Obiceiurile, comportamentele repetitive, sunt considerate componente străvechi, apărute de-a lungul evoluției, care au rolul de a stoca anumite „proceduri” cu obiectivul fundamental de a asigura: hrănirea, protecția, evitarea unor pericole și reproducerea. Obiceiurile sunt stocate în zone ale creierului care nu permit cu ușurință „rescrierea”. Și asta pentru un motiv evident: obiceiurile, având rolul de a asigura supraviețuirea, trebuie protejate de activități întâmplătoare ale individului.
Problema modernă este următoarea: vrem să scăpăm de anumite obiceiuri și nu putem. Vrem să ne creăm noi obiceiuri (cum ar fi să facem mai multă mișcare și să ne schimbăm stilul alimentar) și nu putem. Ce putem face?
Mai jos găsiți un aforism celebru al filozofului german Friedrich Nietzsche din „Dincolo de bine și de rău”. E dintr-o traducere publicată în anul 2015 la editura Humanitas.
„Cine se luptă cu monștrii trebuie să ia seama să nu se transforme la rândul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adâncul tău.”
Originalul, în germană, spune: „Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein”.
Am început să scriu pe acest site acum 14 ani. A fost și a rămas un hobby, obiectivul inițial fiind acela de a pune undeva, într-o formă ușor digerabilă, pentru mai târziu, ce am aflat despre lume.
Ascunse în cele aproape 9 mii de articole (circa 20 de cărți, dacă e să punem împreună paginile) sunt multe lucruri extraordinare pe care le-am aflat cu uimire și le-am făcut publice pe site cât mai explicit cu putință.
Iată câteva, unele complet contraintuitive, care mi se par extraordinare și despre care cred că ar trebui cunoscute de oricine vrea să înțeleagă mai bine cum funcționează lumea.
Sunt sigur că ați auzit acest citat din Stalin. Din Stalin? Pare însă că nu l-a auzit nimeni pe Stalin spunând asta, deși mulți îi atribuie citatul, iar el nu a scris așa ceva nicăieri. Mulți autori au preluat și folosesc cu entuziasm acest citat, pentru că, probabil, li se pare evident că Stalin, un criminal sângeros, l-ar fi putut folosi. I l-am putea „împrumuta” și lui Putin azi. Dar nu știu să existe vreo sursă care să indice că, într-adevăr, Stalin este autorul.
Personal nu cred nici că Stalin ar fi spus așa ceva, nici că acest aforism faimos ne spune prea multe despre natura umană.
Pentru foarte mulți oameni, cu excepția unor budiști și stoici, Viața pare să funcționeze în doi pași. E cu două viteze. Primul e că Viața se manifestă sau, în alte cuvinte, un eveniment se întâmplă. Să numim evenimentul X. El poate fi orice. Un țânțar te-a pișcat. Ți s-a dezumflat măseaua, pardon, roata pe Valea Prahovei în mijlocul aglomerației de weekend. Locuiești în București și deodată nu mai ai apă caldă.
Cranii călugări - Mănăstirea Neamț
• Există obiceiul ca după o vreme de la moarte, craniul călugărilor care-au murit într-o mănăstire (de la Muntele Athos, dar nu numai) să fie depozitat într-o cameră specială, unde sunt ținute împreună sute, dacă nu mii astfel de cranii.
Această cameră, denumită astfel probabil ca o ironie, poartă uneori numele informal de „școala de filozofie”. Îți aduce rapid aminte de o regulă fundamentală a lumii în care trăim: ce e viu moare...
Încearcă să-ți imaginezi lipsa timpului. Nu poți, nu-i așa? Orice ai face, timpul există. Ori așa pare. Se întâmplă astfel, spune Kant, pentru că timpul nu ține de natură, ci de modul în care este creierul construit ca să perceapă ce se întâmplă în lume. Timpul, ca și spațiul, sunt condiții ale percepției lumii. E un răspuns surprinzător, nu? Să arăți că timpul nu există pentru că nu poți scăpa de el 😃. Dar ideea este profundă și nu și-a pierdut deloc vigoarea odată cu trecerea timpului.
Un portret (graffiti) al lui Kant pe un zid din Kaliningrad (fost Königsberg - unde a trăit filozoful)
„Critica rațiunii pure”, publicată de Immanuel Kant în 1781, când avea 57 de ani, este o carte intimidantă. Multe pagini (circa 600), un jargon impenetrabil, un text întortocheat și dificil, și asta și din vina autorului, care a scris-o cumva în grabă (după care a revenit cu ediția a doua). O carte aproape inaccesibilă pentru o minte neantrenată și pentru cineva lipsit de o voință de fier. E un exercițiu de voință și tenacitate să citești această carte.
Pe de altă parte, Critica rațiunii pure este o operă fundamentală a filozofiei și un exemplu de profunzime a gândirii umane la limita sa de sus. Dacă ai citit CRP poți muri liniștit, fiindcă ai făcut ceva ce puțini oameni au făcut 😃.
Puțini îndrăznesc să încerce să facă un rezumat al nucleului gândirii lui Kant în câteva pagini și într-un limbaj relativ simplu. Este exact ceea ce încerc în acest articol. Nu e prima încercare de acest fel. Acum câteva luni am scris un articol despre „Ființă și timp” a lui Martin Heidegger, o carte, de asemenea, cunoscută pentru cât e de „rece” cu cititorul.
Conceptul de „emoţie" este asemănător celui de „timp", dacă nu ne întreabă nimeni, ştim ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru „emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.
Mai jos puteţi găsi un scurt ghid de folosire a virgulei în limba română. Virgula - folosirea acesteia - dă destulă bătaie de cap multora dintre noi, întrucât regulile sunt complicate pentru cineva care a pierdut contactul cu limbajul prea tehnic predat la orele de gramatică la şcoală.
Deși, pentru precizie, nu putem evita complet folosirea acestui limbaj nici în articolul de faţă, încercăm ca, prin exemple, să oferim o imagine cât mai clară cu putinţă.
Cum e corect: „numai” sau „nu mai”? Uneori e corect „numai”, alteori e corect „nu mai”. Ceea ce contează e sensul.
Se scrie „numai” atunci când, luat ca un tot, are un sens unic, de obicei sinonim cu „doar”:
- Am numai o oră la dispoziție.
- Au venit numai părinții.
- Era numai zăpadă din cap până-n picioare.
- Am bani, numai că fac economie.
- Stai numai să-mi iau umbrela.
Fragment din pictura „Creația lui Adam” de Michelangelo
- pictură pe plafonul Capelei Sixtine realizată în anii 1508-1512 -
Confuzia care apare cel mai des este următoarea: cei care vorbesc de lipsa zeilor, ateii, se referă, în fapt, la zei anume, precum Dumnezeul creștin ori cel islamic ori un altul, dar se presupune că vorbesc despre zei, în genere. Una este să vorbești despre un anumit zeu, alta este să vorbești despre ideea de creator.
Dacă atunci când vine vorba despre un anumit zeu, ateii au argumente suficiente pentru a arăta slăbiciunile opțiunii credincioșilor, când vorbim despre ideea de creator, lucrurile sunt mult mai complicate.
Pentru cine intră pe acest site, probabil că este la curent cu una dintre obsesiile mele, cea referitoare la natura minții umane. Ultimul articol în care am atins acest subiect este cel în care vorbeam de ce ideea de transfer al conștiinței într-un calculator este ridicolă.
În acest articol vreau să reiau și accentuez ideea de bază cu privire la natura minții pentru a arăta cum, cel mai probabil, funcționează o ședință la terapeut, meditația sau efectul placebo.
Cărțile vechi au un farmec aparte, pentru că păstrează în ele modul în care înaintașii noștri percepeau lumea. Contactul cu gândirea omului de acum o mie sau două mii de ani nu are cum să nu te fascineze...
În acest articol o să prezint o serie de extrase din „Conjurația lui Catilina”, o scriere de mici dimensiuni, 60 pg, o carte rară, scrisă de un autor roman, Caius Sallustius Crispus, care a trăit în sec. I î.e.n. Nu o să intru în detalii cu privire la subiectul propriu-zis al cărții, o încercare de preluare a puterii la Roma, ci pun accent pe filozofia lui Sallustius, opiniile acestuia despre natura umană, partea care m-a atras cel mai mult din carte, în fapt.
Să te păstrezi lucid și la subiect este adesea dificil, după cum se poate observa, de pildă, recent, în ce privește modul în care oamenii înțeleg invazia Ucrainei de către forțele armate ruse.
Din câte-mi dau seama, două sunt tentațiile pentru o minte mai puțin antrenată, tentații care duc la judecăți greșite.