Kant identifică trei facultăți superioare de cunoaștere: intelectul, facultatea de judecare și rațiunea. Există o diferență între cele trei. Dacă intelectul și facultatea de judecare au o întrebuințarea obiectiv valabilă, rațiunea prezintă o caracteristică aparte: încearcă să extindă cunoașterea dincolo de experiențele posibile (este cu totul dialectică), fiind responsabilă pentru afirmații iluzorii.

Analitica principiilor înseamnă, prin urmare, o analiză a facultății de judecare, care este, în fapt, facultatea de a distinge dacă ceva se află sau nu sub o regulă dată.

În acest articol vorbim pe scurt despre schematismul intelectului pur, iar în următorul despre principiile intelectului pur, ambele constituind doctrina transcendentală a facultății de judecare.

Kant vrea să stabilească modul în care este posibilă aplicarea categoriei la fenomene, cum faci legătura între cele două. Și spune că elementul intermediar, care este și pur (fără nimic empiric), pe de-o parte intelectual, pe de-o parte sensibil, se numește schema transcendentală. Ce este această schemă? Un produs al imaginației, dar fără a fi o imagine. Și Kant dă un exemplu: dacă gândesc un număr în genere, de pildă numărul 100, eu nu-mi reprezint 100 de lucruri. Aș putea să-mi reprezint cinci puncte: ..... Cele cinci puncte sunt o imagine. Schema nu este însă o imagine, căci reprezint o mulțime (ca în cazul numărului 100).

Ulterior Kant ne spune ce este această schemă în contextul a diferite categorii:
- schema pură a mărimii este numărul.
- schema substanței este permanența realului în timp (ce rămâne, când restul se schimbă).
- schema cauzei și efectului este „realul”, unde ceva urmează la altceva. Constă în succesiunea diversului, dacă această succesiune este supusă unei reguli.

Când vorbește despre substanță, Kant face o remarcă interesantă: timpul nu curge, ci în el curge „existența schimbătorului”. Timpului, care e fix și imuabil, îi corespunde în fenomen imuabilul din existență, adică substanța, și în această substanță poate fi determinată succesiunea și simultaneitatea fenomenelor. Cu alte cuvinte, timpul, care cum spuneam în articole anterioare, nu există în natură, ci este formă pură a intuiției (stă la baza tuturor reprezentărilor noastre, care nu pot fi în afara timpului și a spațiului), este fundalul în care mișcarea, succesiunea sunt observate.

Schemele conceptelor pure ale intelectului sunt, așadar, condițiile necesare pentru a raporta aceste concepte la obiecte.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.