Am scris acum câteva vreme un articol intitulat Homo delectationis, în care arătam de ce cred că, în esență, tot ceea ce-și dorește omul modern este să se distreze. Articolul de față vine în completarea acelui articol, vorbind despre o altă mutație evidentă a omului modern, în continuă căutare a unei surse de stimulare a simțurilor: cuplarea continuă la o sursă electronică de atenție.
Tehnologia ne-a scăpat (definitiv) de oroarea de a fi cu noi înșine. Unii îi spun plictiseală.
Oamenii sunt mereu atenți la ceva ce-i distrează, iar asta pare o binecuvântare pentru cei mai mulți. Sunt ori în fața telefonului ori a calculatorului, ori a televizorului (din ce în ce mai puțin, căci nu-ți poți selecta sursa distracției în același fel ca în cazul primelor două).
Suntem cuplați la ecranul telefonului pe stradă (când ne deplasăm, desigur), la volan (când conducem, desigur), în metrou / autobuz, la coadă la poștă (una dintre ultimele cozi, dacă nu numim cozi coloanele infinite de mașini din trafic), în pat înainte de culcare (cum o fi așezatul în pat fără telefon?), în pat imediat după trezire șamd.
Sunt și momente scurte de „rătăcire”, când suntem nevoiți să renunțăm la telefon, căci trebuie, de exemplu, să ne îmbrăcăm. Dar revenim la starea de cuplare rapid, conectați la radio (în mașină), la știri (prin telefon), apoi la calculator (la serviciu) și tot așa tot timpul zilei. Suntem perpetuu conectați la ceva. Suntem perpetuu atenți la ceva.
O lume externă se prelinge perpetuu către și în creierele noastre de tip sită, unde intră continuu ceva, dar nu se fixează mai nimic.
Pe fondul perpetuei conectări, stresul cel mai mare este acela de a găsi mereu ceva care „merită” atenția noastră. Sigur, Netflix asigură, probabil, milioane de ore de film, dar prea puține filme se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Avem pretenția ca totul să ne distreze realmente! Iar asta este o problemă. Căci capacitatea noastră de a mai avea trăiri intense este abrutizată... Expuși continuu unui conținut frenetic, am devenit desensibilizați. Ce trăiri să mai ai, când vrei să simți intens în fiecare clipă?
Cuplarea ar fi putut fi pusă în pericol de durere...
Durerea ar putea fi o pauză din această cuplare continuă la emisiile dispozitivelor la care suntem cuplați. Durerea e o readucere la noi înșine, dar în cea mai dezagreabilă formă.
Dar avem, în genere, noroc, dat fiind că trăim într-o societate medicalizată, unde se promovează intens medicamente și pseudo-medicamente (adică suplimente alimentare) care promit rezolvarea oricărei probleme generate de această pacoste numită organismul uman.
Unii deja visează la o lume mai bună, una fără corpuri, în care vom duce o viață liniștită într-un computer al viitorului. Articole „științifice” ne anunță regulat de progresele tehnologice în ce privește „citirea minții”, iar promisiunea ultimă este că este doar o chestiune de timp până când vor reuși să „locuim” în lumea perfectă a computerelor viitorului (sigur cuantice!). Am scris la un moment dat că asta nu va fi posibil, dar cine sunt eu să curm visul unei specii?
Ba există chiar reclame la medicamente care sugerează (în fapt, cam spun în clar) că excesele (cum ar fi cele alimentare) sunt recomandate, de vreme ce există medicamente care vin să „curețe” în urma ta, care vin să combată în liniște orice „deranj” ai provocat vreunui organ intern (cum ar fi ficatul). Într-o reclamă, de pildă, ficatul este reprezentat în mici hexagoane, unele vizibil afectate, dar distrugerile provocate de excesele tale alimentare sunt remediate rapid de niște particule magice, „ieșite” din magica pastilă (care trebuie cumpărată de la cea mai apropiată farmacie).
„Cuplarea” trebuie să fie facilă
Industria de entertainment (din care astăzi aproape toată presa este parte integrantă) a înțeles că există un singur factor care duce la decuplarea individului: dificultatea în „absorbția” produsului lor.
Un material de presă poate fi scris prost (în fapt, este recomandat să fie scris prost, căci asta este o condiție a absorbției rapide!), poate avea greși multiple de scriere, poate fi complet neadevărat or incomplet. Nimic din toate acestea nu contează. Ce contează este ca materialul să promită că va stârni o trăire unui creier atrofiat, abrutizat, aproape complet desensibilizat. Materialul trebuie să promită distracție; atâta tot.
De aceea materialele de presă nu sunt despre subiecte, ci despre promisiunea unui subiect. Sigur, consumatorii și-au dat seama rapid că sunt păcăliți, dar nu pot rezista tentației. Și dacă totuși promisiunea din titlul pe care-l au în față va livra ce promite? Merită verificat, nu?
Acesta este marele păcat al autorilor clasici: operele lor nu sunt adaptate pentru omul modern. Nu sunt ușor de absorbit. Creierul modern se chinuie cu paginile încâlcite și complicate ale autorilor numiți în mod de neînțeles „mari”. Citești frază după frază și nimic extraordinar nu „răsare” din acele rânduri. Autorul vrea, parcă, să-l păcălească pe cititor. O fi reușit pe vremuri; astăzi însă, nu-i mai merge. Nu știu sigur, lipsindu-mi, pentru moment, capacitatea de a ști ce se întâmplă pretutindeni, dar am convingerea mea că cele mai multe tentative de a citi cărți (socotite valoroase) scrise acum mai mult de 20 de ani sunt sortite eșecului. Prea puțini le mai termină. Am putea însuma un număr rezonabil de începuturi și... atât.
Încearcă să citești, de exemplu, „Suflete moarte” (nu știu cum apăru titlul ăsta în mintea mea și nu am nicio metodă de a-mi investiga propriul creier pentru a afla, din păcate...). Va trebui să parcurgi multe zeci de pagini până crezi că ai început să pricepi care e subiectul cărții. Cine mai are această răbdare astăzi? De ce să faci asta? Cel mult mai avem răbdare să acceptăm o explicație a subiectului cărții în nu mai mult de 2 minute pe TikTok. Dar cred că am ales greșit cartea, căci e publicată de un autor rus acum 180 de ani. Rus... Dar de origine ucraineană, dacă asta ajută la ceva. Și, în plus, cartea se termină la mijlocul unui fraze. Este neterminată și nici nu are niciun final dramatic. Păi dacă e neterminată?
Ce poate face omul necuplat?
Iată o întrebare care ușor, ușor nu mai are un răspuns ferm. Probabil că se vor scrie cărți de filozofie în viitor despre asta. Un titlu ar putea fi: „Aventura extremă. Cum să trăiești „decuplat””. Cărțile vor fi scrise de autori cuplați, desigur, care-și vor imagina ce s-ar putea face odată decuplați. Nu va încerca, firește, aproape nimeni să testeze acele ipoteze, să vadă efectiv ce înseamnă să fii decuplat pentru perioade 7-8 ore pe zi. Ipoteza de a fi decuplat este prea neatrăgătoare în practică. Dar am putea, cuplați fiind, să avem câteva opinii despre asta, nu?
Așteptai un răspuns la întrebare? Am unul, dar îl țin secret. E doar o ipoteză, desigur. O voi include într-o carte de filozofie a viitorului, pe când voi trăi (și scrie) liniștit într-un calculator (cuantic). Tu ai un răspuns?
Ai ajuns până aici? Este momentul să te decuplezi. Scuze! Voiam să spun că este momentul să te cuplezi la altceva.
Deși cred că n-ai ajuns :) N-ai ajuns, nu-i așa? Dacă am dreptate, poți da un „like” :)
