Credința încă majoritară astăzi este aceea că minciuna se poate identifica prin observarea limbajului corpului. Dar cercetările efectuate în special în ultimii 30 de ani au arătat că deși nu este complet lipsită de merite, evaluarea comportamentului non-verbal este mult mai puțin eficientă decât se crede. În schimb analiza conținutului vorbirii, utilizându-se diverse tehnici îndelung studiate și aplicate, poate oferi indicatori puternici pentru a stabili valoarea de adevăr a afirmațiilor unei persoane.
Sunt tehnicile de analiză a conținutului vorbirii adaptate pentru interviuri din „lumea reală”?
Dacă tehnicile de analiză a conținutului vorbirii sunt greoaie, necesită analiză post-interviu, este de așteptat ca cei care sunt implicați în domenii ce presupun identificarea adevărului (precum poliția) să evite aceste tehnici, bazându-se pe alte tehnici mai simple, cum ar fi evaluarea limbajului non-verbal.
Într-adevăr, pentru a avea un caracter practic, tehnicile de identificarea a adevărului / minciunii pe baza limbajului trebuie să fie (relativ) simplu de pus în practică și să ofere posibilitatea de a ajunge la o concluzie pe timpul ori imediat după desfășurarea interviului.
Vestea bună este aceea că tehnicile de analiză a conținutului vorbirii sunt astăzi mature, testate și pot fi folosite în „lumea reală” cu succes. Vestea proastă este aceea că nu pot fi oferite garanții a priori că oricare ar fi contextul interviului se va ajunge la concluzii certe cu privire la adevărul celor spuse de cel intervievat. Dar, la urma urmelor, nici măcar aparatul poligraf nu oferă garanții în ce privește stabilirea adevărului...
Interviul „clasic” nu este potrivit pentru detectarea verbală a minciunii
Tehnica de interviu „clasică” presupune expunerea versiunii sale de către cel intervievat, ulterior intervievatorul urmând să clarifice diverse aspecte prin întrebări care sunt urmate de scurte răspunsuri. Dar această tehnică constituie, în sine, un impediment în aplicarea tehnicilor de analiză verbală (adică a tehnilor de analiză a conținului vorbirii). Impedimentul este acela că cele mai multe tehnici de analiză verbală presupun o altă abordare decât cea clasică (relatare - întrebări-și-răspunsuri).
Cele mai cunoscute (și studiate) metode de identificare a adevărului / minciunii sunt următoarele:
1. Utilizarea strategică a probelor (eng. strategic use of evidence).
Această tehnică presupune existența unor probe, care sunt folosite de intervievator în mod gradat pe timpul interviului, după ce i-a dat șansa intervievatului de a spune adevărul. Probele sunt folosite atunci când este clar că intervievatul nu dorește să spună adevărul, iar prezentarea probelor va indica în mod minciuna.
2. Stabilirea vericabilității (eng. verifiability approach).
Cei care spun adevărul oferă mai multe detalii care pot fi verificate (prin martori, înregistrări etc.) decât mincinoșii.
Din practică s-a observat că cei care vor să spună adevărul vor oferi mai multe date care pot fi verificate dacă li se spune acest lucru în mod clar încă de la începutul interviului.
3. Evaluarea credibilității (eng. cognitive credibility assessment).
Această tehnică implică expunerea propriei versiuni de către cel intervievat din mai multe perspective. Întâi este lăsat să-și expună versiunea fără a fi întrerupt, iar ulterior:
1. i se solicită să mai relateze încă o dată (este posibil ca la reluare să apară noi detalii);
2. va expune din nou propria versiune, după ce i se spune în ce fel se dorește relatat evenimentul care face obiectul interviului (intervievatorul îi dă pur și simplu un exemplu de relatare, așteptându-se ca interlocutorul să se adapteze stilului);
3. i se cere să relateze întreaga poveste în sens invers cronologic;
4. i se cere să relateze și să scrie în același timp, rapid, ca și cum ar lua notițe, ceea ce relatează.
Un element esențial în aplicarea acestei tehnici este urmărirea apariției complicațiilor (noi elemente, intercalate, care apar în relatare). Cei care spun adevărul își reamintesc anumite episoade colaterale (complicații) de care nu au fost conștienți inițial. Cei care mint păstrează de regulă relatarea simplă, liniară.
4. Utilizarea de criterii de evaluare care pot indica minciuna (eng. assessment criteria indicative of deception).
Acestă tehnică presupune continuarea fazei inițiale de relatare liberă din partea intervievatului cu reluarea relatării din alte perspective, care să-l ajute pe acesta să-și amintească detaliile. Combină interviul atent conceput pentru a facilita detectarea înșelăciunii cu criterii de conținut derivate empiric care au legătură cu natura fenomenală și cea obiectivă a minciunii.
Studiile efectuate au observat că relatările sincere sunt de regulă mai coerente, mai lungi și mai detaliate decât cele mincinoase. În plus, cei care sunt sinceri adaugă mai multe cuvinte și mai multe detalii unice ca urmare a efectului de îmbunătățire a reamintirii al interviului.
Tehnica se folosește de câteva motode de ajutare a memoriei intervievatului, precum amintirea evenimentului relatat dintr-o altă perspectivă, povestirea în ordine inversă cronologic și adresarea de întrebări neprevăzute din partea intervievatorului, sub formă de întrebări cu răspunsuri multiple (din care intervievatul este obligat să aleagă unul).
Analiza conținutului vorbirii în timp real
Există indicatori ai adevărului / minciunii care sunt rezistenți la „contramăsuri” (contramăsurile sunt metode de invalidare a tehnicilor folosite, care ar putea fi utilizate de cei intervievați) și care pot fi de real folos intervievatorilor.
a. Complicațiile
Complicațiile, cum menționam mai sus, sunt mici adăugiri la povestea inițială, care fac relatarea mai complexă. Acestea apar în viața reală și pot fi omise în cadrul unei relatări inițiale, unde cel intervievat are tendința să fie liniar, să ajungă rapid la finalul relatării sale.
b. Elementele verificabile
Dacă cel intervievat spune ceva de genul: „Aseară în jurul orei 18 am fost la magazinul din colț numit Matricea cu vecinul meu de la etajul 2, dl. Ionescu, de un am cumpărat o sticlă vin Fetească Neagră”, sunt multe elemente care pot fi verificate:
- dacă magazinul există și era deschis la ora respectivă;
- dacă vânzătoarea îi recunoaște pe cei doi și-și amintește de ei fiind prezenți în magazin;
- dacă magazinul respectiv vinde Fetească Neagră;
- dacă vecinul a fost acasă ieri și recunoaște că l-a însoțit pe intervievat șamd.
Cei care spun adevărul, din motive evidente, oferă mai multe elemente care pot fi verificate decât cei care mint.
c. Plauzabilitatea
Pe scurt, după cum este clar din simpla enunțare a indicatorului, este vorba despre plauzabilitatea celor afirmate de intervievat. Sigur, apare subiectivitatea aici și pregătirea intervievatorului.
De aceea ajută dacă acest indicator este evaluat împreună cu ceilalți doi menționați anterior: complicațiile și elementele verificabile ale relatării.
Indicatori verbali ai adevărului
Limbajul non-verbal oferă, de regulă, indicatori ai minciunii (tendința de a evita privirea intervievatorului, frământarea mâinilor, pauze mai lungi în vorbire).
Dar au fost identificați și studiați o serie de indicatori ai adevărului.
Analiza conținutului bazată pe criterii (eng. criteria-based content analysis) reprezintă o listă de 19 criterii verbale care sunt, în fapt, indicatori ai adevărului:
1. coerența - cât de coerentă este relatarea.
2. spontaneitatea relatării - dacă o relatare este spontană, dezorganizată într-o oarecare măsură, pentru că detaliile vin uneori după ce un anumit episod a fost deja relatat, atunci credibilitatea este mai mare. Este vorba, în fapt, de naturalețea relatării.
3. suficiente detalii - cu cât mai multe detalii, cu cât mai credibilă relatarea.
4. relatarea contextuală - dacă relatarea este una care are la bază o experiență reală, atunci aceasta va conține date de context, care-i sporesc credibilitatea.
5. interacțiuni - relatarea conține acțiuni și reacțiuni, solicitări verbale ale unui actor, reacții ale altuia șamd.
6. reproducerea conversațiilor - relatarea fidelă / semi-fidelă a unor eventuale dialoguri crește nota de credibilitate a unei relatări.
7. complicații neașteptate - aspecte neașteptate în derularea unor acțiuni.
8. detalii neobișnuite - apariția în relatare a unor aspecte cu grad scăzut de probabilitate, dar nu complet nerealiste.
9. detalii periferice - includerea în relatare a unor detalii care nu sunt importante în contextul discuției, dar a căror includere arată dedicarea intervievatului în a relata integral evenimentul solicitat.
10. detalii care nu sunt înțelese - anumite aspecte nu sunt pe deplin înțelese de intervievat, dar acesta le relatează.
11. asociații externe - aspecte care nu sunt parte din evenimentul care face obiectul relatării, dar care au unele conexiuni cu acesta.
12. referiri la starea mentală - intervievatul face referire la ce gândea, cum se simțea în anumite momente.
13. starea mentală a făptuitorului - aprecieri cu referire la starea mentală a unei alte persoane, faptuitor, care este parte din evenimentul relatat.
14. corectarea spontană - faptul că intervievatul se autocorectează, pornind de la noi indicii descoperiți pe timpul relatării, este considerat un indicator al dorinței de a relata adevărul.
15. admiterea uitării - intervievatul admite că nu-și aminte anumite detalii.
16. dubii privind propria mărturie - intervievatul pune sub semnul întrebării anumite detalii sub aspectul corectitudinii acestora.
17. condamnarea de sine - intervievatul are moment când se acuză de diverse acțiuni / comportamente.
18. scuzarea făptuitorului - intervievatul, din postura de victimă, furnizează explicații și justificări pentru comportamentul făptuitorului.
19. detalii ale faptei - când intervievatul, din postura de victimă, oferă multiple detalii cu privire la modul în care a fost abuzat.
Indicatori verbali ai minciunii
Doi indicatori ai minciunii pot fi luați în calcul pe timpul interviului:
1. informații comune
2. strategii de auto-limitare.
Primul indicator, informațiile comune, se referă la afirmații care includ stereotipuri, afirmații comune, de genul: „Era un bal mascat, așa că lumea purta măști”.
Cel de-al doilea indicator, strategiile de auto-limitare, se referă la tendința intervievatului de a folosi justificări pentru relatarea limitată pe care o oferă, de genul: „Nu am ce să spun, pentru că în 3 secunde s-a petrecut totul și nu am reușit să înțeleg și să rețin mare lucru”.
Patru tipuri de minciuni
Există patru tipuri de minciuni: minciuni sfruntate (când toată relatarea este falsă), exagerări (când adevărul este distorsionat), minciuni intercalate (când, pe fondul unei relatări corecte, sunt introduse minciuni) și omisiuni.
Este dificil într-o discuție să faci diferența între cele patru. Intervievatorul trebuie să depună eforturi pentru a observa omisiunile din relatarea intervievatului, ceea ceea ce adesea este destul de dificil.
În concluzie, deși tehnicile verbale sunt mai dificil de asimilat și aplicat, acestea oferă astăzi instrumente solide de detectarea a adevărului / minciunii pe timpul interviurilor.
Sursa: How researchers can make verbal lie detection more attractive for practitioners
