Atunci când auzim despre o decizie de restructurare a unei instituții a statului, cei mai mulți dintre noi sunt de acord, căci ni se pare că e o decizie corectă. Și simțim o oarecare mulțumire / plăcere. Întrebarea interesantă este: de ce ne bucurăm de răul altora? De ce ne bucurăm că niște persoane de care nu știm nimic rămân fără venituri, posibil fără singura sursă de venit?
Despre mecanismul ascuns al emoțiilor am scris mai multe articole de-a lungul timpului. Pentru un context mai larg cu privire la acest articol, ar fi util de lecturat înainte două articole: De ce ne bucurăm de răul altuia și Care este rolul invidiei.
Așadar, plecăm de la următoarea stare de fapt: deși nu știm mare lucru despre instituția și oamenii vizați, nu știm, de pildă, dacă sunt mai mulți decât ar trebui, nu știm încărcarea cu sarcini, nu știm care sunt consecințele eliberărilor din funcții asupra instituției și, posibil, asupra noastră (este posibil, de exemplu, să fie înrăutățite serviciile către populație), nu știm nimic despre profesionalismul celor care urmează a fi dați afară - apreciem rapid că decizia este una bună, având, posibil, un sentiment de mulțumire.
Dar de ce stau lucrurile altfel? De ce ne bucurăm de răul altora, într-un astfel de context? La urma urmelor nu avem niciun avantaj în urma acestei decizii.
Cred că sunt două mecanisme mentale implicate, în funcție de persoană și judecata aplicată.
Întâi, ar putea fi vorba de mulțumirea de a vedea pedepsită injustiția. Unii se conving că știu, deși nu știu, că în respectiva instituție cei care sunt angajați sunt angajați pe nedrept (nu au pregătirea necesară, s-au folosit de relații etc.). Sigur, sunt și astfel de situații, dar justificarea este utilizată și atunci când nu avem astfel de date, datele fiind înlocuite cu o presupunere.
Cum spuneam și în articolul despre de ce ne bucurăm de răul altuia, cauza ultimă a acestui sentiment de satisfacție care apare într-o astfel de conjunctură pare a fi o formă de recompensă pentru faptul că am fost corecți, iar cei care nu au fost corecți - au fost pedepsiți. Probabil că astfel de situații și creează sentimentul pe care-l au mulți că există un echilibru în univers, supravegheat și impus de o forță superioară, care se asigură că răul nu rămâne nepedepsit, iar finalmente există o echitate.
Într-o a doua situație, când nu mergem cu gândul până acolo încât să vedem o injustiție, cred că este vorba despre același mecanism care explică invidia.
În cazul invidiei pare a fi vorba despre un stimulent puternic pentru individ să devină mai bun: se compară cu cineva, observă diferențele, iar sentimentul puternic neplăcut pe care-l numim invidie stimulează acțiunea pentru eliminarea acelor diferențe. Încercările de nivelare sunt dintre cele mai diverse.
Dar, sigur, în cazul bucuriei că alții sunt dați afară de la serviciu nu este vorba despre invidie, căci avem de-a face cu oameni care ajung într-o situație dificilă, situație care nu ne folosește însă în niciun fel. Pare o formă de răutate gratuită.
Dar de vreme ce experimentăm acest sentiment, atunci el trebuie să aibă o utilitate evolutivă. Și, din câte-mi dau seama, această utilitate este următoarea: simplul fapt al decăderii altora mă așează într-o poziție superioară și-mi crește stima de sine.
Spuneam că este vorba despre aceleași mecanism care generează și invidia. Și cred asta pentru că dacă invidia, prin comparația pe care o fac cu altul aflat într-o situație mai bună, îmi afectează negativ amorul-propriu; sentimentul de mulțumire la decăderea altuia, prin comparație, îmi afectează pozitiv amorul-propriu.
Decăderea unui miliardar, de pildă, nu e plânsă de nimeni, cu excepția celor afectați nemijlocit. Aici apare atât sentimentul de invidie, cât și cel de mulțumire la decăderea celuilalt.
Natura umană...
