• Orice proces de acumulare de cunoștințe despre om și univers te duce ori ar trebui să te ducă spre limitele cunoașterii. Abia acolo apare, surprinzător, satisfacția și uimirea deplină.
Nu este vorba doar despre faptul că ai ajuns cumva la capătul călătoriei, ci în special despre faptul că te poți exprima, aparent în cunoștință de cauză, despre chestiuni fundamentale.
Înțelegi că problema existenței lui Dumnezeu este nerezolvabilă, că știința are limite de nedepășit, că întrebările fundamentale ale omenirii (cum a apărut lumea, ce este conștiința, dacă avem liber-arbitru), în cea mai mare parte, sunt astfel pentru că nu pot primi răspunsuri definitive.
• Ideea de a renunța la Internet și telefon mobil pentru anumite perioade este atractivă. Unii își impun perioade de renunțare la tot ce este „electronic”. Dar ce pui în loc? Unii au ce, alții nu.
• Nu văd cum ar putea fi orice tehnică de meditație orientală superioară lecturii Criticii rațiunii pure a lui Kant. Chiar și în traducerea chinuită din limba română. De ce ar fi concentrarea pe ritmul respirației superioară față de concentrarea pe explicația mecanismului intim al minții?
Dacă este să medităm, să o facem într-un mod serios, nu?
• Sunt autori care se plâng că cititorii nu se pricep la cărți. Dar, din păcate, este în sarcina autorului de a scrie pentru public, nu sarcina publicului de a se educa pentru scrierile autorului.
• Singurătatea absolută nu este retragerea într-o cameră cu o sumedenie de cărți. Ori cu un zeu nevăzut.
Ba aș spune că astfel de „singurătăți” sunt de preferat companiei celor mai mulți semeni.
Abia când nu mai ai deloc cu cine „vorbi”, când dispare orice formă de conversație cu altul (chiar și neprezent), iar singurul dialog mai poate fi între diversele întruchipări ale minții tale, abia atunci se atinge esența singurătății omenești, cea greu sau imposibil de suportat.
• Martin Luther (1483-1546): „Multitudinea de cărți reprezintă un mare rău. Nu există nicio limită a acestei febre a scrisului”.
Isaac Asimov (1920-1992): „Dacă doctorul mi-ar spune că mai am 6 minute să trăiesc, aș tasta un pic mai repede”.
• Ce m-a uimit întotdeauna la comentatorii de filozofie este că ei știu mai bine decât autorii ce au vrut să spună ultimii. Și, în principiu, orice sună rău ori este nonsens va fi explicat de un comentator binevoitor într-un fel care va transforma negrul în alb.
• Probabil că principala problemă cu psihologia este că, pe de-o parte, nu poate trage concluzii ferme cu privire la natura umană pornind de la studiul unui singur individ, dar, pe de altă parte, nu poate trage concluzii ferme cu privire la comportamentul unui singur individ (predicția comportamentului) pornind de la rezultate statistice (X% se comportă în felul Y), obținute în urma studiului unor grupuri de oameni.
• Lumea, realitatea socială, nu este cum este, ci cum o vedem. Nu există om care să nu aplice un filtru personal (ce ține de felul lui de a fi) oricăror evenimente externe.
• Într-o lume în care practicile religioase dispar ori sunt extremiste, iar alte modalități de formare nu prea există, rămâne în sarcina familiei să impună reguli de comportament care sa asigure formarea unui om echilibrat și liber. Nu e clar cum formăm familiile pentru o atare întreprindere.
• Gândindu-mă la cât de stranie este o gaură neagră, un obiect cosmic ce are posibilitatea de a absorbi la infinit materie și de a condensa într-un centru infinitezimal la nesfârșit, într-o singularitate pe care nu o putem înțelege logic sau matematic - am câteodată impresia că acest concept de gaură neagră reprezintă doar o modalitate (o cale de ieșire) de a explica inexplicabilul pentru cel care a proiectat simularea în care trăim.
Poate că nu există nicio gaură neagră! Doar că programatorul nu a știut cum să depășească această dificultate care decurge din legea gravitației pe care a stabilit-o pentru lumea noastră...
O citi programatorul aceste rânduri? :)