Undeva, într-un colț al Twitter-ului, în urmă cu câteva zile a avut loc o discuție aprinsă între un filozof și un fizician despre existența electronilor. Filozoful, Philip Goff. Fiziciana, Sabine Hossenfelder. Conversația, pe alocuri destul de dură, este răspândită în mai multe fire de discuție, dar esența este aici.

Pe scurt, „bătălia” conține următoarele puncte de vedere:
- Goff spune: „Nu putem observa electronii, dar aceștia sunt parte dintr-o explicație teoretică bună cu privire la ce observăm”.
- Hossenfelder spune: „Noi (n.n. fizicienii) nu folosim niciodată presupunerea că „electronii există” pentru a explica datele. Când spunem că electronii există, vrem să spunem că un anume set de postulate matematice se dovedesc utile pentru a descrie observațiile”.

Detalii

În 2014, David Boxenhorn, care se descrie pe pagina de LinkedIn ca inginer software, antreprenor și blogger, a publicat un articol denumit „Mundia & Modia: the two worlds in which we live”, pe care-l puteți citi în original aici, articol care a atras atenția, fiind menționat de diverși bloggeri de-a lungul timpului. Așa mi-am și amintit de el recent.

În esență, articolul susține că fiecare dintre noi trăiește în două lumi, denumite Mundia și Modia, doar că trăim mai mult într-una decât în cealaltă, iar caracteristicile lumii dominante determină atitudinea față de diversele evenimente din viața noastră și ne impun în final un mod de viață; cu alte cuvinte, puși în fața unei situații/ probleme, în funcție de lumea în care trăim, vom avea o abordare în consecință.

Detalii

 
Deși liberul-arbitru pare că intră în conflict cu biologia și fizica, nu este un subiect explicabil de om

Recent, faimosul cercetător în neuroendocrinologie și autor american Robert Sapolsky a publicat o carte dedicată liberului-arbitru, intitulată „Determined: A Science of Life Without Free Will”. Cu certitudine va fi publicată și în limba română, așa cum a fost cazul și cu celelalte cărți ale acestuia.

Ce este important de reținut este că autorul crede că nu avem liber-arbitru și se străduiește să demonstreze asta în sute de pagini. Argumentele, din punctul meu de vedere, sunt irelevante pentru dezbaterea cu privire la liber-arbitru, pentru că liberul-arbitru nu este un subiect care să poată fi demonstrabil științific.

Detalii

• Cărțile vechi au avantajul de a avea idei noi, spre deosebire de cărțile noi.

• Trei oameni se sinucid pe Terra la fiecare 2 minute.
În fiecare zi oamenii ucid circa 200 de milioane de pui, 12 milioane de rațe, 4 milioane de porci, 1 milion de vaci și neștiute milioane de pești.

• Emoțiile nu sunt pentru a ne bucura de ele ori pentru a le evita (pe cele neplăcute). Altfel spus, emoțiile nu sunt la capătul firului, ci la început, având rolul de a ne orienta în acțiunile viitoare.
Să luăm, de pildă, invidia. Această emoție nu a evoluat pentru a ne rușina de ea și pentru a încerca să o evităm. Are un rost, și anume acela de a ne stabili un nou obiectiv, de a ne propune să obținem ceea ce face obiectul invidiei.

Detalii

Acest articol este, în fapt, o extensie a unei idei pe care am detaliat-o în capitolul 6 din cartea „Călătorie la granițele gândirii” în care vorbesc despre de ce nu există realitate obiectivă. Cred că merită citit tot capitolul, care nu e prea lung, dar în esență este vorba despre faptul că susțin că nu există realitate obiectivă, pentru că nu există punct de vedere privilegiat în univers. Nu există și nu poate exista nicio metodă de investigație a lucrurilor din univers care să pună în evidență adevărata natură a acestora. Lumea, pentru oricine interacționează cu aceasta, este strict rezultatul măsurătorii și interpretării acestor măsurători.

Ce vreau să dezvolt în articolul de față este următoarea idee: atunci când descriem lumea, ne descriem mai degrabă pe noi decât pe lume, pentru că rezultatul interacțiunii dintre noi și lume este mai influențat de ce suntem noi, de cât ce este lumea. 

Detalii


Vedere panoramică a Căii Lactee

Este universul finit sau infinit? Atunci când discutăm despre infinitatea universului, folosim un concept care scapă înțelegerii noastre. Infinitul este pur și simplu o noțiune care nu poate fi reprezentată mental, deși s-a dovedit importantă pentru matematică.

Pe de altă parte, doar de dragul discuției, dacă ne raportăm strict la universul nostru și considerăm adevărată teoria Big Bang, este pur și simplu absurd să considerăm că universul este infinit, oricâte explicații am oferi. Ceva care are 10 centimetri, apoi 100 de metri ș.a.m.d., nu poate deveni fără limite, oricâte ecuații am scrie și oricâtă gimnastică mentală ai face. Un univers început cu limite va păstra limite, oricât de depărtate ar deveni acestea în timp. 

Detalii

• O informație incompletă și fără context este stimulativă, cerând participarea cititorului. Generează indignare și comentarii pe rețelele sociale. De aceea, printre altele, manipularea și conspirațiile de tot felul sunt atrăgătoare. De aceea o informație completă este plictisitoare.

• Orice exprimare a unei preferințe este echivalentă cu o limitare. Simplul fapt al exprimării preferinței întărește această limitare. Fie că e vorba despre muzică, lecturi, activități fizice etc.

• Lumea are locurile ei de absorbție a suferinței, speranței, nenorocirilor de tot felul, ororii sau bucuriei. Și absorbite și izolate în diverse locuri, ele par că sunt în dozaj mic în lume.
Un spital adună suferința, speranța și, uneori, oroarea.
O biserică atrage tot spectrul emoțiilor umane, de la extaz mistic și speranță la deznădejde și durere.
O pușcărie atrage acele spirite care nu și-au încăput în carapace, uneori din prea multă lipsă, alteori din surplus, uneori din obișnuința cu răul, alteori din lipsă de auto-control.

Detalii

Discuțiile pro și contra despre dreptul la avort nu pot găsi o soluție definitivă. Este tipul de subiect care pur și simplu nu poate găsi o rezolvare rațională definitivă. În esență, este vorba, aparent, despre respectul pe care ar trebui să-l avem pentru viața umană. Dar o perspectivă mai largă ne arată că viața umană nu este nici pe departe atât de sfântă cum am vrea să credem.

Detalii

Urmărind un videoclip recent al fizicienei Sabine Hossenfelder, în care aceasta perorează despre imposibilitatea existenței liberului-arbitru, mi-am amintit un experiment mental care încearcă să arate absurditatea eliminării liberului-arbitru din lume.

Acest experiment mental a avut mai multe ilustrări de-a lungul istoriei gândirii. Îl redau pe cel atribuit unul filozof francez din sex. IV, Jean Buridan, deși paradoxul nu se regăsește în scrierile acestuia (dar Buridan era un fervent susținător al determinismului):
Să ne imaginăm un măgar, căruia îi este și sete și foame, situat exact la mijlocul distanței dintre o găleată cu apă și o grămadă de fân. Cum măgarul nu are liber-arbitru, acesta va acționa în cel mai „rațional” mod, fiind incapabil să ia o decizie, murind de sete (căci fără apă moare mai repede decât fără hrană).
O variațiune pe aceeași temă este cea în care în loc de apă și fân vom avea două grămezi de fân.

Detalii

Am scris un articol despre citit (La ce bun cititul?) acum ceva timp. M-am gândit că ar fi util și un articol împotriva cititului. Probabil credeți că este o glumă, dar nu este. Sunt o mulțime de argumente pentru care cititul este o pierdere de vreme.

În plus, mă enervează această litanie pe care o aud / citesc adesea de la indivizi diverși, îndeobște jurnaliști, în mod clar necitiți, care ne anunță ce tragedie are loc chiar acum, pentru că „oamenii nu mai citesc” (cu supoziția implicită că am trăit și o epocă de aur a cititului, când toată lumea citea... ceva). Aceștia pare că sunt convinși că siplul act al cititului, printr-o alchimie neînțeleasă, l-ar face pe cititor, oricare ar fi el, diferit, mai bun, mai înțelept. De multe ori sunt aceiași care deplâng starea învățământului, care nu ar fi „atractiv”, iar tipul de predare este „ponosit”, fiind necesară, firește, restructurarea din temelii, după rețete numai de ei știute; aceștia se așteaptă ca școala să fie un fel de parc de distracții, unde copii merg, stau relaxați și nu fac mai nimic, dar la final ies cumva einsteini și eloni-muski.

Așadar, ce se poate spune împotriva cititului?

Detalii

• Poezia e lentă. Sensul nu se arată imediat. Nu se potrivește cu timpurile de azi, având o viteză de transfer al mesajului prea mică. De aceea este muribundă. Și pare ezoterică celor puțini care se întreabă ce este și de ce există.

• Religia este, de asemenea, lentă. Dar are scurtături către divin, precum frica, ceea ce o ține încă în viață. De aceea există încă mulți religioși, chiar dacă lipsiți de înțelegerea contextului și a substratului teoretic.
Greu de crezut că religia va rezista însă mult timp, pe măsură ce atenția este solicitată în mai multe direcții.
Paradoxal sau nu, dar sigur întristător, autocrațiile religioase sunt ultima speranță a religiei într-o lume care prosperă. Căci frica păstrează focalizată atenția.

Detalii

• Cuvântul scris are avantajele lui, dar gândiți-vă că este totuși un înlocuitor palid al vorbirii. Câte pagini trebuie scrise pentru a descrie strigătul disperat al unei mame care își pierde copilul?
Apreciem marii scriitori tocmai pentru că reușesc să folosească acestă tehnologie stranie a scrisului, care nu poate reda nici pe departe bogăția de simțiri a omului ori a contactului nemijlocit cu realitatea, pentru a sugera decent un act uman greu transferabil în alt domeniu al exprimării.
În transferarea în scris a unor emoții puternice se vede în toată indecența artificialitatea limbajului și inadecvarea sa în a capta esența minții, care este de altă natură decât cea a limbii.
Faptul că limbajul este un instrument recent în instrumentarul cognitiv al omului nu este deloc lipsit de semnificații.

• Pare că limbajul este esența a ceea ce suntem în ce privește înțelegerea lumii, dar limbajul are o caracteristică ușor de  ignorat: este un instrument de captare a experiențelor, este o extensie interpretativă. Ca orice instrument, are limite și introduce distorsiuni. Într-un fel, limbajul este un alt simț, căci se bazează pe un flux de date (ce ne populează „mintea”), dar capacitatea de distorsiune a realității este mai mare decât cea a simțurilor mai vechi.

Detalii

Cei care intră din când în când pe acest site, probabil au dat peste nenumăratele articole dedicate aspectelor fundamentale ale universului, precum particulele fundamentale / câmpurile cuantice sau spațiul / timpul. În multe situații aceste discuții au fost împănate cu abordări împrumutate din filozofie, încercând să înțeleg semnificația conceptelor fizicii dincolo de interpretările adeseori limitate ale acestui domeniu al cunoașterii.

Spațiul și timpul sunt concepte dificile atât din perspectivă științifică (fizică), cât și din perspectivă filozofică. Din punct de vedere științific, în prezent spațiul și timpul sunt unificate într-un concept unic: continuumul spațio-temporal, această idee având la baza teoria relativității generale. Deși greu de înțeles această alipire dacă uităm aspectul instrumental al fizicii, timpul este cumva atașat spațiului pentru a crea spațiu-timpul.

Detalii

Această observație, că timpul nu există pentru un foton, a devenit cumva un loc comun în fizica modernă. Iar chestiunea pare paradoxală sub următorul aspect: cum se face că putem spune cât timp trece din momentul în care un foton părăsește o galaxie formată acum miliarde de ani și ajunge fie captat de un telescop terestru, dar cu toate acestea pentru foton totul este instantaneu?

Răspunsul „clasic” pentru a rezolva aparentul paradox este acela că fotonul are nevoie de timp pentru a parcurge diverse distanțe din perspectiva unui observator, nu din perspectivă proprie. Din perspectivă proprie, pentru că se deplasează cu viteza maximă în univers, avem de-a face cu dilatarea timpului și cu contracția spațiului; altfel spus, timpul „experimentat” de foton este inexistent, iar distanța parcursă, din „perspectiva” acestuia, de asemenea, inexistentă.

Detalii

• În fapt, universul nostru este unul mic. Universul la care avem acces nemijlocit. Pe care îl putem atinge.
Lucrurile pe care nu le putem atinge, le putem vedea. Cu ochii, cele mai apropiate, cu telescopul, pe cele mai îndepărtate.
Dar cu cât sunt mai departe aceste lucruri, cu atât ce vedem este mai puțin „real”. Lumea de departe este lumea din trecut. Cu cât mai departe, cu atât mai veche.
Aceasta este singura călătorie în timp reală și pe care ne-o permitem.

• Privești într-o seară senină către cer. Obiectele pe care le vezi sunt arătate minții așa cum arătau cu o fracțiune de secundă în urmă (cele de pe masa din fața ta), cu o secundă (Luna), cu 434 de ani în urmă (Steaua Polară) ori cu 2,5 milioane de ani lumină (Galaxia Andromeda, cel mai îndepărtat obiect cosmic ce poate fi văzut cu ochiul liber).
Un „tablou” compact și unitar, cu obiecte cu vechimi cât se poate de diferite!

Detalii

Pagina 1 din 9


Pentru a descărca, gratuit, cartea,
clic pe imagine

Q&A: ultimele întrebări