• Deșertul omului plat. Cei mai mulți oameni n-au nicio pasiune, niciun talent, niciun sistem ferm de valori, nicio opinie formată prin propria gândire.
Nicio idee nu depășește nivelul cârtiței.
Privitul în gol pe rețele sociale doar adâncește abisul existențial.
• Cred că, în fapt, constatarea că absolut orice aberație își va găsi un grup considerabil de persoane care să o creadă i-a surprins până și până pe cei mai obișnuiți cu propaganda dintre noi.
Această constatare clară despre impactul mijloacelor de informare de astăzi și despre natura umană ar trebui să fie însoțită de unele măsuri administrative, căci altfel vom risca să ne afundăm, ca civilizație, într-un ocean de minciuni deasupra căruia nimeni nu se va mai putea ridica pe de-a-ntregul.
• Privim inteligența de excepție, oricare ar fi domeniul, cu admirație și perplexitate.
Dar trebuie să facem un pas în spate și să privim la cum arată lumea.
• „Orice dorință este o dorință de a fi” - René Girard.
Pentru că mai toți trăim cu senzația că alții au ce am vrea să avem: frumusețe, deșteptăciune, umor șamd.
Iar uneori, după ce acceptăm că nu vom avea ce ne dorim, dorința se transformă în dispreț sau ură, camuflate sub o critică amară.
Urâm ce nu suntem pentru că nu putem iubi ce suntem.
Și niciodată nu suntem ce am vrea să fim, pe de-a întregul.
Cu cât ne dorim mai mult să fim ce este altul, cu atât mai dureroasă propria existență.
• Moralitatea este o forță formidabilă în orice formă de conflict.
Când știi că nu ai dreptatea de partea ta, orice ai face și oricare ar fi rezultatul conflictului, nu te face altceva decât un bătăuș de colțul străzii.
• Cărțile vechi care arată gândirea oamenilor la momentul în care aceștia o puteau înregistra durabil reprezintă un extraordinar instrument pentru calibrarea propriei gândiri.
Comparația conștientă sau inconștientă între ce crezi tu și opiniile/ raționamentele celor care au trăit acum mii de ani reprezintă o excelentă oportunitate pentru a-ți evalua evoluția propriei ființe.
• Numai ignoranța cu privire la nenumăratele crime abominabile săvârșite de-a lungul istoriei, inclusiv astăzi, ne permite să credem că există un echilibru între bine și rău în lume monitorizat și pus în practică de forțe supranaturale.
• Să constați că un gânditor de acum 2.000 de ani înțelegerea mai bine decât tine lumea și omul ar trebui să fie o umilință cutremurătoare.
• Să fii o ființă ca omul înseamnă să dispui de un set unic de instrumente de observație, analiză și interpretare a lumii. Dar, și asta este esențial, să poți ceva vine la pachet cu să nu poți altceva. Nu se poate să poți și altceva, fără să afectezi ceva.
De exemplu, simțul văzului ne permite să observăm lumea pe baza recepției unui segment redus din radiația electromagnetică. Dar un corp cald, cum este omul, radiază mai mult decât lumina reflectată de la diverse surse externe; radiază și lumină în infraroșu.
Lumea ar fi diferită și, din câte-mi dau seama, mai confuză, dacă am recepționa simultan și alte tipuri de radiație electromagnetică, în afara a ceea ce numim „segmentul vizibil”.
Până și aerul din jurul nostru, de care știm că există, dar nu ne „deranjează” în niciun fel vederea, conține căldură, deci emite o radiație slabă în infraroșu. Cum ar fi lumea dacă am percepe-o?
• Suntem ceea ce suntem, „încapsulați” în starea de spirit a fiecărei zi, modulată de cât de bine am dormit, de ce am mâncat, de ce urmează să facem în mod obligatoriu azi, de ce experiențe negative/ pozitive am avut recent șamd. Starea de spirit, cum spuneam și aici, este o variabilă ascunsă, dar foarte importantă în ce privește cum ne trăim viața.
• Să gândești și să scrii este o experiență complet diferită de a gândi (doar). Scrisul intervine în ritmul gândirii, dilatând fiecare idee și fiecare concept.
Scrisul singur permite nuanțarea și îmbunățirea gândirii.
• Nu știi ce-ți place și ce realmente contează pentru tine până nu experimentezi.
Cele mai multe idei despre viața ideală sunt stupide și descoperi repede asta, imediat ce ajungi să trăiești aceste idei.
• Orice publicație specializată este astăzi diluată tinzând asimptotic către irelevanță.
• Cine-ți spune ce să gândești?
Să gândești despre un subiect nu înseamnă să spui o opinie.
Iată un exemplu. Te rog să te gândești la următoarea problemă: funcționează creierul asemănător unui computer?
Acum gândește-te la subiect și dă un răspuns.
Ai avea curajul să-l prezinți în fața lumii?
De ce nu?
Dacă ai bun-simț, nu te-ai aventura, pentru că-ți lipsesc, cel mai probabil, instrumentele necesare pentru a gândi subiectul. Este ca și cum ai încerca să uzi o grădină, dar îți lipsește un mijloc de a transporta apa către locurile ce trebuie udate.
Nu poți gândi dacă nu ai ce-ți trebuie. În cazul asemănării dintre computer și creier - cunoștințele cu privire la cum funcționează creierul și cum funcționează calculatorul.
Unde poți gândi orice ai fi? În probleme simple, morale. De exemplu, e bine să furi? E bine să fii vulgar?
Dar ar trebui să încerci să depășești acest nivel.
Cum? Experiență de viață și lecturi serioase.
O lectură înseamnă un instrument pentru gândire.
• Când ne mirăm de ce cred alții să ne amintim asta: nu folosim aceleași instrumente când ne raportăm la un subiect sau altul.
De regulă se crede că poziția față de vaccinare, de pildă, este una politică sau una care ține de idiosincraziile fiecărei persoane.
Dar adevărul trebuie să fie mai degrabă în faptul că cei care ajung la o poziție sau alta, în cea mai mare parte, nu dispun de instrumentele necesare pentru a gândi subiectul pentru care adoptă o opinie și/ sau o poziție.
• Filozofia de tipul: totul este zădărnicie în lumea asta se poate face atunci când nu ai nicio problemă. În genere, lamentația despre inutilitatea vieții se exprimă de cel care are o viață mulțumitoare.
Dar oricine gândește zădărnicia vieții se preocupă de cum să dea sens zilei de mâine.
Așadar, cei „atinși” de patima gânditului, măcar din când în când, sunt prinși între contemplația inutilității vieții și pasiunea pentru a trăi.
Iată contrarii care nu se anulează și care creează, în fapt, o tensiune sănătoasă în mintea noastră.
• Mă întreb dacă toate tendințele către asocierea cu gloria unui grup, mai mic sau mai mare, fie că e vorba de un simplu club de fotbal sau de o națiune, nu au legătură cu acceptarea unui eșec personal.
Propria viață nu ți-e suficientă, nu ți-e completă, dar găsești glorie în succesul unei mulțimi din care faci parte, măcar ca asumare a unei identități colective, dacă nu și la modul nemijlocit.