Să luăm două propoziții simple: „Cercul este rotund - Ο și „Cercul este roșu - Ο. În mod evident, în prima propoziție nu facem decât să ne repetăm, pentru că dacă știm ce este cercul, atunci știm că este rotund; ideea de rotund este inclusă în ideea de cerc. În ce privește cea de-a doua propoziție, lucrurile stau un pic diferit, pentru că trebuie să văd un cerc roșu pentru a ști că cercul este roșu. Așadar, cea de-a doua propoziție se bazează pe experiența nemijlocită.

Să luăm acum o situație de cauzalitate, cum este cea clasică a lovirii unei mingi de biliard (bila 2) de o altă minge de biliard (bila 1). Întrebarea este: este inclus efectul de mișcare a bilei 2 în mișcarea bilei 1? Se poate ști rezultatul lovirii bilei 2 înainte de a avea loc lovirea de către bila 1? Este de la sine înțeles ce se va întâmpla după ce bila 1 lovește bila 2, înainte de a avea loc lovirea dintre cele două bile?

Poate părea o simplă problemă de gândire (sau de filozofie), ceea ce și este, în esență, dar consecințele înțelegerii dificultăților acestui concept merg mult dincolo de simplul exercițiu de gândire, ce pare a fi inițial.

Să ne întoarcem la întrebarea noastră: se poate, așadar, ști rezultatul lovirii bilei 2 de către bila 1, înainte de coliziunea efectivă dintre cele două bile? Pornind de la ceea ce știți deja, veți spune că este evident. Se poate folosi matematica pentru a descrie precis traiectoria bilei 2, nu?

Dar ce ați răspunde dacă nu ați fi văzut niciodată două bile de biliard lovindu-se? Știu, e greu de imaginat, că aveți deja această experiență și este greu să o eliminați din minte.

Dar iată o întrebare similară, la care, posibil, nu veți ști răspunsul: ce se întâmplă dacă trimitem doi fotoni unul către altul (încercăm să simulăm experimentul cu bile de mai sus)? Se resping sau trec unul prin celălalt? Cred că acest exemplu arată într-un mod simplu dificultatea stabilirii cauzalității ca fiind ceva de ține de natură și nu de experiență.

Prin urmare, atunci când vorbim despre o relație cauzală, în fapt vorbim despre o succesiune regulată de evenimente, dar natura acestei relații cauzale nu poate fi cunoscută a priori (adică înainte să observăm ce se întâmplă efectiv în natură).

Ca să revin la exemplul cu fotonii, trebuie întâi să văd ce se întâmplă efectiv cu doi fotoni care sunt trimiși unul către altul pentru a putea stabili o succesiune de evenimente. În fapt, ce se întâmplă cu fotonii știți deja, dacă ați avut emoții când ați văzut întrebarea 😃 - pur și simplu trec unul prin altul; vedeți asta în fiecare zi, în fapt, când fotoni (lumina) din diverse surse se intersectează (Soare, bec, aragaz, lanternă, ecran telefon, televizor ș.a.m.d.). Și suntem norocoși că fotonii nu interacționează (iar motivul este acela că nu au sarcină electrică); vă imaginați cam ce am vedea dacă fotonii s-ar respinge unul pe altul? Dar ca să nu rămâneți cu impresia că lucrurile sunt simple, mai adaug că, totuși, la energii mari există o interacțiune între fotoni, studiată, de pildă, la Marele Accelerator de Hadroni (LCH) de la Cern, Elveția.


David Hume - cel care a făcut problema faimoasă

Problema cauzalității l-a măcinat pe filozoful scoțian David Hume (care a trăit în secolul XVIII), problemă care l-a măcinat ulterior (stârnit de Hume) și pe filozoful german Immanuel Kant. Într-una din definițiile sale, Hume spune că o cauză este „un eveniment urmat de altul, unde toate evenimentele similare cu primul sunt urmate de evenimente similare cu al doilea”, iar într-o altă definiție spune că, în fapt, cauza este „un eveniment urmat de altul, iar apariția primului ne face să ne gândim la apariția ultimului”. Hume crede că nu putem identifica o relație cauzală în natură și își argumentează opinia cu privire la cauzalitate prin faptul că, privind lucruri (evenimentele) în izolare, fără a ști ce urmează (efectul), nu putem identifica în aceste lucruri / evenimente izolate o conexiune necesară, care să implice efectul. Așadar, doar obișnuința ne face să stabilim inferențe cauzale. Dacă lucrurile încă par complicate, nu disperați 😃, articolul e lung și le lămurim.

Kant: „cum pot înțelege situația în care, pentru că ceva este, altceva urmează să fie?”.
Kant, care înțelege dificultatea problemei, rezolvă elegant problema, spunând că în cazul cauzalității avem de-a face cu un concept a priori; cu alte cuvinte, căci nu are rost să intrăm în explicații ale jargonului kantian, cauzalitatea face parte din modul în care este construită mintea: vedem înlănțuire cauzale în diverse locuri.


Nu există cauzalitate în natură?

Dar cum funcționează lucrurile în natură? Chiar are Hume dreptate? Lucrurile sunt complicate, dar este greu să-l combatem.

Să luăm un exemplu la îndemână: mișcarea Lunii în jurul Pământului. Probabil că vom cădea de acord asupra faptului că gravitația are un rol (este cauza) orbitării Terrei de către Lună. Dar este revenirea Lunii pe harta cerească în același loc (în raport cu un privitor terestru) o necesitate? Se va întâmpla asta mereu? Și azi, și mâine, și peste miliarde de ani? Nu chiar, pentru că trăim într-un univers dinamic, iar Luna, în fapt, se depărtează ușor de Pământ în fiecare clipă. Va veni o zi în care Luna se va depărta de Terra și nu va mai reveni niciodată în orbită. Acea zi va fi cea în care legea cauzalității își arată limitele și va arăta profunzimea ideii lui Hume 😃.


Cauzalitatea versus corelație

Cauzalitatea este esențială în știință, iar cercetătorii fac eforturi pentru a identifica relații cauzale între lucruri. Eșecul acestor demersuri pot avea efecte nefaste.

Cel mai la îndemână exemplu îmi vine din domeniul alimentației / sănătății, unde de multe ori ceea ce văd cercetătorii, în primă instanță, drept cauzalitate, este simplă corelație. Ce înseamnă asta? Că anumite aspecte care par că au un rol cauzal în efectele determinate, nu au legătură cu efectele. Cum este așa ceva posibil? Complexitatea datelor și metodologia deficitară sunt două explicații la îndemână.

De exemplu, poți stabili că mâncatul de portocale generează cancer la plămâni, dacă te duci să studiezi o populație care se bazează în alimentație pe portocale; eroarea poate apărea că nu iei în calcul că acea populație locuiește într-o zonă cu aerul extrem de poluat (iar poluarea este cauza bolii), iar ce „văd” inițial cercetătorii ca fiind singura diferență între o populație „normală” și cea studiată este doar mâncatul de portocale. Ceea ce este o corelație poate fi înțeles drept cauzalitate.

Un exemplu real în care corelația a fost luată drept cauzalitate este următorul: cercetătorii au ajuns la concluzia (falsă) că motivul pentru care un procent uriaș din populația Asiei este mioapă este acela că, pe timpul nopții, copii dorm cu lumina aprinsă.

Ca să vedeți cât de bizare pot fi concluziile bazate stric pe corelarea unor date, iată alte câteva exemple, bazate pe date reale:
1. consumul de înghețată este asociat cu creșterea numărului de omucideri
2. descreșterea numărului de pirați din lume este asociat cu încălzirea globală
3. creșterea consumului de hrană organică duce la creșterea cazurilor de autism.

Alte astfel de situații puteți găsi aici.

Să identifici cauzalitatea reprezintă un bun instrument în arsenalul unei specii de succes, precum Homo sapiens. Doar că uneori ne mai pune și probleme. Iar știința are rolul de depăși acest obstacol, prin studii riguroase și repetate.

Dar este interesant de observat, sper că sunteți de acord cu mine, cum o problemă filozofică poate avea un impact asupra sănătății noastre... Nu știu dacă Hume s-a gândit atât de departe, dar acestea sunt consecințele observațiilor sale: cauzalitatea nu există a priori în natură, ci este un fenomen observat de om, pe baza experienței.

Dar ce spune fizica despre acest lucru?

În fapt, următorul a fost contraargumentul meu atunci când m-am gândit pentru prima oară la modul serios la argumentul cauzalității al lui Hume: dar fizica a depășit „momentul”, în sensul că legile fizicii ne arată exact faptul că există cauzalitate în natură! Este sau nu este așa?

Nu este clar, de exemplu, că o particulă cu sarcină negativă va atrage o particulă cu sarcină pozitivă? Este clar! Nu este clar că doi electroni care ajung unul în proximitatea celuilalt se vor respinge întotdeauna? Este clar!

Și atunci? Nu este clar că există o relație cauză-efect în întâlnirea dintre cele două particule, oricare din cele două exemple de mai sus?

Păi... nu e clar. Revenim la argumentul lui Hume: el nu spune că nu găsim situații în natură în care A este urmat de B (mereu, orice ar însemna asta), ci că noi nu putem stabili din analiza lui A că va urma B, că doar după ce observăm că din A urmează B vom trage concluzia: „A, ok, deci din A urmează B. În toate cazurile în care am verificat asta! Deci avem o lege a naturii!”.

În fapt, noi nu știm de ce (și cum anume) un electron respinge un alt electron. Adică ne lipsește mecanismul prin care se întâmplă această respingere. Știm doar că se întâmplă. Dar și dacă am fi știut mecanismul, nu am fi rezolvat problema...

Și atunci, avem sau nu avem cauzalitate? Avem, în sensul că sunt fenomene repetitive unde A determină B cu regularitate. Stabilim asta pe baza observației și a experimentului. Prin știință.


Dar chiar nu există cauzalitate la nivelul fundamental în Natură?

Să insistăm însă un pic: nu există cauzalitate totuși la nivel fundamental, în Natură?

Pare limpede că mintea umană nu se poate descurca prea bine cu relațiile cauzale, la nivelul fundamental, dar ce putem spune despre Natură? Nu există totuși o cauză la nivelul fundamental, la nivelul alcătuirii electronului, de pildă, care produce respingerea unui alt electron? Nu există totuși cauzalitate în natură, chiar dacă noi nu o putem înțelege complet?

Aici ne aflăm la granițele gândirii... De ce? Pentru vorbim despre ceva la care nu avem acces și, în final, nu are niciun sens pentru mintea umană: realitatea ultimă a Naturii. Și folosim un concept uman, „cauzalitate”, pentru a încerca să definim ce se întâmplă între două entități, denumite de noi electroni, despre care nu știm mare lucru, raportat la natura lor (dincolo de proprietățile observate prin măsurătorile cu tehnologia avansată de care dispunem).

Am scris recent un articol pe acest subiect, al Naturii așa cum este ea când nu se uită nimeni: De ce nu există realitate obiectivă

Ce se întâmplă între doi electroni este și va fi dincolo de puterea omului de a înțelege și explica. Ce este clar, pentru a reveni printre oameni, este că nu putem identifica efectul în analiza unui eveniment izolat. Și nu văd cum putem trece vreodată de această limitare.


Riscurile inventării cauzalității

Dar când invocăm cauzalitatea în afara experimentului și observației riguroase, avem probleme: medicina alternativă, vrăjitoria, paranormalul - sunt câteva exemple în care se invocă o relație cauzală între lucruri, relație care nu poate fi stabilită în mod riguros.


Dacă ai ajuns aici, atunci meriți o recomandare de lectură după o pauză de cafea: Mecanismele fundamentale ale minții umane

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    InCert · 1 months ago
    Dl Iosif, ma iertati dar mie imi pare ca acest text produce mai multa confuzie decat sa conchida ceva - amestecand filozofia cu logica si fenomenele naturale.
    Daca intentionati sa atentionati asupra stabilirii facile, derizorii sau chiar abuzive a unei cauze in spete non-stiintifice, atunci da, aveti dreptate.

    Dar cauzalitatea ramane o regula de baza in stiinta. Evident, Universul este o urmare cauzala a unui fenomen primordial.
    De pilda, in exemplul dat cu traiectoria Lunii, spuneti "Va veni o zi în care Luna se va depărta de Terra și nu va mai reveni niciodată în orbită. Acea zi va fi cea în care legea cauzalității își arată limitele și va arăta profunzimea ideii lui Hume".
    Pai nu, pentru ca si "pierderea" Lunii este tot un efect cu o cauza gravitationala si care poate fi prevazut cauzal.

    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 1 months ago
      @InCert Nu ar trebui să fie nicio confuzie, deși, e drept, conceptul de cauzalitate are subtilitățile lui.
      Ideea de bază a lui Hume este că din orice eveniment observat nu putem trage concluzii necesare cu privire la efecte.
      Exemplul cu Luna nu-l contrazice, ci-l confirmă.
      Într-adevăr, prin precizie, știința poate prevedea comportamentul Lunii. Dar cum face asta? Prin ecuații și experimente (măsurători), adică exact cum spune și Hume că se întâmplă (pe baza observației).

      Pe de altă parte, toate teoriile fizicii sunt aproximative (adică se potrivesc bine cu observațiile, nu perfect, ci până la a x-a zecimală). Tot în sprijinul ideii :)

      Am scris articolul și pt a pune în valoare riscurile neînțelegerii ideii de cauzalitate. Și asta mi se pare important. De aceea am dat ex despre corelație și cele din ultimul paragraf.
    • This commment is unpublished.
      InCert · 1 months ago
      @Iosif A. Ok, acum cred ca v-am inteles mai bine, cred ca ati vrut sa subliniati limitele procesului observational uman in stabilirea cauzelor - dar nu "desfiintarea" a priori a cauzalitatii.
      Da, sunt de acord ca si legile si teoriile stiintifice sunt in cele din urma aproximari si sunt oarecum subiective pentru ca sunt rezultatul perceptiei noastre limitate si rezultat al interactiunii noastre cu "mediul inconjurator" . Dar, pe de alta parte, sunt aceleasi legi pe care ne-am construit civilizatia, oferindu-ne certitudini la un nivel suficient, inclusiv privind cauzalitatile.

    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 1 months ago
      @InCert Cauzalitatea stă la baza științei (chiar dacă sunt și aspecte unde nu știm cum funcționează, relevate de mecanica cuantică), deci nu are cum fi eliminată din arsenalul nostru de investigației a naturii. Cauzalitatea este în același timp un instrument imperfect și extraordinar.
      Și, sigur, capacitatea noastră de a identifica în mod corect cauzalități a dus la dezvoltarea științei și tehnologiei, adică la progresul umanității.
      Această subtilitate filozofică nu intervine în niciun fel pt a bloca evoluția cunoașterii. Dar are totuși un rol important în a ne spune ce probleme sunt posibile când ignorăm ce știm despre relația minte - cauzalitate.
      La urma urmelor, cam tot ce spunem că este cauzalitate în natură este doar o presupunere, nu o identificare a unui lanț cauzal. Exemple: gravitația (ce cauzează ce? să spui că materia curbează spațiul nu e suficient pentru a explica ceva cauzal), orbitalii atomici (să spui că asta e, electronii stau pe niște orbitali în jurul nucleului - nu e o explicație bazată pe cauzalitate) șamd.
      Într-un fel, Hume ne spune asta cu mult înainte de știința modernă, arătându-ne limitele inerente care decurg din modul în care ne raportăm la natură prin mintea noastră.
      Probabil că cel mai important aspect al articolului este cel cu privire la inventarea cauzalității acolo nu este. Specia umană este maestră la așa ceva. Știm tot felul de lucruri pe care nu le știm de fapt: că dacă punem gheață trece inflamația, că un copil bătut când era mic devine criminal, că dacă bem apă rece după ce facem sport ne îmbolnăvim șamd. O mulțime din cunoștințele pe care le avem sunt bazate pe presupunerea unor lanțuri cauzale inventate. Avem o înclinație de a vedea ușor cauzalități, deși ele nu există. Sigur, nu le putem rezolva individual pe toate. De aia avem știința.
  • This commment is unpublished.
    eugen · 1 months ago
    Pai sa vedem. Vine Higgs si zice. Bai baieti  nclusiv electroni aia de mai sus au masa din CAUZA unui bosson.
    Si asta functioneaza asa si asa . Nu a vazut Higgs asta nici un bosson in viata lui. Da fara sa aiba experienta a gasit CAUZA . Vin altii si dupa mult timp zic. Mai baieti sa stiti ca tembelul ala de Higgs avea dreptate. A gasit cauza. Deci pentru orice exista in universul asta exista o cauza incepand de la inflatie incoace. Ca la inceput se numeste ipoteza nu inseamna ca nu exista si nu inseamna ca trebuie sa fie vesnic ascunsa.
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 1 months ago
      @eugen Perfect de acord. Și Hume ar fi fost :)
      Dar subtilitatea e cea referitoare la incapacitatea de a identifica efectul împreună cu cauza. Dacă dai din greșeală pe un boson Higgs pe stradă și te uiți la el, fără teorii și experimente nu vei putea spune: a, tu ești ăla responsabil de masa particulelor!
      Cum scriam și-n articol: nu putem identifica în lucruri / evenimente izolate o conexiune necesară, care să implice efectul.
      Altfel, din nou, pe asta se bazează știința și gândirea umană, căci nu poți gândi coerent fără să stabilești înlănțuiri cauzale.
      Pentru orice există în natură trebuie să facem observații pt a stabili care este cauza și care este efectul.

Dacă găsești site-ul util, ne poți ajuta cu o DONAȚIE