva ce înseamnă singurătatea profundă, complexitatea neobișnuită de senzații, de alterare a modului în care-ți percepi propria minte, dacă celălalt nu a trăit-o. E la fel cu durerea de măsea.

· E ciudat că am inventat un concept, cum e fericirea, care nu are niciun sens în universul uman. Nu cunosc niciun om fericit, pentru că nu e posibil.  Sigur, poți fi bucuros, entuziast, euforic pentru te miri ce, dar o stare durabilă, de săptămâni ori luni, pe care să o poți numi „fericire”, pus și simplu nu se potrivește cu natura umană. Un alt exemplu în care omul inventează un concept-ideal care nu poate fi atins.

· Cea mai de succes teorie a personalității, OCEAN, a pornit de la identificarea cuvintelor din dicționar care se referă la ce simte și cum se comportă un om. Pur și simplu. Dar cum putem fi siguri că am avem toate cuvintele pentru toate stările noastre interioare? În fapt, sunt sute, dacă nu mii de cuvinte în alte limbi care exprimă o senzație / emoție / sentiment, iar în limba română nu există un corespondent. Cu siguranță nu există nicio limbă „completă”.

Viteza luminii în vid este constantă în orice sistem de referință. Toți observatorii inerțiali vor obține aceleași valori ale vitezei luminii.

Doar lumina se mișcă în acest univers, la modul absolut. Ce înseamnă aceasta? Că pentru orice alt obiect există un sistem de referință în care acesta este în repaus. Fotonii nu sunt în repaus în niciun sistem de referință; dimpotrivă, se deplasează cu 300.000 km/s față de orice corp.

În timpuri ca acestea, de început al unei epidemii generate de un nou virus, care ucide, două incertitudini ne macină liniștea: nu știm cât va dura și nu știm dacă vom supraviețui. Nicio statistică în care rata mortalității e mai mare de 0 nu ne poate liniști pe deplin. Iată câteva gânduri apărute în izolarea impusă de vremuri...

1. Acum, când un virus minuscul, cât a mia parte a unui milimetru, ne-a blocat pe toți în case, câți ne găsim ceva cu sens de făcut? Câți avem o pasiune care să ne ocupe zilele lungi?

2. Este uimitor că deși cădem de acord că universul în întregul său, viața însăși, nu au niciun sens, noi, indivizii, ne vom găsim mereu unul. Absurditatea existenței pare să acopere orice altceva, mai puțin propria noastră ființă.

 

Citeam ieri instrucțiunile de autoprotecție ale autorităților pentru cei care îndrăznesc să meargă la cumpărături. Nu poți să nu zâmbești amar. Desigur, măsuri de precauție sunt necesare, dar, după ce le citești vei observa că ai nevoie să le recitești, că nu le ții minte. Pur și simplu viața a devenit brusc prea complicată :)

Oamenii dezinfectează de zor peste tot. Prin casă, prin fața ușii, pe scările blocului, prin birouri, ușile blocurilor, mânerele de la ușile mașinilor personale, cifrele liftului, căruciorul de cumpărături.  Nu știu ce să facă cu hainele, când vin de afară: să le pună pe vechiul umeraș? Să le țină izolate undeva? Dacă au virusul? Ce reguli trebuie să aplicăm în acest caz? Totul a devenit periculos, iar pericolul amenință, ascuns, de peste tot, din cele mai banale locuri.

Ieșitul la cumpărături a devenit un fel de act eroic, pentru caractere tari. Simpla cumpărare a unei sticle de lapte pare similară ieșirii necugetate din tranșee sub tirul de mitralieră al inamicului. La livrarea unui pachet de cărți, îl primim pe curier cu mănuși de protecție, iar sticla de dezinfectant, dacă am avut norocul să o găsim de cumpărat, stă lângă noi, pentru a distruge potențialul germen ucigaș ce poate însoți orice colet.


Acest pește s-a crezut dispărut pentru multă vreme. A fost descoperit în 1938. Este numit celacanth. Este unul dintre strămoșii tăi...

1. Să presupunem că cineva ți-a filmat toată istoria familiei tale. Ai începe să derulezi pe repede înainte, dar către începuturile timpului. La circa 30 ani ți-ai descoperi un nou strămoș: întâi îți vezi bunicul, apoi străbunicul, apoi străstrăbunicul șamd. Dar va fi un moment când lucrurile încep să o ia razna: strămoșii tăi vor înceta să mai semene cu oamenii. De ce? Pentru că nu au fost oameni. Tot avansând în istoria familiei tale, vei descoperi că în urmă cu mai multe milioane de generații strămoșul tău a fost un... PEȘTE.

Iată în continuare o serie de gânduri de weekend. Cum articolele recente de acest gen (1 și 2) au suscitat ceva interes, continuăm cu acest demers pe scientia.ro, pe lângă articolele în care reflectăm evoluția științei și a tehnologiei.

1. Trecem, vijelios, cu sentimentul urgenței, de la un articol ce pare interesant la un videoclip incitant, de la un serial pe care de mult vrem să-l urmărim la paginile unei cărți pe nu am mai apucat să o terminăm șamd. Trăim intens fiecare minut, într-o monotonie sufocantă, paralizantă, care ne ține iremediabil departe de noi înșine.

2. Majoritatea covârșitoare a celor care citesc acest articol găsesc furtul abominabil și inacceptabil. Dar, cel mai probabil, majoritatea covârșitoare a celor care citesc acest articol fură în mod regulat câte ceva, prin intermediul Internetului: filme, cărți, cel mai adesea.
Faptul că nu-l vezi pe cel pe care-l furi, iar furtul are loc în spațiul tău privat face ca acțiunea de a fura să-și piardă din relevanță cumva, iar cel mai înverșunat activist împotriva furtului se simte curat, chiar dacă face parte din grupul celor incriminați...

În urmă cu câteva zile am scris un articol cu câteva gânduri răzlețe, de la faptul că Facebook va fi, peste o vreme, o rețea dominată de conturi ale unor oameni morți la fotografiatul obsesiv al mâncării de omul modern. Iată astăzi un articol cu același concept, dar cu câteva gânduri despre... cum gândim.

1. Atunci când simți o mâncărime, să zicem, pe nas, nu mai știe nimeni de ea. Această mâncărime este totalmente subiectivă, nu poate fi observată de nimeni altcineva în afara ta. Mâncărimea există, dar e doar în mintea ta, este ontologic subiectivă.

2. Cum poate un gând să producă efecte în lumea reală, asupra corpului nostru? Ce e un gând? Nu știm, dar avem impresia că e ceva care e nematerial. Gândesc că vreau să-mi ridic brațul drept, iar brațul meu drept, miraculos, se ridică. Cum se ajunge de la acest gând la transmiterea unui mesaj, cât se poate de material (un impuls electric), care duce, finalmente la ridicarea brațului? Cum știe gândul să se „ducă” în locul potrivit din creier, de unde se transmit mesajele către mâna mea dreaptă? Are gândul întindere, capacitate de deplasare, viteză?



1. Întoarsă recent în București după o „pauză” de câțiva ani, am observat că numărul de mașini pe care diverși cetățeni au scris (cu degetul, prin eliminarea mizeriei de pe caroserie) „spală-mă”, a crescut. De unde atâta preocupare pentru mașinile nespălate care nu ne aparțin? Cum de sunt atât de mulți care se opresc din ceea ce fac pentru a scrie pe o altă mașină „spală-mă”?

2. Inteligența artificială a intrat în limbajul de toate zilele. În instituțiile statului, în ministere, la nivelul cel mai înalt, se vorbește despre cum trebuie să luăm în calcul inteligența artificială. Încă nu am auzit niciun înalt oficial vorbind despre inteligența artificială, știind despre ce vorbește...

3. Oamenii mor. Chiar și cei care au cont de Facebook. Cei care sunt încă vii folosesc contul pentru a anunța decesele prietenilor ori membrilor familiilor. Dar cu siguranță sunt multe conturi pe rețelele de socializare unde utilizatorii au murit, anunțați ori nu pe alte conturi. Pe măsură ce trece timpul, numărul conturilor cu utilizatori morți va deveni majoritar. Cine îndrăznește să calculeze care va fi proporția conturilor cu utilizatori morți într-o sută de ani? Are Facebook o politică pentru ștergerea conturilor nefolosite?

De regulă articolele / cărțile despre limbajul uman sunt aride, iar rezultatul lecturii lor rareori produce revelații. Adevărul este că știm puține despre cum funcționează limbajul uman. Iată câteva gânduri despre ce știm și despre complexitatea acestui subiect.

Ce înseamnă a vorbi?

Gândiți-vă la următoarea situație, pe care o întâlnim în fiecare zi. Suntem parte într-o discuție pe un subiect care nu ne este foarte familiar, de exemplu: de ce nu am fost vizitați de extratereștri până acum.

Universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut pentru om. Știința reprezintă efortul nostru de a surprinde realitatea. Dar oricât de precise ar fi teoriile științifice, ele nu ne vor spune niciodată cum este natura-în-sine; nu au cum.  Capacitatea noastră de a capta lumea înconjurătoare este modelată de comandamentul supraviețuirii, nu de cel al surprinderii realității.

Teoriile fizicii sunt doar aproximări ale lumii-ca-reprezentare, ale universului așa cum ni-l reprezentăm noi. Dar cum vedem noi lumea nu este cum chiar este lumea. Cum vedem noi lumea este doar o construcție a unui creier a cărui sarcină principală este, cum spuneam, să asigure supraviețuirea deținătorului. Despre cum este lumea în realitate, despre cum este realitatea, nu putem vorbi, nu avem nicio posibilitate să știm. Niciunul dintre simțurile noastre nu ne vorbește despre realitate, în fapt. Iată de ce...

Suntem într-un magazin, în fața unui raft cu cămăși. Evaluăm două cămăși cu nuanțe diferite de albastru. O alegem, după o analiză de câteva secunde / minute, pe cea mai deschisă la culoare? Cum am luat această decizie? Ce factori sunt implicați în luarea deciziei? Ce înseamnă că „eu” am luat această decizie? Este adevărat că noi, oamenii, avem capacitatea de a lua decizii în mod complet independent, că avem, așadar, liber-arbitru? Așa pare, dar pe măsură ce începem să analizăm ce înseamnă, în fapt, luarea unei decizii, ajungem repede la limitele cunoașterii umane. Sau, și mai probabil, la limitele biologice ale posibilității noastre de a cunoaște natura. Credem că problema liberului-arbitru este de nerezolvat, oricât ar progresa cunoașterea umană.

Despre conştiinţă s-a scris enorm. Probabil că este subiectul despre care s-a scris cel mai mult, cu cele mai puţine rezultate. Ca să fim sinceri, putem spune că nu avem nicio idee cu privire la ce generează conştiinţa, oricâte cărţi şi articole s-au scris pe acest subiect în ultima sută de ani. Nu avem nicio teorie care să explice cum e posibil ca activitatea cerebrală să poată da naştere conştiinţei. În fapt nu avem măcar tentative de teorie care să ne dea vreo speranţă că progrese ulterioare vor transforma aceste idei iniţiale într-o teorie consistentă.

Credem că acest subiect este de nerezolvat. Este unul dintre subiectele care depăşesc capacitatea noastră de rezolvare. Aşadar, susţinem că problema conştiinţei este nerezolvabilă, în principiu, indiferent de cât de mult şi profund vom cerceta acest subiect. Iată de ce.

 

Subiectul morţii este tratat de cei mai mulţi cu o mare delicateţe. Este ca şi cum dacă nu l-am menţiona, am alunga moartea însăşi din preajma noastră. Dar adevărul este unul dintre cele mai banale: toţi murim. Pe de altă parte, acesta este un mister al naturii umane: cei mai mulţi trăim ca şi când nu am muri niciodată.


 


Sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro