Constelaţia Orion, cunoscută şi sub numele de Vânătorul, este una dintre cele mai cunoscute constelaţii din toate timpurile şi de toate culturile. Orion este o constelaţie a emisferei nordice, vizibilă şi de pe teritoriul României din noiembrie până în aprilie.
- Detalii
- de: Bianca Sala
- Cosmos
Scorpionul este una dintre constelaţiile zodiacale. Asta înseamnă că se află pe "drumul" pe care, aparent, centrul Soarelui îl parcurge pe bolta cerească în timpul unui an, drum ce poartă numele de ecliptică. Detalii despre această constelaţie, în continuare...
- Detalii
- de: Bianca Sala
- Cosmos
Confruntaţi cu descoperirea lui Galilei, care a fost primul care a susţinut ideea că stelele sunt asemenea Soarelui nostru, înţelepţii din vremurile trecute şi-au pus întrebarea următoare: de ce noaptea cerul este întunecat? Să vedem ce răspunsuri au oferit.
- Detalii
- de: Flavia Claudia Ţîmpu
- Cosmos
Ce putem face cu un simplu băţ? Putem determina mai multe unghiuri din astronomie, simplu şi distractiv. Începem experienţa noastră prin înfigerea perfect verticală a unui băţ în sol. Putem afla dacă este perfect vertical sau nu cu ajutorul unui fir cu plumb. Cunoscând lungimea băţului şi măsurând lungimea umbrei lui putem determina coordonatele astronomice orizontale ale Soarelui, precum şi latitudinea locului de observaţie.
Desen ce prezintă pe scurt utilizarea gnomonului (sau a băţului) în astronomie. Astfel {tex} l_1 {/tex} este lungimea băţului, {tex} l_2{/tex} lungimea umbrei acestuia, în timp ce h este unghiul format de direcţia umbrei şi direcţia de la observator spre Soare (sau a razei Soarelui, în desenul nostru).
Coordonatele orizontale sunt reprezentate de trei unghiuri: înălţimea h (unghiul dintre direcţia de la observator spre Soare şi planul orizontal al observatorului), distanţa zenitală z care este complementul înălţimii (90 - h) şi azimutul A (unghiul dintre proiecţia direcţiei spre punct pe planul orizontului şi direcţia spre Sud. Aceste coordonate variază în funcţie de locul şi momentul observaţiei.
Aşadar, cunoscând lungimea băţului şi măsurând periodic lungimea umbrei lui, care variază în timp, putem începe experienţa noastră. Pe desenul alăturat, {tex} l_1 {/tex} este constant, doar {tex} l_2{/tex} şi h fiind dependente de momentul observaţiilor, deoarece locul în care a fost înfipt băţul nu trebuie schimbat! Putem afla simplu unghiul h, aplicând funcţia trigonometrică tangentă:
{tex}\tan(h)=\frac{l_1}{l_2}{/tex}
Măsurătorile trebuie efectuate pe parcursul a 1-2 ore, jumătatea intervalului temporal ales fiind indicat să fie trecerea Soarelui la meridianul locului, pentru a se observa cât mai bine mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească. Indiferent de durata observaţiilor, pentru determinarea datelor despre Soare, tranzitul acestuia la meridian trebuie inclus în acea perioadă de observaţii. Meridianul locului este linia imaginară care uneşte punctele cardinale Nord şi Sud. În astronomie, spunem că un astru trece la meridian când traversează arcul care conţine Zenitul şi cele 2 puncte cardinale în direcţia Sud. Presupunând că nu ştim punctele cardinale exact (busola nu ne oferă această posibilitate) putem determina noi înşine direcţia meridianului, ea fiind direcţia umbrei minime a băţului. Cunoscând lungimea minimă a umbrei băţului, aflăm înălţimea la culminaţia superioară a Soarelui ({tex} h_{cs}{/tex}). Folosim valoarea obţinută pentru a determina latitudinea ({tex}\phi{/tex}) :
{tex}h_{cs}=90^{\circ} - \phi + \delta{/tex}
Unde {tex}\delta{/tex} este declinaţia Soarelui în ziua respectivă. Ea este 0° la echinocţii, 23,45° la solstiţiul de vară şi -23,45° la solstiţiul de iarnă. Declinaţia Soarelui pentru o anumită zi poate fi luată de pe internet, accesând acest link.
Declinaţia Soarelui se mai poate calcula într-o zi folosind triunghiul sferic dreptunghic în care mai apare ascensia dreaptă, longitudinea geocentrică a Soarelui în acea zi si unghiul de înclinare a axei faţă de normala la ecliptică.
După ce am determinat astfel declinaţia, se poate calcula latitudinea locului din relaţia înălţimii la culminaţie superioară. De asemenea, cunoscând corecţia de timp din ecuaţia timpului, se poate calcula din ora legală la care are loc culminaţia superioară timpul solar mediu al locului şi de aici diferenţa de longitudine faţă de meridianul central al fusului (în cazul nostru 30ºE), iar de aici longitudinea locului.
Pe lângă lucrurile determinate mai sus, putem afla şi azimutul Soarelui pentru diferite ore. Azimutul este un unghi care se măsoară de la Sud spre Vest în astronomie, iar în topografie se măsoară de la Nord spre Est. Astfel, la culminaţia superioară, azimutul este egal cu 0°. Trasând umbra băţului la diferite ore obţinem diferite poziţii ale liniei faţă de direcţia meridianului, distanţa în grade dintre o astfel de poziţie şi direcţia meridianului reprezentând azimutul la ora trasării ultimei linii.
Activitatea prezentată mai sus este una distractivă dar şi educativă în acelaşi timp. Ea reprezintă una din cele mai simple, dar şi practice lecţii de astronomie, care poate fi aplicată în orice colţ al lumii. Totodată, pe baza acestei metode s-au dezvoltat mai multe tipuri de probleme din astronomie.
- Detalii
- de: Marius Deaconu
- Cosmos
Cu toţi ştim astăzi câteva lucruri despre longitudinea geografică. În funcţie de aceasta se stabileşte ora locului în care ne aflăm, informaţie atât de vitală. Cu ajutorul acestor sisteme de coordonate ne putem afla exact poziţia pe Pământ, lucru de asemenea foarte util, oriunde ne-am afla. Dar oare câţi dintre noi ştiu că acum mai puţin de 400 de ani, meridianul reper, adică meridianul zero, trecea printr-un oraş aflat în prezent în România, mai precis prin Oradea?
Cetatea Oradea
Oradea, în Evul Mediu, în 1617. Gravură de Braun şi Hogenberg.
credit: Wikimedia Commons
- Detalii
- de: Marius Deaconu
- Cosmos
De la descoperirea sa în anul 1930, ca urmare a nevoii de a explica perturbaţiile observate în orbita planetei Neptun, şi până la retrogradarea în anul 2006 la stadiul de planetă pitică, Pluto a avut o existenţă tumultuoasă, dar fascinantă. Vă invităm să o citiţi în continuare.
- Detalii
- de: Adrian Buzatu
- Cosmos
O eclipsă are loc atunci când un astru fără lumină intră în conul de umbră al unei planete, fiind astfel lipsit de lumina Soarelui. În acest caz, avem parte de o lipsire totală de lumină, vizibilă din orice punct al globului unde astrul respectiv este deasupra orizontului. Când un astru este ascuns vederii noastre de un alt astru, avem fenomenul de ocultaţie. Deci, eclipsele se Soare sunt de fapt ocultaţii, pentru că Luna ascunde Soarele vederii noastre, dar termenul de ocultaţie s-a păstrat doar pentru stele.
Trebuie menţionat din start că planul orbitei lunare nu coincide cu planul eclipticii (drumul pe care centru Soarelui îl parcurge într-un an pe bolta cerească). Dacă ar coincide, la fiecare lună nouă am avea eclipsă de Soare (pentru că ar fi vorba de o conjuncţie), iar la fiecare lună plină am avea eclipsă de Lună (pentru că ar fi vorba de o opoziţie). Dar planul orbitei lunare formează cu ecliptica un unghi de aproximativ 5 grade, deci nu avem parte de atât de multe eclipse...
Mai mult, a doua lună plină dintr-o lună calendaristică, dacă are loc acest fenomen (cum a fost cazul, de pildă, la 31 decembrie 2009), poartă numele de lună albastră.
Diagrama umbrei şi penumbrei Pământului. În funcţie de poziţia Lunii avem de-a face cu eclipse parţiale sau totale.
credit: Wikimedia Commons
Mai multe despre eclipsele de Lună
1. Ele pot fi de două feluri: eclipse totale de Lună şi eclipse parţiale de Lună. În cazul eclipselor totale, Luna intră în întregime în conul de umbră al Pământului. În cazul eclipselor parţiale, evident, Luna nu intră în totalitate în conul de umbră al Pământului.
2. În timpul unei eclipse totale de Lună discul lunar nu e complet invizibil, aşa cum multă lume crede, ci are o culoare roşu-închis. Asta se datorează razelor refractate de atmosfera terestră.
3. Traversarea conului de umbră al Pământului durează cel mult două ore.
4. Eclipsele de Lună apar doar când este Lună plină.
- Detalii
- de: Bianca Sala
- Cosmos
În acest articol vorbim despre cele mai reci obiecte din Univers, cea mai rece zonă şi cea mai mică temperatură realizată în laborator de către om. Spaţiul nu este nici rece, nici cald în sine. În absenţa unor substanţe cu vibraţii termice, temperatura nu are înţeles.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Luna şi Staţia Spaţială Internaţională
credit: mir-0.deviantart.com
În acest articol vorbim despre giganţii din univers, cea mai mare planetă, cel mai mare obiect creat de om, aflat în spaţiu, cea mai mare galaxie descoperită, cea mai mare planetă şi... cea mai mare întindere de spaţiu gol cunoscută astronomilor.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă una dintre stelele cele mai apropiate de sistemul nostru solar s-ar transforma în supernovă? În acest articol vom explora împreună în cadrul unui experiment imaginar implicaţiile unui asemenea eveniment cosmic.
- Detalii
- de: Teodor Sârbu
- Cosmos
Oamenii de ştiinţă cunosc multe despre cei 4% din Univers care sunt constituiţi din materie obişnuită, vizibilă, precum cea care formează oamenii şi planetele, Pământul şi Soarele. Însă restul, 96% din Univers, rămâne un mister.
- Detalii
- de: Kathryn Grim
- Cosmos
Cum arată miliardele de stele şi planete care se află dincolo de sistemul nostru solar? Oare se comportă într-un mod asemănător cu planeta şi Soarele nostru sau noi suntem o ciudăţenie a naturii? Citiţi articolul care urmează pentru a afla detalii...
- Detalii
- de: Mihaela Borodi
- Cosmos
Sistemul Solar
Planeta Pământ este o parte a Sistemului Solar, în centrul acestuia aflându-se Soarele, ce ocupă 99,86% din întreaga masă a acestui sistem, cu planetele Jupiter şi Saturn înglobând 90% din masa materiei rămase.
Planeta pe care trăim este a 3-a de la Soare şi face parte din cele 4 planete solide. Prima, cea mai apropiată de Soare, este Mercur, iar cea de-a doua este Venus, ultima din cele 4 planete solide fiind Marte. Cele 4 planete gazoase ce fac parte din sistemul nostru solar sunt: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Micuţa Pluto, recent scoasă din categoria planetelor şi încadrată în categoria planetelor pitice (plutoizi) este în general cea mai depărtată de Soare (în general, deoarece câteodată orbita sa se apropie de Soare mai mult decât Neptun).
Pământul are un singur satelit natural, Luna, iar singura planetă solidă care mai are sateliţi naturali este Marte, cu Phobos şi Deimos. În schimb, giganţii gazoşi nu au doar un singur satelit sau doi, ci au o întreagă familie, în timp ce Pluto are doar unul.
Alţi membrii ai Sistemului Solar sunt asteroizii stâncoşi ce se încadrează în principal între orbitele lui Marte şi Jupiter. Chiar dacă există un număr mare de asteroizi, aceştia nu formează decât 4% din masa Lunii. Centura lui Kuiper este o zonă formată din asteroizi îngheţaţi şi este situată dincolo de orbita lui Neptun. Trebuie menţionat şi Norul lui Oort, format din miliarde de nuclee de comete ce înconjoară Sistemul Solar.
- Detalii
- de: Mihai Marcu
- Cosmos
În cadrul părţii a 3-a, ultima realizată până acum, a seriei „Bine aţi venit în Univers!", autorul vă invită la o călătorie fantastică alături de o rază de lumină, din fotosfera Soarelui şi până la limita universului cunoscut. Veţi avea ocazia să vedeţi cât de mare este cosmosul (video inclus).
- Detalii
- de: T. Ov.
- Cosmos
Episodul 2 al serialului „Bine aţi venit în Univers!", intitulat „Dincolo de cerul nopţii”, face o trecere în revistă a descoperirilor din astronomie începând din vremea vechilor greci, continuând cu Ptolemeu, Copernic, Kepler şi ajungând la marele Galileo Galilei (video inclus).
- Detalii
- de: T. Ov.
- Cosmos
