Dintre toate iluziile promovate cu entuziasm de industria dezvoltării personale și psihologia de duzină, puţine sunt mai periculoase decât iluzia sinelui autentic. Acest concept nebulos promite că undeva, ascuns sub straturi de conformism social, traume din copilărie și alegeri neinspirate de carieră, se află un „adevărat sine/ eu”. Un sine/ eu pur, nepătat, care a existat dintotdeauna, dar pe care lumea – această mare conspirație colectivă – l-a făcut să dispară.
E adevărat că unii l-au mutat în plan spiritual. Aceștia numesc sine autentic acea esență divină, care ar sălășlui cumva în corpurile (sau creierele?) noastre. După cum bine mă știi, nu pot crede în această idee, deoarece nu am dovezi și nu pot accepta dualismul (povestea cu cele două substanțe, una fizică și alta spirituală).
Aceia dintre noi care se lansează în căutarea sinelui autentic simt, de obicei, un gol interior sau o discrepanță între cine sunt și cine cred că ar trebui să fie. În loc să participe la grupuri/ateliere de profil, recomand o terapie unu-la-unu (unde explorăm nițel amintirile din copilărie). Pentru că altfel, participând la acele ateliere, ei sunt tentați să creadă că dacă ar putea găsi acea esență pură sau sine autentic, atunci toate problemele s-ar rezolva! Nuuu, nu s-ar rezolva. Și n-ar mai avea dileme existențiale, dubii vizavi de decizii, emoții și gânduri dubioase și n-ar mai face greșeli la muncă, în relație sau cu copiii, ba chiar și ar alege un partener perfect.
Dar dacă sinele autentic ar fi o entitate fixă, de ce se schimbă valorile, dorințele și chiar personalitatea noastră de-a lungul timpului?
Ceea ce consideram autentic la 16 ani (de exemplu, rebeliunea cu un tricou cu Metallica sau cu cranii și draci, fiind un rocker înfocat, dar și convingerea că nimeni nu ne înțelege) se schimbă complet la 30 de ani sau 40, când descoperim că plătim facturi, bem ceai de mușețel pentru intestine liniștite și că Metallica nu mai pare să ne inspire către atitudinea rebelă.
Realitatea e că nu avem un sine autentic. Avem mai degrabă o colecție de versiuni ale sinelui, pe care le adaptăm situațiilor sau ar fi de dorit să le adaptăm. Mult mai aproape de realitate e teoria filosofului David Hume despre sinele – mănunchi. Mai mult, neuroștiința susține modularitatea creierului și iluzia sinelui. Suntem autentici în mod diferit la un interviu de angajare, la o cină cu prietenii sau într-o ceartă cu un operator de call-center. Sunt (aproape) altcineva – alt Self în relație cu persoanele din sesiunile mele decât cu părinții mei.
Dacă sinele autentic nu există, ce ne facem cu entuziasmul pentru „a ne descoperi”?
Schimbăm abordarea. În loc să căutăm un „eu” misterios care stă ascuns ca o vână de aur, putem să acceptăm că suntem ființe fluide, care se schimbă în funcție de experiențe și decizii. Nu există un singur „eu” pur, ci un proces continuu de ajustare la contextele de viață. Conceptul din literatura cognitivă este „flexibilitate psihologică”. Ah, dar nu-i ușor, ne vom împiedica de limite și constrângeri chiar din partea identității de sine (un alt concept provocator!). Ca să vezi surpriză, acest „sine” are o identitate și nu suportă să-i fie contestată sau pusă la îndoială. Unele dintre problemele psihologice de aici apar (Ne lămurim la cursul meu de psihologie practică).
Așadar, în loc să pierdem timp încercând să ne „descoperim”, poate că ar fi mai util să ne concentrăm pe a ne construi.
- Vrei să îți stăpânești emoțiile? Super! Înveți abilități psihologice.
- Vrei să devii mai blândă? Super! Exersezi acele comportamente specifice trăsăturii blândețe.
- Vrei să devii mai dominatoare sau măcar îndrăzneață? Super… ai prins ideea.
Indiferent ce ai crede, îndrăznesc această întrebare:
De ce, totuși, am vrea să fim mereu aceeași versiune a sinelui, fie el și autentic?
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
