Principalul motiv pentru care suntem atât de buni la a-i critica pe alții este că nu înțelegem ce criticăm.
Pe de altă parte, orice expunere din partea cuiva a ceea ce criticăm e neavenită și ne va strica starea de spirit.
Pentru că nu criticăm decât rareori pentru că ne pasă de subiectul criticat, ci pentru că orice critică este o formă de măgulire a amorului-propriu, nu una de analiză.


Încă se poate ști totul despre tot. Încă poți înțelege tot ce contează. Încă poți citi toate cărțile importante ale omenirii.
Și s-ar putea ca acest lucru să rămână valabil mereu, dat fiind că pare că progresul nostru în ce privește cunoștințele fundamentale este din ce în ce mai lent.
Un om dedicat cunoașterii poate spune: „Știu tot și ceva în plus” (dacă a mai tras și vreo concluzie personală).

Și în privința religiei omul a făcut ce face cu orice subiect important: a făcut repede abstracție de esență, care este comună tuturor religiilor, și a pus accent pe aspectele periferice, care evidențiază diferențele.

Faptul că avem o singură viață și nu știm nimic sigur despre vreo mântuire personală ori viață de după moarte ar trebui să ne facă, dacă nu sinucigași, atunci mai apropiați de semeni și mai în sprijinul societății. Faptul că suntem muritori ar trebui să fie suficient pentru a ne trezi din individualismul obscen în care trăim.
Obsesia îmbogățirii personale cu orice preț este, în sine, un afront adus comunității și celui de lângă tine. De aceea furtul din avutul public trebuie pedepsit mult mai aspru decât în prezent.

Să fii mândru de faptul că faci parte dintr-o familie bogată, că te-ai născut inteligent ori frumos - iată dovezi de prostie abisale, care definesc un om dincolo de orice remediu. Și unii, într-adevăr, văd inclusiv un zar norocos ca definitoriu pentru ei.
Problema este și că cu cât individul are spiritul mai slab, cu atât va aprecia mai mult la alții cele trei trăsături.

Mintea omului are nevoie de pauze de reflecție și sedimentare a cunoștințelor. Obsesia și mândria unora în a citi fără încetare, din cele mai diverse domenii, nu are cum lăsa în urmă mai mult decât un deșert murdar, plin de resturi ale unor gânduri vii, ucise din neglijență, în cursa pentru mai mult.
Să spui că citești 4-5 cărți pe lună este ca și cum ai spune că faci turism trecând prin 3 țări pe zi; nu te alegi cu nimic.

Cei mai mulți dintre noi, atunci când aparent ascultă, doar urmăresc momentul în care să intervină pentru a spune părerea lor. Asta când nu intră brutal peste discursul interlocutorului. Pare că mai nimeni nu are ce să mai afle de la altcineva. Dar toată lumea vrea să fie ascultată de ceilalți.
Prea multe discuții par o competiție de monologuri, cu prea puține interconexiuni.
În plus, sunt prea mulți care ne îndrumă să ascultăm la ceva pe care nu-l prea înțelegem, dar care are legătură tot cu noi (la „adevăratul tu”, „copilul din tine”, „ce-ți spune inima” și alte năzdrăvănii), dar nu și la altcineva.

Faptul ca nu mai ascultăm îl ține ascuns pe celalalt.

Ce dă sens vieții este ce ți-ai propus să faci ori chiar faci. Ajută dacă ce ți-ai propus e și realizabil și deja inițiat.

Una dintre problemele timpului nostru este că modurile în care sunt promovate variante decente de a fi, ca antidot la indecența publică afișată, nu sunt suficient de convingătoare.

E totuși jignitor că există recunoștință pentru filantropi care dau bani pentru diverse proiecte sub formă de donație, după sau în timp ce aceștia jefuiesc statul ori exploatează proprii angajați.
Iar când aceste ființe mizere ajung idoli pentru majoritate, ce mai poți spera?

Este totuși umilitor pentru tine când privești cu bună-credință un post TV care este deținut de un infractor. Această lipsă de moralitate te definește în totalitate.
Există o superficialitate insuportabilă în mulți dintre noi, ignorând contextul.

Credit imagine: depositphotos.com

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.