Când şi de către cine a fost descoperită radiaţia cosmică de fond?
Radiaţia cosmică de fond este o radiaţie electromagnetică cu frecvenţa de 160,2 GHz ce este răspândită în tot Universul. Aceasta a fost descoperită în anul 1964 de astronomii Arno Penzias şi Robert Wilson.
Harta radiaţiei cosmice de fond realizate de sonda spaţială NASA WMAP
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
După cum ştiţi, anul durează 365 de zile ori, la patru ani, 366 de zile, în anii bisecţi. Numai că Pământul, în rotaţia lui în jurul Soarelui, nu ţine cont de convenţiile noastre. Astfel, Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui în 365,232 zile. Pentru acest motiv avem nevoie de introducerea unei zile suplimentare din când în când.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Cum apar curcubeiele? Curcubeul este un fenomen optic care apare când lumina Soarelui suferă fenomenele de refracţie, reflexie şi difuzie la întâlnirea cu picăturile de apă din atmosferă; are aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. La contactul cu un strop mărunt de apă, lumina albă este descompusă în frecvenţe individuale corespunzătoare culorilor din spectrul vizibil, prin refracţie, la fel ca la intrarea într-o prismă optică. O parte din lumina din interiorul picăturii de apă este reflectată la contactul cu marginea opusă a stropului de apă, iar o alta se descompune încă o dată la momentul ieşirii din picătura de apă, amplificând separaţia culorilor, aşa cum se vede din imaginea de mai jos. Separarea în frecvenţele individuale combinată cu existenţa unui număr mare de picături de apă expuse luminii solare creează un curcubeu de formă circulară.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Gravitaţia Lunii este de 6 ori mai mică decât cea a Pământului. Rezultă că dacă pe Pământ cântarul arată 120 kg, acelaşi cântar pe Lună va indica numai 20 Kg. Se întâmplă astfel pentru că greutatea este dată de produsul dintre masă şi acceleraţia gravitaţională. Dacă gravitaţia scade, scade şi greutatea.
E de menţionat că este greşit atunci când afirmăm că avem greutatea de 80 de kilograme. În fapt masa ne dă numărul de kilograme, iar pentru a-l afla, ar trebui să împărţim cifra indicată de cântar la 9,8 - valoarea acceleraţiei gravitaţionale. Greutatea este o forţă şi are ca unitate de măsură kilogramul-forţă sau newtonul.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Sistemul nostru solar este format din Soare (ce conţine 99,9% din masa sistemului solar), 8 planete mari, peste o sută de sateliţi, peste 1800 asteroizi cu orbite cunoscute, mai mult de 600 de comete, o mulţime de meteoriţi, precum şi gaz şi praf cosmic.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Soarele este format din cantităţi enorme de hidrogen şi heliu. Reacţiile nucleare ce au loc în centrul Soarelui dau naştere unei cantităţi enorme de energie care este emisă în spaţiu sub forma radiaţiei electromagnetice (lumină, căldură). Ceea ce noi numim lumină este radiaţie electromagnetică de o anumită frecvenţă.
În aproximativ 5 miliarde de ani Soarele îşi va fi terminat „carburantul”, îşi va fi epuizat hidrogenul şi se va stinge; odată cu epuizarea Soarelui, fireşte, atât Pământul, cât şi întregul sistem solar vor dispărea.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Oamenii de ştiinţă numesc găuri neagre acele obiecte cosmice, foste stele masive, care au colapsat sub forţa propriei gravitaţii. Densitatea acestor obiecte este incredibilă, încât se consideră că o planetă devenită gaură neagră poate ajunge de mărimea unui atom. Aceste fenomene cosmice au fost denumite negre, întrucât forţa de gravitaţie este atât de puternică, încât nici măcar lumina nu mai iese din zona de influenţă a găurii negre.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Soarele se află la 149.000.000 Km de Pământ. Distanţa este enormă; atât de mare, încât lumina (fotonii) Soarelui atinge ochiul nostru în mai mult de 8 minute din momentul în care părăseşte suprafaţa solară. Astfel, dacă Soarele ar dispărea brusc în secunda asta, noi am observa acest lucru abia în 8 minute.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
O supernovă este o explozie enormă a unei stele. În urma acestei explozii o uriaşă cantitate de lumină este emisă pentru o scurtă vreme: zile, săptămâni ori uneori luni. Ultima astfel de explozie din Calea Lactee a avut loc în anul 1604 şi a fost observată de faimosul astronom Johannes Kepler.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Cea mai apropiată stea de noi este Proxima Centauri, care se află la 4,2 ani lumină depărtare.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Un aspect care face diferenţa este acela că stelele au lumină proprie, planetele nu. Soarele este o stea, Pământul este planetă. Deşi pe timpul nopţii putem vedea şi planete ”luminând”, cum e, de pildă, Venus, acestea în fapt reflectă lumina transmisă de Soare. Stelele întreţin reacţii nucleare ce ard hidrogenul în interiorul acestora, planetele nu. Pentru ca o stea să aibă o temperatură suficient de ridicată pentru a arde hidrogen, trebuie să aibă o masă foarte mare, de cel puţin 75 de ori mărimea planetei Jupiter.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Vechii greci credeau că zeiţa Hera a vărsat lapte pe bolta cerească şi astfel cerul este a rămas ”pătat” pentru totdeauna de lichidul alb. Romanii au numit fâşia albă a bolţii cereşti Via Lactea, ceea ce înseamnă ”drum făcut din lapte”. De aici denumirea românească de Calea Lactee, Calea Laptelui.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Calea Lactee este galaxia în care ne aflăm. În Univers există cel puţin o sută de miliarde de galaxii. Pământul se află la aproximativ 30.000 de ani lumină de centrul Căii Lactee. Distanţa dintre extremităţile galaxiei noastre este de aproximativ 100.000 de ani lumină. Există circa o sută de miliarde de stele în Calea Lactee. Soarele are nevoie de 250 de milioane de ani pentru a face o rotaţie completă în jurul acesteia.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Opinia majoritară printre oamenii de ştiinţă în privinţa naşterii Universului este aceea că acesta s-a ”născut” acum 13,7 miliarde de ani dintr-o explozie primordială cunoscută sub numele de Big Bang. Această expansiune continuă şi astăzi. În privinţa a ceea ce a exista înaintea Big Bang-ului fizicienii şi astronomii nu au răspunsuri.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Astronomia este una din cele mai vechi ştiinţe. Se consideră că începuturile astronomiei datează din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia cu circa 3000 - 4 000 de ani î.e.n. Iată în cele ce urmează, în ordine cronologică, un scurt istoric al marilor descoperiri din astronomie.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.