În continuare, lista derivatelor pentru funcţiile uzuale.
Credit: http://www.hypercyber.it
Derivata unei funcţii este o noţiune matematică ce a fost descoperită în jurul anului 1665 de Isaac Newton. Aceasta i-a permis să definească matematic noţiunea de viteză instantanee ca şi derivata faţă de timp a poziţiei în spaţiu în funcţie de timp, iar acceleraţia instantanee ca şi derivata în funcţie de timp a vitezei ca şi funcţie de timp.
Tabel cu derivate uzuale
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
$\displaystyle a $ & $\displaystyle 0 $\\
$\displaystyle a x $ & $\displaystyle a $\\
$\displaystyle \frac{1}{x} $ & $\displaystyle -\frac{1}{x^2} $\\
$\displaystyle \sqrt{x} $ & $\displaystyle \frac{1}{2 \sqrt{x}} $\\
$\displaystyle a x^n $ & $\displaystyle a n x^{n-1} $\\
$\displaystyle \sin x $ & $\displaystyle \cos x $\\
$\displaystyle \cos x $ & $\displaystyle - \sin x $\\
$\displaystyle \tan x $ & $\displaystyle \! \frac{1}{\cos^2 x} \, \! \rm{sau} \, 1+\tan^2 x $\\
$\displaystyle \cot x$ & $\displaystyle \! -\frac{1}{\sin^2 x} \, \! \rm{sau} \, -1-\cot^2 x $\\
\end{tabular}
{/tex}
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
$\displaystyle \arcsin x $ & $\displaystyle \frac{1}{\sqrt{1-x^2}} $\\
$\displaystyle \arccos x $ & $\displaystyle - \frac{1}{\sqrt{1-x^2}} $\\
$\displaystyle \arctan x $ & $\displaystyle \frac{1}{1+x^2} $\\
$\displaystyle a^x $ & $\displaystyle a^x \ln a $\\
$\displaystyle \ln \mid x\mid $ & $\displaystyle \frac{1}{x} $\\
$\displaystyle e^x $ & $\displaystyle e^x $\\
\end{tabular}
{/tex}
Găsiţi în acest tabel: derivata funcţiei putere, derivata funcţiei exponenţiale, derivata funcţiei sinus, derivata funcţiei cosinus, derivata funcţiei tangentă, derivata funcţiei cotangentă, derivata funcţiei arcsin, derivata funcţiei arccos, derivat funcţiei arctan, derivata funcţiei logaritm, precum şi a altor funcţii uzuale. Acestea ţin de capitolul din matematică denumit analiză matematică.
- Detalii
- de: Adrian Bulat
- Matematica
În acest articol, câte ceva despre noţiunea de derivată şi regulile de derivare:
Credit: http://www.batmath.it
Derivata unei funcţii este o noţiune matematică ce a fost descoperită în jurul anului 1665 de către Isaac Newton. Metoda aceasta i-a permis să definească matematic noţiunea de viteză instantanee ca derivata în funcţie de timp a poziţiei în spaţiu în funcţie de timp, iar acceleraţia instantanee ca şi derivata în funcţie de timp a vitezei ca şi funcţie de timp. Nu toate funcţiile admit însă derivată, de pildă ele neavând derivată în punctele de discontinuitate, de întoarcere sau cele în care au o tangentă verticală.
Reguli de derivare
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
$\displaystyle \rm{Nume} $ & $\displaystyle \rm{Regula} $\\
$\displaystyle \rm{Liniara} $ & $\displaystyle ( af)^ \prime \! = a f^ \prime \! $\\
$\displaystyle \rm{Liniara} $ & $\displaystyle ( f + g)^ \prime \! = f^ \prime + g^\prime \! $\\
$\displaystyle \rm{Liniara} $ & $\displaystyle ( f - g)^ \prime \! = f^ \prime - g^\prime \! $\\
$\displaystyle \rm{Produs} $ & $\displaystyle ( f g )^ \prime \! = f^ \prime g + g^\prime f \! $\\
$\displaystyle \rm{Inversa} $ & $\displaystyle (\frac{1}{ f})^\prime = \frac{-f ^ \prime}{ f^2} $\\
$\displaystyle \rm{Coeficient} $ & $\displaystyle (\frac{f}{ g})^\prime = \frac{f ^ \prime g - f g^ \prime}{ g^2} $\\
$\displaystyle \rm{Compusa} $ & $\displaystyle ( g \circ f )^ \prime \! = (g^\prime \circ f )f^\prime \! $\\
$\displaystyle \rm{Reciproca} $ & $\displaystyle ( f ^{-1})^ \prime \! = \frac{1}{ f^\prime \circ f^{-1} } \! $\\
\end{tabular}
{/tex}
şi în particular regulile deduse pentru derivatele funcţiei compuse:
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
$\displaystyle \rm{Putere}$ & $\displaystyle ( f ^ a)^ \prime \! =a f^{a - 1}f ^ \prime \! $\\
$\displaystyle \rm{Radical} $ & $\displaystyle (\sqrt{ f })^ \prime \! = \frac{f^\prime}{ 2 \sqrt {f} } \! $\\
$\displaystyle \rm{Exponentiala} $ & $\displaystyle (e^f )^ \prime \! = e^f f^ \prime $\\
$\displaystyle \rm{Logaritmica} $ & $\displaystyle (\log_{b} f)^ \prime = \frac{f^\prime}{ f \ln{b} } $\\
$\displaystyle \rm{Logaritmica} $ & $\displaystyle (\ln{f})^ \prime = \frac{f^\prime}{ f } $\\
\end{tabular}
{/tex}
În tabelul de mai sus găsiţi cele mai frecvente reguli utilizate la calcularea derivatelor. Pentru funcţiile care sunt exprimate ca o combinaţie liniară a funcţiilor simple, cum ar fi produs, cât sau compuse, folosim de asemenea un număr mic de reguli algebrice ce rezultă din definiţiile de mai sus. Acestea ţin de ramura matematicii numită analiză matematică.
- Detalii
- de: Adrian Bulat
- Matematica
În acest articol puteţi găsi lista primitivelor pentru câteva funcţii uzuale.
Credit: Wikimedia Commons
Tabel cu integrale uzuale
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
\displaystyle \int \! x^n \, dx & \displaystyle \frac{x^{n+1}}{n+1} + C\\
\displaystyle \int \! a^x \, dx & \displaystyle \frac{a^x}{\ln a}+ C\\
\displaystyle \int \! \frac{1}{x} \, dx & \displaystyle \ln \mid x \mid + C\\
\displaystyle \int \! \frac{1}{x^2-a^2} \, dx & \displaystyle \frac{1}{2a} \ln \mid \frac{x-a}{x+a}\mid + C\\
\displaystyle \int \! \frac{1}{x^2+a^2} \, dx & \displaystyle \frac{1}{a} \arctan\frac{x}{a} + C \\
\displaystyle \int \! \sin x \, dx & \displaystyle - \cos x+ C\\
\displaystyle \int \! \cos x \, dx & \displaystyle \sin x + C \\
\displaystyle \int \! \frac{1}{\cos^2 x} \, dx & \displaystyle \tan x + C \\
\displaystyle \int \! \frac{1}{\sin^2 x} \, dx & \displaystyle - \cot x + C \\
\end{tabular}
{/tex}
{tex}
\begin{tabular}{|l|l|}
$\displaystyle \int \! \tan x \, dx$ & $\displaystyle - \ln \mid\cos x\mid + C $\\
$\displaystyle \int \! \cot x \, dx$ & $\displaystyle \ln \mid \sin x\mid + C $\\
$\displaystyle \int \! \frac{1}{\sqrt{x^2+a^2}} \, dx$ & $\displaystyle \ln (x+\sqrt{x^2+a^2}) + C $\\
$\displaystyle \int \! \frac{1}{\sqrt{x^2-a^2}} \, dx$ & $\displaystyle \ln (x+\sqrt{x^2-a^2}) + C $\\
$\displaystyle \int \! \frac{1}{\sqrt{a^2-x^2}} \, dx$ & $\displaystyle \arcsin \frac{x}{a} + C $\\
\end{tabular}
{/tex}
Găsiţi în tabelele de mai sus primitivele pentru funcţia putere, funcţia exponenţială, funcţia 1/x, funcţia sinus, funcţia cosinus, funcţia tangentă, funcţia cotangentă, precum şi pentru alte funcţii uzuale.
Diferenţa între integrală nedefinită şi primitivă
Diferenţa între cele două noţiuni ar putea fi rezumată astfel:
Fie f:I->R(I interval din R), o funcţie care admite primitive.
Mulţimea tuturor primitivelor lui f se numeşte integrala nedefinită a funcţiei f.
Cf. Wikipedia, unii autori definesc integrala nedefinită a unei funcţii ca fiind mulţimea tuturor primitivelor posibile ale acesteia (varianta de mai sus). Alţii o definesc ca fiind un element ales arbitrar din acea mulţime.
- Detalii
- de: Adrian Buzatu
- Matematica
Chimia nu este, de regulă, printre materiile preferate ale școlarilor. Dar chimia este un domeniu de studiu esențial pentru societatea modernă. În articolul de față doar prezentăm o serie de curiozități din acest domeniu, care nici măcar nu trebuie memorate :)
Ştiaţi că:
• numele hidrogenului înseamnă, la origine, „generator de apă"?
• corpul unui om de 70 de kg cuprinde 6 kg de hidrogen, 44 kg de oxigen şi 14 kg de carbon?
• metanul a fost descoperit de A. Volta în anul 1778 în mâlul bălţilor?
- Detalii
- de: Daniel Benea
- Chimie
Cine sunt cei care au pus bazele radioului
Heinrich Rudolf Hertz a reuşit să transmită şi să recepţioneze primele unde radio între 1885 şi 1888, pe baza teoriei electromagnetismului a lui James Clerk Maxwell. James Clerk Maxwell a demonstrat matematic existenţa undelor electromagnetice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind influenţat de cercetarea fenomenelor electromagnetice a lui Michael Faraday.
Hertz a construit un oscilator cu putere de transmitere a undelor radio, detectându-le cu un arc metalic (antena hertz – antena dipol). Când arcul se afla în interiorul câmpului electromagnetic al oscilatorului se produceau scântei. Asta demonstrează că undele electromagnetice au capacitatea nu numai de a fi transmise în spaţiu, ci şi de a fi detectate. Hertz nu a continuat însă transmisiunile, deoarece dorea să demonstreze teoria electromagnetismului, nu să dezvolte o cale de comunicare.
Cercetările și descoperirile lui Hertz l-au ajutat enorm pe Guglielmo Marconi, care a fructificat potenţialul utilizării acestor unde pentru a transmite mesaje cu ajutorul telegrafului (cunoscut azi ca fiind radio). În 1886, Marconi a realizat primele emisii radio sub forma unor mesaje codate, pe o rază de aproximativ 1,5 km. În 1899 a deschis prima fabrică ce producea aparate de telegraf fără fir în Chelmsford (Essex), stabilind totodată o legătură radio între Franţa şi Marea Britanie. Pentru descoperirea sa Marconi a obţinut premiul Nobel în fizică în 1909.
Nikola Tesla – inventatorul de drept al radioului
Cu patru ani înainte ca Marconi să inventeze radioul, Nikola Tesla inventase modelul teoretic al acestui aparat. În 1891, Tesla construise diferite aparate care produceau între 15000 şi 18000 de cicluri electromagnetice pe secundă. Energia de transmisie şi de radiaţie a frecvenţelor radio a fost o caracteristică expusă de către Tesla, care a susţinut că acestea pot fi utilizate pentru telecomunicaţii. După 1892, Tesla emis un raport de prezentare înaintea Instituţiei de Inginerie Electrică din Londra, în care el a sugerat că ar putea fi transmise mesaje fără fire. El a utilizat unde longitudinale, deoarece, în opinia sa, undele hertziene sunt o pierdere de energie.
După un proces pierdut cu Marconi în 1915 privind „paternitatea” radioului, Tesla avea să devină „părinte cu acte în regulă al radioului” în 1946, când Curtea Supremă din SUA i-a dat dreptate.
În România, în 1928 avea să fie lansat oficial primul semnal în eter de fizicianul Dragomir Hurmuzescu. Pe data de 18 decembrie 1928, Radiodifuziunea Română transmitea prima emisiune.
Radioul astăzi
Radioul a cunoscut mai multe evoluţii, de la radioul fix şi masiv până la radioul portabil cu tranzistori (inventat de Sony în 1954) sau diverse „device-uri” care au şi radio integrat (telefon, playere portabile etc.). Astăzi există în lume aproximativ 2,24 miliarde de aparate de radio.
- Detalii
- de: Mihai Bărbulescu
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
Pendulul lui Foucault a constituit un experiment celebru pus în practică de către Jean Bernard Léon Foucault. Experimentul a confirmat rotaţia Pământului în jurul axei sale. A fost realizat pentru prima dată în faţa publicului în 1851, sub cupola Panteonului din Paris.
- Detalii
- de: Mihai Bărbulescu
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
Eşti la şcoală şi vrei să ai pe internet, în limba română, o serie de tabele cu cele mai utile formule de matematică şi fizica? În acest articol vorbim despre formule de matematică necesare la liceu şi poate chiar la gimnaziu: funcţiile trigonometrice. Adică sinus, cosinus, tangentă, cotangentă şi relaţiile dintre ele.
Credit: Wikipedia.
Definiţii ale funcţiilor trigonometrice
Definiţia sinusului asociat unui unghi: raportul dintre lungimea catetei opuse unghiului respectiv şi lungimea ipotenuzei dintr-un triunghi dreptunghic.
Definiţia cosinusului asociat unui unghi: raportul dintre lungimea catetei alăturate unghiului respectiv şi lungimea ipotenuzei dintr-un triunghi dreptunghic .
Definiţia tangentei asociate unui unghi: raportul dintre lungimea catetei opuse unghiului respectiv şi lungimea catetei alăturate dintr-un triunghi dreptunghic.
Definiţia cotangentei asociate unui unghi: raportul dintre lungimea catetei alăturate unghiului respectiv şi lungimea catetei opuse dintr-un triunghi dreptunghic.
Relaţia de bază dintre sinus şi cosinus
Formula tangentei în funcţie de sinus şi cosinus
Formula cotangentei în funcţie de sinus şi cosinus
Tabel ale valorilor unghiurilor de bază în grade şi în radiani
Aceste valori le puteţi găsi reprezentate şi pe acest cerc trigonometric, dar nu numai pentru valorile de la 0 la 90 de grade, precum mai sus în tabel, ci de la 0 la 360 de grade.
Valorile sinusului şi cosinusului pe cercul trigonometric.
Credit imagine: Wikipedia
- Detalii
- de: Adrian Buzatu
- Matematica
Descoperirea curentului neutru al forţei slabe a fost realizată la laboratorul european CERN în anul 1973 şi a fost primul pas spre realizarea unificării forţei electromagnetice şi a forţei slabe într-o singură forţă, forţa electroslabă.
Colaborarea Gargamelle, din cadrul laboratorului european CERN, a pus în funcţiune detectorul său de particule sub forma unei camere cu bule la începutul anilor ‘70, propulsând neutrini prin 12.000 litri de freon, un lichid greu. Aparatele de fotografiat au surprins imagini din diverse unghiuri ori de câte ori un impuls de neutrini traversa camera cu bule lungă de 5 metri.
Până în vara anului 1973, proiectul acumulase peste 700.000 de fotografii şi le distribuise celor şapte instituţii participante pentru a fi procesate. O armată de oameni, dintre care majoritatea femei, au scanat filmul pentru a căuta urmele lăsate sub formă de bule în lichidul freon exact pe unde treceau particulele subatomice încărcate din punct de vedere electric. Apoi, oamenii de ştiinţă au clasificat aceste urme şi au căutat semne ale unor noi tipuri de interacţiuni între neutrini, care nu mai fuseseră observate până atunci.
Fotografia de mai sus, surprinsă şi scanată în 1972, a atras atenţia oamenilor de ştiinţă ai grupului de analiză din Aachen, Germania, iar vestea s-a răspândit printre toţi colaboratorii. Particula neutrino, care nu lasă nicio urmă, deoarece nu are sarcină electrică, a pătruns în camera cu bule prin partea de jos a imaginii, ciocnindu-se de un electron.
Spre deosebire de toate celelalte cazuri cunoscute în prealabil, această coliziune nu a transformat neutrinul într-un alt tip de particulă. Particula a rămas tot neutrino după ce a lovit electronul, propulsându-l oarecum înspre stânga. Înaintând prin lichid, electronul a fost încetinit şi a început să emită lumină, cunoscută drept „bremsstrahlung” (germ. bremsen "a frâna" şi Strahlung "radiaţie"). Această lumină a creat apoi perechi electron-pozitron vizibile în fotografie, făcând ca electronul iniţial să poată fi cu uşurinţă identificat.
Aşadar, de ce s-au entuziasmat oamenii de ştiinţă? De mult timp, fizicienii au crezut că interacţiunile particulelor neutrino schimbă natura neutrinilor implicaţi. Aceste procese, ce implică forţa slabă, sunt numite curenţi încărcaţi electric ai forţei slabe, deoarece sunt intermediate de bosonii W cu o sarcină fie pozitivă, fie negativă. Dar spre sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, un grup de teoreticieni a dezvoltat o nouă descriere matematică pentru interacţiunile dintre neutrini, care impuneau particulelor neutrino o interacţiune slabă, dar printr-un curent neutru. Această interacţiune urma a fi mediată prin schimbul unei particule fără sarcină electrică, numită ulterior bosonul Z.
Rezultatele obţinute în urma experimentului Gargamelle au dovedit, fără urmă de îndoială, existenţa curentului neutru al forţei slabe, iar cercetătorii au început atunci să caute efectiv aceşti bosoni W şi Z prezişi de teoria care era astfel confirmată în mod indirect. Numărul din data de 3 septembrie 1973 al revistei “Physics Letters” a prezentat unul după altul două articole ale colaborării Gargamelle: unul despre interacţiunile curentului neutru al forţei slabe, bazate pe fenomenul prezentat mai sus, adică interacţionând cu electroni sau particule asemănătoare lor, numite leptoni; iar celălalt despre interacţiunile implicând curentul neutru ale neutrinilor, dar interacţionând cu nuclee sau particule asemenea lor, numite hadroni.
În anul 1974, experimentul E1A al laboratorului acceleratorului naţional Fermilab din Statele Unite a confirmat descoperirea. Teoria matematică ce prezisese existenţa curentului neutru al forţei slabe este acum cunoscută drept Modelul Standard al particulelor şi interacţiunilor elementare.
Articol tradus de Mălina Iorga din revista Symmetry, cu acordul editorului.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
În august 1982, Margaret Thatcher, pe atunci prim ministru al Marii Britanii, a realizat o vizită privată la laboratorul european CERN. La sosire, ea l-a rugat pe directorul general al CERN, Herwig Schopper, să o trateze cum ar trata un coleg om de ştiinţă. Aceasta deoarece şi doamna Thacher studiase chimia. Directorul i-a oferit un tur al laboratorului şi i-a povestit despre particulele purtătoare ale interacţiei nucleare slabe care erau căutate chiar atunci la laborator. Aceste particule erau denumite bozonii W şi Z şi erau cele ce permiteau dezintegrările nucleare care făceau, de exemplu, Soarele să strălucească.
Exemplu de eveniment care poate fi un bozon W.
La CERN, oamenii de ştiinţă operau două complexe subterane pentru a încerca detectarea acestor particule. Cele două detectoare erau denumite UA1 si UA2. Acestea colectau semnale provenite de la particulele create în urma coliziunilor proton-proton produse la laborator. Schopper i-a promis doamnei prim-ministru că o va informa de îndată ce vor fi fost descoperite aceste particule. Patru luni mai târziu, Schopper i-a trimis o scrisoare, împărtăşindu-i "în mod strict secret" vestea despre iminenta descoperire a bozonilor forţei nucleare slabe. El i-a explicat că oamenii de ştiinţă descoperiseră dezintegrarea bozonului W încărcat pozitiv într-un pozitron şi un neutrino (W+ -> e+ + v).
Scrisoarea pe care directorului laboratorului CERN o trimisese doamnei prim-ministru britanic Margaret Thatcher, în care o anunţa de iminenta descoperire a bozonului W.
Pe 25 ianuarie 1983, CERN a anunţat într-o conferinţă de presă descoperirea bozonului W. Detectoarele UA1 şi UA2 înregistraseră un total de nouă evenimente care arătau aşa cum ar arăta "semnătura" bozonului W. Particula era de mai bine de 15 ori mai grea decât oricare particulă elementară care fusese descoperită înainte.
La aproximativ patru luni după aceasta, CERN a anunţat şi descoperirea bosonului Z.
Citiţi şi articolul Descoperirea bozonului Z la CERN în 1983.
Articol tradus de Adrian Buzatu din revista Symmetry, cu acordul editorilor.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
În mai 1983, oamenii de ştiinţă de la detectorul UA1 de la acceleratorul Super Proton Synchrotron de la CERN au realizat primele observaţii definitive ale bozonului Z. Vărul său încărcat electric, bozonul W, fusese observat cu câteva luni mai devreme. Aceste două tipuri de particule sunt purtătorii forţei nucleare slabe şi confirmau experimental modelul teoretic care unifica forţa electromagnetică cu forţa nucleară slabă.
James Rohlf, profesor asistent la Universitatea Harvard din SUA, se afla la CERN şi coordona eforturile de cercetare care căutau să observe bozonul Z la experimentul UA1.
Pagina de mai jos este din jurnalul său personal de cercetare ("logbook" în engleză) unde prezintă sumarul a patru evenimente colectate de detectorul UA1, despre care cercetătorii credeau că reprezintă dezintegrări de bozoni Z. Şi colaborarea UA2 a descoperit bozonul Z la puţin timp după aceea.
Pagina de jurnal de cercetare din 30 mai 1983 a lui James Rohlf, coordonatorul efortului de căutare a bozonului Z la experimentul UA1 de la CERN, cel care a şi descoperit particula.
Primul eveniment este adnotat cu "o traiectorie suplimentară de particulă", deoarece reprezenta un mod posibil, dar rar, de apariţie a bozonului Z. Al doilea eveniment era bazat pe observarea de miuoni în detector şi oferea o confirmare esenţială a celorlalte evenimente, care se bazau toate pe observarea de electroni din dezintegrarea bozonului Z. Tocmai pentru că sistemul de detecţie a miuonilor era independent de sistemul de detecţie a electronului s-a putut face această confirmare independentă.
Rohlf comentează că notaţia "înregistrate la 12 minute unul după altul" a fost un semn de mare surpriză, căci primele evenimente fuseseră colectate timp de săptămâni de zile. Aşadar, colectarea unuia după altul a venit ca o mare surpriză.
Diagrama prezentată aici a fost reprodusă în articolul din Physics Letters B în iulie 1983, anunţând descoperirea bozonului Z.
Carlo Rubbia şi Simon Van der Meer au fost răsplătiţi cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1984 pentru descoperirea bozonilor W şi Z.
Citiţi şi Descoperirea bozonului W la CERN în 1983.
Articol tradus de Adrian Buzatu din revista Symmetry, cu acordul editorilor.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
Observatorul Pierre Auger studiază radiaţiile cosmice de ultra-înaltă frecvenţă, cu cea mai mare energie şi cele mai rare particule din Univers. În 1991, James Cronin a călătorit la Leeds, Anglia, pentru a-i face o vizită lui Alan Watson, un expert în fizica radiaţiilor cosmice. Cronin, câştigător al premiului Nobel în domeniul fizicii, care lucrase la experimente de fizica particulelor, din acceleratoare, dorea să-şi expună părerile pentru proiectele despre radiaţii cosmice. Inspirat de propunerea făcută de către fizicianul rus Georgiǐ Khristiansen, el a devenit nerăbdător să vadă construcţia unei multitudini de detectoare, care să dezvăluie misterele radiaţiilor cosmice cu cea mai mare energie din Univers.
Observatorul Pierre Auger
Pe baza discuţiilor purtate cu Watson precum şi cu alţi oameni de ştiinţă, Cronin a îmbinat ideile care i se păreau a fi cele mai bune, dezvoltând o schemă ambiţioasă pentru aproximativ 3000 de staţii de detectare ce urmau a fi instalate pe raza unei suprafeţe mai mari decât cea a statului Rhode Island (4,002 km2).
Pentru a încuraja şi alţi oameni de ştiinţă să ia parte la discuţii, Cronin şi-a împărtăşit conceptul prin intermediul unui preprint la Institutul Enrico Fermi, textul fiind de asemenea publicat în lucrarea unui simpozion din Zuoz, Elveţia, în aprilie 1992. Această schiţă, realizată de către Richard Armstrong, directorul grupului de inginerie al Universităţii din Chicago, este surprinsă în imaginea de mai sus. Desenul prezintă una dintre staţiile de detectare propuse, alimentată de un colector solar şi care comunică printr-un transmiţător cu microunde. Detectoarele urmează să înregistreze vaste fascicule de particule secundare, produse de radiaţiile cosmice de înaltă energie, şi să transmită datele spre o staţie centrală de recepţie.
Cronin şi Watson au devenit parteneri în cadrul proiectului. În 1995, cercetătorii s-au întâlnit timp de şase luni la Laboratorul Naţional al Acceleratorului Fermi pentru a executa un plan detaliat al studiului. Planul a evoluat. Pentru a reduce costurile, cercetătorii au decis să folosească rezervoare cilindrice, cu o capacitate de aproximativ 1362 de litri, pline cu apă, în locul celor dreptunghiulare ce conţineau scintilator, descrise în schiţă.
Când oamenii de ştiinţă au început să se gândească la numele şi acronimele ce urmau a fi utilizate în proiect, Cronin a respins toate propunerile. A ales să denumească observatorul de radiaţii cosmice după Pierre Auger, care a descoperit fasciculele de aer create de radiaţiile cosmice de înaltă energie, în 1938. „Urăsc acronimele”, spune Cronin. “Oamenii se raportează la istoria ştiinţei mai mult decât la un acronim.”
În 1999, oamenii de ştiinţă au pus bazele Observatorului Sudic Pierre Auger din Argentina. Nouă ani mai târziu, colaborarea a sărbătorit inaugurarea proiectului. Agenţii finanţatoare din 19 ţări au contribuit la construcţie. Planurile pentru un observator nordic în Colorado sunt în curs de desfăşurare.
Articol tradus de Mălina Iorga din Symmetry, cu acordul editorilor.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
"De la viori la videocasetofoane". Acesta este numele unui capitol din cartea lui Ian Stewart, „Numerele naturii”. Deşi aparent nu există o prea mare legătură între viori şi videocasetofoane, autorul reuşeşte să realizeze o incursiune interesantă în istoria ştiinţei.
- Detalii
- de: Raul Sandu
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
Mercurul este un element chimic pe care îl întâlnim destul de des în viaţa de zi cu zi - în termometre, în lămpile fluorescente, chiar şi în unele cosmetice, deşi acest lucru nu este recomandat, din cauza nocivităţii sale. Dar cum a început totul?
- Detalii
- de: Romina Neagu
- Chimie
Fiecare dintre noi a făcut un vaccin. Ştim că previne diferite boli, ştim că avem nevoie de el pentru a ne păstra sănătatea, ştim că este dureros şi incomod. Totuşi, v-aţi întrebat cui datorăm protecţia pe care o avem astăzi împotriva anumitor viruşi?
- Detalii
- de: Romina Neagu
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
În Europa, medicina era un amestec între misticism, spiritualitate şi practicile medicale ale antichităţii. De cele mai multe ori, bolile erau puse pe seama destinului sau a dorinţei lui Dumnezeu, astfel luând naştere pelerinajele în scopuri curative.
- Detalii
- de: Romina Neagu
- Istoria ideilor şi a descoperirilor ştiinţifice
