Orbitali atomici, substratul 6d

Fiecare tip de atom are un număr de electroni distinct, care este identic cu numărul de protoni (atunci când numărul de electroni este diferit, vorbim de ioni). Atomul de hidrogen, de exemplu, care este cel mai simplu atom, are un electron, dar atomul de aur are 79 de electroni. Electronii sunt distribuiți în cadrul învelișului electronic după reguli foarte stricte. Iată în continuare tot ce trebuie să știți despre distribuirea electronilor în cadrul unui atom.

Atomii sunt formați din electroni, particule elementare organizate în straturi electronice la exteriorul atomului, și nucleu. Nucleul aste format din protoni și neutroni, care nu sunt însă particule elementare, ci, la rândul lor, sunt formate din alte particule, de care știm că ar fi elementare (nu sunt alcătuite din ale particule) denumite quarcuri.


Electronii unui atom sunt organizați în orbitali.
Nenumăratele puncte pe care le vedeți nu reprezintă electroni, ci posibile poziții în spațiu pentru un electron, dacă încerci să-l măsori.

În urmă cu trei ani am scris un articol intitulat „De ce obiectele opun rezistență la atingere”, pe care-l începeam așa: „Simplificând un pic, dacă atomul ar fi de dimensiunea unui teren de fotbal, nucleul atomic ar fi de dimensiunea unui nasture. Restul - spaţiu gol”.

Trebuie admis că am simplificat un pic mai mult...


Atomul de hidrogen (reprezentare grafică), format dintr-un proton şi un electron

Numărul atomic, notat cu litera Z, indică numărul de protoni (particule cu sarcină electrică pozitivă) din interiorul nucleului unui atom. Numărul atomic este cea mai importantă caracteristică a unui atom, pentru că numărul de protoni dă identitatea unui element chimic. De exemplu, atomul de hidrogen, cel mai simplu atom, are un singur proton. Un atom care are doi protoni se numește heliu. Dacă are trei protoni, vorbim de atomul de litiu, iar dacă are șase, vorbim de carbon.


În stânga, fuziunea nucleară - doi atomi uşori se unesc şi eliberează energie. În dreapta, fisiunea nucleară - un atom „greu” se divide şi eliberează energie.

Fuziunea nucleară și fisiunea nucleară - ambele eliberează energie, dar cum diferă aceste procese și care sunt implicațiile acestora în ce privește generarea de energie electrică?

Este ușor de presupus că astronauții plutesc în spațiul cosmic pentru că sunt departe de gravitația Terrei. Dar luați cazul Lunii, care este mult mai departe de Pământ decât Stația Spațială Internațională, dar orbitează în jurul Pământului, deoarece este atrasă în permanenţă de gravitația Pământului.


Fenomenul de capilaritate. Cu cât tubul este mai subțire, cu atât nivelul apei este mai ridicat.

Am vorbit într-un articol recent de faptul că ceara lichidă urcă spre vârful fitilului în cadrul unui proces numit capilaritate. Am explicat pe scurt ce este capilaritatea acolo, dar am simțit nevoia unei explicații mai detaliate.


Datorită tensiunii artificiale și neaderenței la suprafața pe care se află, apa nu se răspândește pe toată suprafața

Umple un castron cu apă de la robinet și așază ușor un ac de cusut pe suprafața apei (poți să afli punctele cardinale astfel, pentru că acul se va alinia cu nordul magnetic și sudul magnetic ale Terrei). Dacă o să reușești asta, este pentru că apa prezintă ceea ce se numește „tensiune artificială”.


Interiorul detectorului Super-Kamiokande, Japonia

Când vorbim de super-acceleratoare / detectoare de particule, de regulă vorbim despre Marele accelerator de hadroni (LHC) de la Cern, Geneva. Dar tehnologia de graniță este prezentă și în alte locuri.

Super-Kamiokande, KAGRA și Belle II sunt trei super-detectoare de particule situate în Japonia, studiind „particulele-fantomă”, adică neutrinii, undele gravitaționale și mezonii B.

 

Un lichid poate levita și o barcă poate pluti pe partea de jos a lichidului (răsturnată), dacă sunt îndeplinite anumite condiții de densitate și frecvență. Un experiment care pare să sfideze gravitația demonstrează că (și de ce) se poate.


Particule subatomice evidențiate în camera cu bule (1978, Fermilab)
Click pe imagine pentru o rezoluție superioară

Particulele subatomice sunt imposibil de observat cu ochiul liber. Sunt prea mici și, pe de altă parte, ochiul poate observa doar fotoni (ori obiecte ce emit fotoni). Cum detectează (fac vizibile) cercetătorii alte particule subatomice?

Atunci când alegeți un post de radio în fapt selectați o anumită frecvență. Am definit deja perioada și frecvența pentru vibrații, dar ce înseamnă acestea în cazul unei unde?

Undele sonore și cele luminoase, deși ambele prezintă caracteristici specifice unor unde, se diferențiază prin mediul de transmisie, comportament și istorie.

Există trei moduri principale în care mișcarea undelor diferă de mișcarea obiectelor din materie.

Universul nu este mecanic, ci este format din câmpuri de forță. Atunci când o antenă radio produce o perturbare a câmpurilor electrice și magnetice, aceste perturbații se deplasează spre exterior ca undele pe un iaz.

Dacă vrei să afli ceva despre imaginile din oglindă înțeles de puțini oameni, încearcă următorul lucru: 1) întâi apropie fața de această pagină, până când nu te vei mai putea focaliza asupra ei fără un efort serios; 2) apoi mergi la baie și vezi cât de aproape îți poți aduce fața de suprafața oglinzii înainte să nu te mai poți focaliza cu ușurință pe imaginea propriilor tăi ochi.

Un foton este o particulă, o undă și o vibrație a câmpului cuantic. Adică... un „obiect” banal (în sensul de omniprezent) al lumii nostre, despre care știm multe, dar care ne scapă în esența sa.

Cu cât mai mare gravitația / accelerația, cu atât timpul trece mai încet.

Einstein a observat că nu există nicio diferență între „masa inerțială” și „masa gravitațională”.


Ilustrația prezintă (în partea de jos) prima detecție de unde gravitaționale de către cele două observatoare LIGO.
Acestea sunt sincronizate cu evoluţia fuziunii găurii negre ce a produs undele în trei faze (imaginile de sus): 1 – spiralarea interioară, 2 – fuziunea, şi 3 - „ringdown" (când s-a încheiat emisia de unde gravitaţionale)
credit: LIGO, NSF, Aurore Simonnet (Sonoma State U.)

Undele gravitaţionale sunt ondulaţii ale spaţiu-timpului, generate de obiecte cosmice masive aflate în accelerare. Undele gravitaționale sunt o consecință a teoriei relativității generale a lui Einstein. Mişcarea obiectelor masive prin spaţiu-timp perturbă, așadar, structura acestuia, generând o radiație (undele gravitaționale) care se propagă în toate direcțiile. Dar sunt undele gravitaționale atrase și captate de o gaură neagră?


 



Ar fi util dacă ne-ai sprijini cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro