Cei care intră din când în când pe acest site, probabil au dat peste nenumăratele articole dedicate aspectelor fundamentale ale universului, precum particulele fundamentale / câmpurile cuantice sau spațiul / timpul. În multe situații aceste discuții au fost împănate cu abordări împrumutate din filozofie, încercând să înțeleg semnificația conceptelor fizicii dincolo de interpretările adeseori limitate ale acestui domeniu al cunoașterii.
Spațiul și timpul sunt concepte dificile atât din perspectivă științifică (fizică), cât și din perspectivă filozofică. Din punct de vedere științific, în prezent spațiul și timpul sunt unificate într-un concept unic: continuumul spațio-temporal, această idee având la baza teoria relativității generale. Deși greu de înțeles această alipire dacă uităm aspectul instrumental al fizicii, timpul este cumva atașat spațiului pentru a crea spațiu-timpul.
Filozoful german Immanuel Kant, gânditor familiarizat cu fizica newtoniană, este cel care a făcut cea mai percutantă analiză a conceptelor de spațiu și timp. Pe scurt, Kant a ajuns la concluzia că spațiul și timpul nu există în natură, ci țin de modul în care funcționează mintea umană, fiind precondiții ale interacțiunii minții cu lumea. De aceea este și imposibil să ne imaginăm lipsa spațiului și a timpului.
Deși inițial, cu ani în urmă, am aderat entuziast la concepția kantiană, cred că evoluția gândirii științifice cu privire la acest aspect ne permite să mergem dincolo de ideile filozofului german pe mai multe fire ideatice. Pe de-o parte, este mare diferență între ce credea Kant că este spațiul și timpul și ceea ce putem afirma astăzi despre cele două. Pe de altă parte, pornind de la aceste diferențe, este posibil, cred, să ne raportăm la spațiul și timp în mod diferit.
Articole care ar ajuta să fie lecturate înainte de a continua acest articol:
• Timpul nu există în natură
• Ce credea Einstein că este spațiul
• Ce conține, în fapt, spațiul gol?
De ce nu ne putem imagina lipsa spațiului?
Kant, în argumentația sa privind natura spațiului, vorbește despre faptul că nu ne putem imagina lipsa spațiului. Și, într-adevăr, dacă închidem ochii și încercăm să ne imaginăm că spațiul nu există, nu vom putea face asta. Dar cred că, în esență, este o mică scăpare în logica lui Kant, pentru că, în fapt, când vorbim despre faptul că nu ne putem imagina lipsa spațiului, vorbim despre incapacitatea de a ne imagina ceva ce nu există (nimicul).
Ce vreau să spun este următorul lucru: Kant nu se referă, în fapt, la spațiu așa cum îl înțelegem astăzi, în complexitatea lui, plin de câmpuri cuantice, deci de energie și materie, ci se referă mai degrabă la întindere. Cu alte cuvinte, în fapt, ne putem imagina o întindere care nu conține câmpuri cuantice și celelalte ingrediente fundamentale ale universului, dar nu ne putem imagina lipsa întinderii, lipsa unui cadru în care lucrurile, de orice natură ar fi ele să existe.
Dar nu este tot una, am putea întreba? Care este diferența dintre spațiu și „întindere” la urma urmelor? Diferența, aș spune, este că spațiul este un „lucru” cu multiple proprietăți, pe când „întinderea” este doar un „cadru” gol (care nu are, din câte știm, o realitate), în care lumea există.
Iar dacă vorbim acum de faptul că lipsa întinderii este ceea ce nu putem imagina, răspunsul de ce este astfel nu este prea dificil de formulat: pentru că cealaltă variantă este aceea în care ne-am putea imagina nimicul, care, prin definiție este ceva ce nu există. Ajungem, prin urmare în plin absurd: ne-am propune să ne reprezentăm ceea ce, prin definiție, este nereprezentabil, adică ceva ce nu are existență, nimicul.
Prin urmare, dacă eliminăm din reprezentare un lucru ce prezintă, ne spune fizica, o complexitate nemaipomenită, rămânem cu ceva, pe care-l numim, în lipsă de alt termen mai bun, „întindere”. Iar faptul că nu putem scăpa de această întindere este de așteptat și firesc, pentru că altfel ajungem la o contradicție în termeni, și anume capacitatea de a ne reprezenta „lipsa”, „inexistentul”, nereprezentabilul.
În final am putea ajunge la întrebarea: de ce există ceva? Întrebare la care, desigur, nu avem cum răspunde. Ca ființe care există în „ceva”, întrebarea despre motivul din spatele acestui „ceva” este în mod evident fără șanse de reușită în ce privește obținerea unui răspuns. Faptul că putem pune aceste întrebări reprezintă o dovadă suficientă pentru a fi siguri că există o lume.
În concluzie, este firesc să nu putem elimina întinderea atunci când facem efortul de a elimina tot ce se poate dintr-o reprezentare mentală, pentru că, altfel, ne rămâne doar varianta în care ne-am imagina... inexistentul.
Chiar nu ne putem imagina lipsa timpului?
După ce am ajuns la concluzia că timpul este doar un epifenomen al dinamicii universului, și problema timpului s-a evaporat încet încet. Dacă nu ați citit articolul despre lipsa timpului, vă invit să o faceți, pentru că nu am reiau argumentația aici. Pe scurt, este vorba despre faptul că timpul nu este o componentă a naturii, nu o găsim, oriunde am căuta-o, iar ceea ce numesc fizicienii „timp” este, în fapt, rezultatul numărării unor mișcări ciclice ale unui mecanism (fie el o clasic ceas cu pendul ori un ceas atomic). Iar când un astfel de dispozitiv are un comportament diferit în locuri din univers cu caracteristici relevante diferite, atunci spunem că există diferențe în modul în care timpul „curge” în aceste locuri.
Dacă timpul este stric legat de mișcare, întrebarea care apare în mod natural este: ce este timpul fără mișcare?
Ca și în cazul discuției de mai sus despre spațiu, trebuie spus că ce facem aici este un pur exercițiu de imaginație, în sensul că nu văd cum ar putea exista un univers în care mișcarea, sub orice formă, ar lipsi.
Dar ne putem imagina o astfel de lume. Și aici apare ruperea de Kant, din nou.
Un univers complet static ar fi unul în care nimic nu se mai mișcă în raport cu nimic altceva. Într-o astfel de lume, nu văd ce înțeles ar mai putea avea timpul. Dacă nu există mișcare relativă, nu există niciun fel de interacțiune, nu există niciun de evoluție, atunci conceptul de timp piere iremediabil, căci timpul este doar o măsură a mișcării, un concept care însoțește evoluția lucrurilor. În lipsa oricărei mișcări, timpul nu mai are nicio semnificație sau utilitate.
Pentru a face lucrurile și mai clare, cred că ar fi util dacă am încorpora conceptul de „întindere”, folosit mai sus, în argumentație. Adică am vorbi despre o „întindere” care nu are absolut nimic în ea, nici particule, nici energie, nimic. Ne putem imagina un astfel de lucru, deși este puțin probabil ca așa ceva să existe. Dar mental putem imagina un astfel de „lucru”.
Într-o simplă „întindere”, nu există nimic ce ar putea interacționa, nu există mișcare. Ce ar putea însemna timpul într-un astfel de scenariu? Timpul înseamnă cel puțin un mecanism care, prin propria mișcare, măsoară măcar propria evoluție. Într-o întindere fără conținut, timpul nu-și poate găsi locul.
Așadar, în ce privește spațiul, în înțelesul newtonian de cadru imobil al universului, încercarea de a-l elimina din gândire este lipsită de sens, de vreme ce asta ar presupune reprezentarea nereprezentabilului. În ce privește timpul, acesta nu poate reprezentat nicicum, dar înțeles ca măsură a mișcării, poate fi înțeles teoretic ce ar presupune lipsa acestuia.
