Există o frază care pare, la prima vedere, emană iubire prin toți porii: „Văd că ai o problemă și vreau să te repar”. Poate nu o spunem exact așa, dar multe dintre acțiunile noastre, mai ales față de cei dragi, transmit acest mesaj. Apare în subtextul comunicării. Însă, dincolo de bunele intenții, această atitudine poate crea disconfort, dezechilibru și, paradoxal, distanțare. Să vezi cum…
Păduchii de cap, puricii și teniile au fost însoțitori ai omenirii de-a lungul întregii noastre istorii evolutive. Totuși, cel mai mare parazit al epocii moderne nu este o nevertebrată care suge sânge. Este elegant, cu fața de sticlă și creat intenționat pentru a da dependență. Gazda lui? Orice om de pe Pământ cu un semnal wifi.
Departe de a fi simple unelte inofensive, telefoanele inteligente ne parazitează timpul, atenția și informațiile personale – toate în beneficiul companiilor tehnologice și al agenților lor de publicitate.
Lacrimile sunt, de regulă, văzute ca un semn al tristeții sau al durerii, dar nu este deloc neobișnuit ca oamenii să plângă în momentele cele mai fericite ale vieții: nunți, nașteri, revederi, victorii sportive sau chiar în fața unui gest neașteptat de bunătate.
Aceste „lacrimi de fericire” par contradictorii, dar oferă o fereastră fascinantă către modul în care creierul uman gestionează emoțiile intense.
Narcisismul a devenit diagnosticul preferat din fotoliu al deceniului. Rețelele sociale abundă în oameni care aruncă eticheta în toate direcțiile. Fostul fiecăruia pare să fie un narcisist, unii dintre părinții noștri sunt priviți cu suspiciune, iar acel personaj negativ de la birou, la fel. Clar bifează toate criteriile...
Acuratețea acestor diagnostice lansate cu atâta ușurință merită privită cu scepticism. Dar realitatea este că narcisismul există. În forma sa extremă, narcisismul este o tulburare mintală rară, cunoscută drept „tulburare de personalitate narcisică”. Însă termenul desemnează și un ansamblu de trăsături de personalitate pe care le manifestăm cu toții, în grade diferite.
Autocontrolul ridicat este adesea perceput ca fiind un lucru pozitiv. Se consideră că este cheia succesului în multe aspecte ale vieții, fie că este vorba despre obținerea unei promovări la locul de muncă, menținerea unui regim de exerciții fizice sau rezistența în fața tentației de a mânca ceva dulce atunci când încerci să slăbești.
Însă, conform unei teorii publicate de profesorul Thomas Lynch în 2018, autocontrolul ridicat nu este întotdeauna benefic, iar pentru unii oameni poate fi chiar legat de anumite probleme de sănătate mintală.
Automat de Edward Hopper (1927). Des Moines Art Center
Pictura a fost asociată cu ideea de alienare citadină.
„Sunt cu persoana potrivită?” Cei mai mulți dintre noi probabil ne-am pus această întrebare măcar o dată în viață. Eu cu siguranță mi-am pus-o.
Ca să te ajute, prietenii tăi ar putea întreba: „Ei bine, o iubești?” Apoi te întorci acasă și conversația îți revine în minte. „Da, o iubesc!”, îți spui. Dar cum poți fi sigur? Ești pregătit să-ți petreci toată viața cu un singur partener?
Fluturii în stomac pe care poate tocmai i-ai simțit citind expresia „toată viața” sunt emoția cunoscută drept angoasă – teama copleșitoare pe care o simți atunci când ești confruntat cu o alegere importantă. Am simțit și eu angoasa în această situație, iar filosofia existențialistă m-a ajutat cu adevărat să o înțeleg.
„În contextul modern al studiilor neurocognitive devine imperativă recalibrarea dinamică a fluxurilor meta-afective integrate în arhitectura adaptativă a conștiinței emergente. Sinergia dintre rețelele introspective limbico-frontale și procesele de homeostazie emoțională transcognitivă generează un cadru stochastic de optimizare a rezilienței psihodinamice. Astfel, paradigma neuroplasticității afective necesită o reconceptualizare a vectorilor motivaționali în raport cu ecourile perceptive subiective ale realității internalizate.”
Să fie scris de un ins cu o expertiză impresionantă?
Dacă vrem să reducem singurătatea în rândul tinerilor, trebuie să mergem dincolo de a le spune să meargă la terapie sau să-și folosească telefoanele mai puțin. Avem nevoie de investiții publice în spații care încurajează conexiunea și trebuie să abordăm problemele structurale care fac ca unii tineri să fie deosebit de vulnerabili.
Gândește-te la cineva dependent de alcool, droguri sau de jocuri de noroc. De ce continuă, chiar și atunci când afirmă că vrea să se oprească? Această întrebare scoate în evidență o deconectare fundamentală: decalajul dintre intenție și acțiune.
Această contradicție este în concordanță cu definițiile clinice ale dependenței și cu modelele care descriu dependența drept o boală a creierului, modele care susțin că folosirea repetată a unei substanțe modifică funcționarea creierului, făcând consumul compulsiv și automat, ocolind procesul decizional conștient. Aceste adaptări ale creierului ajută la explicarea faptului că dependența este atât de dificil de depășit.
Dacă petreci prea mult timp pe rețelele de socializare, s-ar putea să auzi termenul „față de cortizol” (eng. „cortisol face”) folosit pentru a descrie pe cineva cu presupuse pungi sub ochi sau obraji umflați. Expresia face referire la semnele fizice despre care unii cred că apar ca urmare a stresului prelungit, în special a nivelurilor ridicate ale hormonului cortizol. Este adesea folosită pentru a-i încuraja pe oameni să facă ceva în privința nivelului lor de stres.
În fapt, verdele strident şi albastrul care formează spirala din imaginea de mai sus sunt... aceeaşi culoare. Puteţi verifica într-un editor de imagini care vă permite să determinaţi culorile. Veţi descoperi că sunt de fapt culoarea ce are codul #7bffff.
Este verdele tău același cu verdele meu? Probabil că nu. Ceea ce mie mi se pare un verde pur s-ar putea să ți se pară puțin gălbui sau albăstrui. Asta pentru că sistemele vizuale variază de la o persoană la alta. Mai mult, culoarea unui obiect poate părea diferită în funcție de fundalul pe care se află sau de condițiile de iluminare.
Aceste fapte te-ar putea face să crezi în mod natural că, în fapt, culorile sunt subiective. Că, spre deosebire de trăsături precum lungimea sau temperatura, culorile nu sunt caracteristici obiective. Fie nimic nu are o culoare „adevărată”, fie culorile depind de observatori și de condițiile de observare.
Aparent paradoxal, cinismul este adesea confundat cu o formă de luciditate. Cinicul pare că „vede lucrurile așa cum sunt”, fără iluzii, fără speranțe naive, fără idealuri. Însă, în realitate, cinismul nu este o vedere mai clară a lumii, ci o fugă subtilă din ea. Insul cinic se retrage la o distanță confortabilă. Cinismul e abandonul realității, un ultim refugiu al sufletului.
Am tot bătut șaua ca să priceapă iapa despre „sinele autentic”, un concept atât de îndrăgit în mișcarea dezvoltării personale (dar și spirituale). Opus lui avem, desigur, conceptul de sine fals. Provine în principal din psihanaliză și psihologia dezvoltării, fiind introdus de Donald Winnicott, un celebru psihanalist britanic. El l-a introdus în cadrul teoriei atașamentului și dezvoltării sinelui.
În serialul „Adolescence” de pe Netflix, nu avem nicio idee de ce Jamie Miller (Owen Cooper) este arestat la începutul primului episod. Tensiunea de a vedea un băiat neajutorat de 13 ani escortat la secția de poliție și interogat ne ține lipiți de ecran. Fiecare minut din episodul de o oră, filmat dintr-un singur cadru continuu, ne face să simțim că suntem în secția de poliție alături de familia Miller, văzând lucrurile prin dezorientarea părinților.
Pe măsură ce intriga progresează, primim indicii care explică inexplicabilul, dar nu putem aprecia pe deplin magnitudinea serialului până în ultima scenă, un moment dramatic în care tatăl băiatului (Stephen Graham) plânge lângă ursulețul de pluș al fiului său, cerându-i iertare.
În noua sa carte, „No More Normal”, psihiatrul Alastair Santhouse își amintește o experiență din anii '80, când era student universitar în Marea Britanie și ajuta la livrarea de provizii către „refuseniks" – cetățeni sovietici cărora li se refuza permisiunea de a părăsi URSS. Acești oameni se confruntau adesea cu tratamente aspre, pierzându-și locurile de muncă și devenind ținte ale hărțuirii. Unii erau chiar diagnosticați cu o afecțiune psihiatrică numită „schizofrenie lentă".
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.