Singurul lucru ce se poate numi „timp” este experiența trăită a timpului, capacitatea noastră biologică și psihologică de a percepe evoluția lucrurilor, secvențialitatea și durata (estimarea unei perioade). Timpul „independent”, cel din indicat de ceasuri, este pură ficțiune.
Timpul „trăit” este, desigur, nu o entitate independentă, ci doar reflectă capacitatea umană de a stabili simultaneități și cronologii.

Orice am măsura, creăm un dispozitiv pe care-l punem în contact cu ceea ce măsurăm (distanță, presiune șamd). Cu ce intră în contact un ceas?
Tocmai multitudinea tipurilor de ceasuri arată foarte clar că nu există nicio entitate externă numită „timp”, căci putem măsura timpul cu un ceas cu pendul sau cu ajutorul unor atomi (ceasul atomic).
Și mai interesant: orice dispozitiv am folosi, în fapt utilizăm spațiul pentru a măsura timpul...

Atunci când spunem că măsurăm timpul, nu putem face asta fără să implicăm spațiul. Orice instrument am folosi pentru măsurarea timpului, implică spațiul. 
Secunda este definită în funcție de o valoarea numerică fixă a frecvenței atomului de Cesiu, adică frecvența tranziției  între  cele  doua  niveluri  hiperfine  ale  stării  fundamentale a atomului de Cesiu 133. Acest lucru, pe scurt, se referă la o mișcare ciclică în spațiu. 
Timpul este măsurat în funcție de spațiu. Nu se poate altfel. 
Dar pentru a măsura timpul ai nevoie și de... timp, pentru că trebuie să lași instrumentul de măsură să funcționeze o vreme; este un inevitabil cerc vicios din care nu se poate scăpa.
Timpul, așadar, nu se poate măsura direct. Și cu bun motiv, de vreme ce nu există nimic în natură pe care să-l numim „timp”.
Iar în funcție de caracteristicile spațiului (în special diferențe în ce privește gravitația/ accelerația) survin diferențe în modul în care instrumentele pe care le utilizăm să măsurăm timpul. Și spunem că „timpul se dilată/ contractă”. 
Ceea ce este, în final, comic. Căci luăm ceva care nu există, timpul, plasăm diverse instrumente în diverse contexte gravitaționale, care afectează funcționarea instrumentelor, iar apoi spunem că timpul face asta și ailaltă...

Interesant, apropo de relația noastră cu „timpul”, este că am renunțat la a crede în percepția timpului și am obiectivat altceva, adică numărul de mișcări ciclice ale unui dispozitiv numit „ceas”, sub numele de „timp obiectiv”. La urma urmelor experiența subiectivă introduce distorsiuni, nu?, căci timpul „curge” altfel când ești la dentist decât atunci când citești ceva ce-ți place.
Dar apoi fizicienii observă că și timpul ceasurilor suferă distorsiuni. În termenii fizicii, „timpul curge mai repede sau mai încet”, în funcție de condițiile în care se situează ceasul. Într-o descriere mai realistă a situației, aș spune că, în fapt, vorbim despre cum funcționarea unor dispozitive, numite ceasuri, sunt influențate de contextul spațial în care se află (știm, de pildă, că „tăria” gravitației influențează mecanismul unui ceas fotonic).
Și astfel, desigur, suntem în fața unei ironii a istoriei: timpul trăit este ignorat, iar distorsiunile unor dispozitive electronice au ajuns să ne spună cum chipurile trece timpul nostru!

Atunci când vorbim despre cea mai mică parte a spațiului și timpului, în fapt, nu vorbim despre spațiu și timp.
Atunci când vorbim, de exemplu, despre cea mai mică particulă de spațiu, vorbim, în fapt, despre cel mai mic segment pe care-l putem noi imagina, nu despre spațiu în sine. Nu are nimic de-a face o împărțire a unui instrument de măsură pe care-l folosim cu fundalul universal numit „spațiu”. Măsurarea, de pildă, cu o ruletă a lungimii unei mese, nu înseamnă că măsurăm spațiul, ci doar că facem o comparație între un instrument de măsură și un obiect (masa).
Când vorbim despre cea mai scurtă durată, situația este și mai absurdă, pentru că neavând nimic pe care să-l măsurăm în fapt (timpul), ne raportăm la cât de rapide sunt ciclurile instrumentului de măsură numit „ceas”.
Prin urmare, discuțiile despre continuitatea sau fragmentarea spațiului/ timpului nu au niciun sens, pentru că noi ne referim, în fapt, la altceva, nu la spațiu și timp. La fel, discuția despre ce înseamnă „acum”.

Nu poți imagina lipsa spațiului, pentru că dacă ai putea, ar însemna că poți imagina inexistentul, fiind în plin absurd.

Mă gândesc că dacă, așa cum cred unii fizicieni, creșterea entropiei din univers arată că există o direcție a timpului, orice ar însemna asta, atunci într-un organism viu, care presupune scăderea entropiei, am avea de-a face cu inversarea direcției, deci am avea de-a face cu o călătorie în timp
Faptul că nu există timpul ne salvează de asemenea concluzii periculoase!

O idee exprimată de unii fizicieni este că Big Bangul înseamnă apariția spațiului și a timpului. Timpul, așadar, a apărut odată cu nașterea universului.
Un pic de sens are această teorie dacă timpul nu există ca entitate independentă în univers, ci ca măsură a mișcării.
O situație teoretică în care timpul nu există este cea în care nu există mișcare în lume.
Întrebare fără rezolvare este: cum poate ceva aflat în nemișcare să dea naștere la ceva așa de violent ca Big Bangul?

Omul poate estima timpul, dar un ceas nu, chiar dacă este folosit pentru indica trecerea timpului și chiar a calcula „trecerea timpului”.
Pentru că dacă omul poate estima trecerea unei perioade cu o precizie rezonabilă, ceasul nu experimentează nimic, el fiind doar un ceva într-o mișcare ciclică. Un cronometru folosește calcule introduse de programatorul ceasului pentru a număra ciclurile, dar nu are nicio experiență a timpului.
De aceea omul este cel care măsoară timpul, nu ceasul.
Odată cu ultima ființă care are „simțul timpului”, dispare complet din univers și orice noțiune a timpului pentru orice observator extern neuman.

În mod cert și animalele au simțul timpului, adică înțeleg intuitiv simultaneitatea și cronologia unor evenimente, dar în mod cert nu au conceptul filozofic de timp.

Înțelegerea artificialității conceptului de „timp” este similar cu „ieșirea din Matrix”. Pur și simplu odată ce vezi „adevărul”, nu te mai poți întoarce acolo. Să înțelegi că timpul nu există ca entitate independentă în lume vine cu multiple revelații, care impun o nouă perspectivă asupra fizicii. 

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    Marius · 14 days ago
    O mica eroare aici: 
    "Întrebare fără nerezolvarea este: cum poate ceva aflat în nemișcare să dea naștere la ceva așa de violent ca Big Bangul.", 
    este de fapt 
    "Întrebare fără rezolvare este: cum poate ceva aflat în nemișcare să dea naștere la ceva așa de violent ca Big Bangul."
    Multumim pentru toate aceste ganduri.
  • This commment is unpublished.
    Vizitatorul · 9 days ago
    Intrebarea e: care sunt "entitatile independente" in natura? Spatiul nu exista fara timp, si viceversa, iar aceasta entitate cvadridimensionala se comporta dupa cum ii dicteaza materia. Materia insasi e interschimbabila in anumite conditii cu ceea ce numim energie. 

    Deci, pentru dumneavoastra, exista ceva realmente independent in natura?
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 9 days ago
      @Vizitatorul
      Nu știu dacă merită să intrăm în complicații inutile.
      Ce vreau să spun, pe scurt, este că nu există un „ceva” în lume care să corespundă cu ceea ce numim „timp”.
      Timpul este un concept uman, fără corespondent în natură.
      De aceea, printre altele, poate fi „măsurat” în nenumărate feluri: ceas cu pendul, cu quarț, ceas atomic, ceas cu apă sau simplă numărare a cuiva.
      La urma urmelor, nu e curios că din când în când apare curentul „există timpul?” printre fizicieni?