Imaginaţi-vă că un prieten, psiholog, vă cere să participaţi într-un experiment care simulează o închisoare vreme de 2 săptămâni. Ştiţi că este doar un joc şi veţi primi şi bani pentru asta. Cum vă veţi comporta dacă veţi fi ales gardian? Veţi abuza de ceilalţi subiecţi, selectaţi pentru a fi prizonieri? Citiţi acest articol înainte de a răspunde...
Mesajul formidabil al experimentului închisorii efectuat de psihologul Philip Zimbardo în august 1971 este următorul: puterea contextului social în care se află o fiinţă umană într-un anumit moment este de cele mai multe ori dominantă faţă de capacitatea de a se opune a acesteia.
Asta înseamnă că dacă mâine vecinul dumneavoastră, pe care îl ştiţi onest, săritor şi iubitor de oameni, va ajunge să conducă o închisoare ori va fi un simplu gardian în aceasta, comportamentul lui - determinat de context - va fi unul de neimaginat apriori. Este exact ceea ce au fost nevoiţi să constate mulţi americani despre concetăţenii lor aflaţi vremelnic în funcţii de gardieni la închisoarea irakiană Abu Ghraib.
Dar înainte să adâncim explicaţiile privind impactul contextului asupra comportamentului individual, să vedem în ce a constat experimentul închisorii de la Stanford...
PRELIMINARII. ALEGEREA SUBIECŢILOR
Experimentul a fost planificat să se desfăşoare pe o perioadă de două săptămâni. Locul în care închisoarea a fost amenajată a fost subsolul departamentului de psihologie al Universităţii Stanford. Motivul pentru care Zimbardo a decis să efectueze acest experiment a fost înţelegerea psihologiei detenţiei.
Alegerea subiecţilor experimentului s-a făcut printr-un anunţ în ziarele locale în care s-au promis 15 dolari pentru participarea la un studiu referitor la viaţa în închisoare. Din cele aproximativ 100 de persoane care au răspuns la mesajul din ziare au fost selectate - în urma unor evaluări psihologice şi a unor interviuri - 24 de studenţi. În urma selecţiei au fost acceptaţi doar indivizi care erau cât mai aproape de medie din punct de vedere al profilului psihologic, fără antecedente penale, fără probleme de ordin psihic. Din cei 24, 18 au participat efectiv la experiment, 9 ca gardieni, 9 ca deţinuţi.
ARESTAREA ŞI INTRAREA ÎN PUŞCĂRIE
Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, cei 9 studenţi desemnaţi aleator să fie prizonieri au fost aduşi la sediul închisorii improvizate din Stanford de către poliţie - care a acceptat să colaboreze cu Zimbardo - sub acuzaţiile de furt şi jaf armat.
Arestarea unui „deţinut"
După ce au fost aduşi la "închisoare", prizonierii au fost dezbrăcaţi, percheziţionaţi şi daţi cu spray deparazitant, aşa cum se întâmplă cu prizonierii reali. Aceştia au primit o cămaşă lungă, li s-a interzis lenjeria intimă, le-a fost legat un lanţ de glezna dreaptă şi au primit un număr de identificare unic - totul pentru a crea disconfortul pe care prizonierii îl resimt de obicei la arestare. Prizonierilor li s-a interzis să folosească numele real, impunându-se regula de a se prezenta doar cu numărul de identificare primit. Pe cap li s-a pus un fel de cască de plastic transparentă, care avea rolul de elimina trăsăturile de personalitate pe care, de regulă, le pune în evidenţă frizura. Închisoarea a fost organizată pe trei celule, fiecare având 3 prizonieri.
credit: prisonexp.org
Gardienii nu au primit nici o pregătire specială despre ce înseamnă a fi gardian, fiind liberi să acţioneze cum doreau pentru reuşita misiunii, fiindu-le interzisă totuşi lovirea "deţinuţilor". A fost stabilit un set de 17 reguli ce trebuia memorat de fiecare deţinut, urmând ca din când în când aceştia să fie chestionaţi pe această temă.
PRIMA NOAPTE
La orele 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi într-un mod brutal pentru efectuarea apelului. Acesta avea rolul, pe de o parte, de a familiariza prizonierii cu numărul de identificare primit, dar era şi un bun prilej pentru exercitarea puterii gardienilor asupra prizonierilor. În prima noapte o parte dintre prizonieri nu au luat lucrurile în serios, glumind pe alocuri, conştienţi încă de faptul că totul este un joc. De asemenea, parte dintre gardieni au tratat deocamdată lucrurile cu detaşare, dar nu pentru multă vreme... În curând, pe fondul acumulării de oboseală şi scăderii pragului de rezistenţă la stres, vor apărea semne de revoltă din partea prizonierilor la care gardienii vor răspunde cu pedepse, ca de pildă flotările.
PRIMA REVOLTĂ ŞI URMĂRILE
Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre deţinuţi (o celulă) s-au baricadat şi nu au mai vrut să iasă din camera lor, ca răspuns la comportamentul considerat neprietenesc al gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a situaţiei, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în închisoare: au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată.
În urma acestui eveniment gardienii au hotărât că trebuie să stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordând drepturi suplimentare pentru început pentru trei deţinuţi, aflaţi într-una dintre celule, cel mai puţin implicaţi în revoltă. Ulterior, fără motive clare, prizonieri "neprivilegiaţi" sunt mutaţi în celula celor "buni", creându-se astfel confuzie în rândul prizonierilor.
Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între participanţii la experiment, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii, suferind deja diverse pedepse, au început să aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a fost acela că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă; după orele 10.00 p.m. unii prizonieri erau nevoiţi să folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul celulei.
PRIMA ELIBERARE A UNUI DEŢINUT
La mai puţin de 36 de ore de la începutul experimentului, un prizonier a intrat într-o stare de instabilitate emoţională acută (plâns necontrolat, gândire dezorganizată, furie exagerată), ceea ce a condus, finalmente, la "eliberarea" acestuia. Interesant de menţionat este faptul că organizatorii experimentului, care urmăreau tot ce se întâmpla în închisoare prin intermediul camerelor de filmat şi al microfoanelor instalate în celule, intraseră şi ei atât de bine în rolul de autorităţi ale închisorii, încât în primă instanţă l-au tratat pe "prizonierul" ce nu mai putea suporta mediul ca pe un prefăcut, ce urmărea ca prin minciună să iasă din închisoare, aşa cum ar încerca un prizonier real.
VIZITA PREOTULUI
Ca răspuns la o favoare mai veche acordată de Zimbardo, un preot cu experienţă în mediul carceral face o vizită la Stanford pentru a vorbi cu prizonierii şi a-şi face o idee despre cât de bine şi-au intrat în rol aceştia. Surprinzător este că preotul - deşi ştia foarte clar că totul este un experiment ce avea să se încheie în câteva zile - a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă, ajungând - în urma discuţiilor cu prizonierii - să promită implicare şi sprijin pentru eliberarea acestora. Remarcabil este însă următorul aspect: unul dintre prizonieri nu se lasă absorbit de scenariu, de puterea contextului, descriind situaţia lucid, ca fiind doar un experiment... Acest fapt va fi detaliat în partea de concluzii a articolului.
INFORMATORUL
După plecarea "prizonierului" ce a clacat emoţional, Zimbardo dedice să introducă un alt tânăr, un prieten, sub pretextul înlocuirii celui "eliberat", care urma să fie informator şi să ajute cu detalii privind starea de spirit şi planurile deţinuţilor; decizia a fost luată şi ca urmare a faptului că existau indicii că prizonierii plănuiau o evadare. "Spionul" nu a reuşit să-şi păstreze însă detaşarea faţă de grupul în care a fost introdus, ajungând să fie depăşit de puterea situaţiei, să empatizeze cu prizonierii şi să refuze rolul de informator.
TIPURILE DE GARDIENI
O primă categorie de gardieni care s-a format pe timpul experimentului este aceea a gardienilor "oneşti", care respectau regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără a fi inventivi, fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor.
A doua categorie este aceea a gardienilor "omenoşi", care nu îi pedepseau pe prizonieri, "îndurau" mici ironii ori acte de nesupunere ale acestora şi, mai mult, le făceau mici favoruri prizonierilor.
A treia categorie este cea a gardienilor ce se bucurau de exercitarea puterii pe care o deţineau, care erau imaginativi în crearea unor noi reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.
A ŞASEA ZI - SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI
În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi, sunaţi de preotul ce vizitase închisoarea cu puţin timp în urmă, l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute cu contactarea unui avocat pentru eliberarea fiilor lor. Pe de altă parte, Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozită de suferinţele pe care trebuiau să le suporte deţinuţii şi a cerut terminarea experimentului, arătând că experimentul s-a transformat radical faţă de ce îşi propusese şi că efectele mediului închisorii sunt profunde asupra subiecţilor implicaţi.
În acest moment, după propria mărturie, Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere a experimentului pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de contextul închisorii. Forţele contextului creat în mod deliberat transformase profund modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau, majoritatea tratând această ficţiune ca şi cum ar fi fost realitatea pură. Prin urmare, a decis terminarea experimentului, după numai 6 zile, deşi era planificat să dureze 14.
CONCLUZII
FORŢA COPLEŞITOARE A CONTEXTULUI
Deşi la începutul experimentului nu existau diferenţe notabile între grupul gardienilor şi cel al prizonierilor, după mai puţin de o săptămână cele două grupuri erau complet diferite. Forţele contextului special în care au fost puşi au generat aceste diferenţe. Probabil că înţelegerea acestui fapt ar conduce la schimbări fundamentale la nivelul societăţii, unde, ca regulă, se crede că indivizii sunt cei vinovaţi, păcătoşi, iraţionali, că vina este a lor în mod exclusiv, iar influenţa mediului este ignorată.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial psihologii s-au întrebat cum este posibil ca indivizi "normali" înainte de război, să devină ulterior criminali cu sânge rece. Experimente ulterioare au arătat că este vorba de natura umană, de implacabilul eşec al acesteia în faţa autorităţii, de forţa formidabilă a contextului asupra individului.
MAI ARE SENS PEDEAPSA, DACĂ TOŢI SUNTEM NEPUTINCIOŞI ÎN FAŢA FORŢELOR CONTEXTUALE?
Trebuie spus, înainte de orice, că numai cei implicaţi în împrejurări extraordinare pot înţelege cu adevărat modul în care fiinţa umană se transformă sub forţele situaţionale. Altfel, pentru critici de ocazie, cum sunt cei mai mulţi dintre jurnaliştii de astăzi, regulile despre bine şi rău sunt clare. Dar mecanismele comportamentului uman sunt mai complexe decât pot înţelege mulţi dintre noi pe baza cunoştinţelor formate prin lectura ziarelor ori privitul televizorului.
Faptul că forţele situaţionale sunt de multe ori copleşitoare nu înseamnă că cei care cedează acestora şi săvârşesc acte oribile trebuie iertaţi. Dacă am face astfel, ar însemna să fim de acord că suntem nişte fiinţe lipsite de raţiune, incapabile de un minim control asupra vieţii noastre. Pe de altă parte, există, asemenea deţinutului menţionat mai sus care nu "a intrat în rol", indivizi care îşi păstrează luciditatea şi care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Aceşti indivizi, chiar dacă puţini sub aspect procentual, sunt cei care dau adevărata măsură a demnităţii umane. Faptul că ei există ne indică faptul că, în principiu, toţi putem fi "candidaţi" pentru titlul de fiinţe înţelepte şi care, puşi în contexte nefaste, am putea rezista ispitei de a acţiona ca nişte brute.
SUNTEM RĂI ORI BUNI DE LA NATURĂ?
Suntem obişnuiţi să auzim şi, până la urmă, să credem că noi, fiinţele umane, suntem bune de la natură. Desigur, sunt şi câteva uscături, dar NOI suntem buni. Ceea ce experimentul închisorii arată, şi nu este singurul experiment de acest tip, este faptul că cei mai mulţi dintre noi suferă transformări majore în anumite contexte ce favorizează comportamente considerate aberante în mod normal. Ceea ce ne imaginăm noi că am face într-o anumită situaţie, de pildă privind la atrocităţile din Irak ori Afganistan, s-ar putea să nu se potrivească cu ce devenim după ce ajungem pe câmpul de luptă.
Cei care acţionează aberant au însă justificările lor pentru ceea ce fac. Astfel, un funcţionar nazist răspunzător de programarea trenurilor către camerele de gazare din lagărele de concentrare este cu atât mai mulţumit cu cât planificarea sa este eficientă. La interogatoriu, el nu s-a simţit în nici un fel vinovat, pentru că nu el a decis ca acei oameni să moară, ci sistemul, el doar îşi îndeplinea obligaţiile funcţiei cu dăruire, ceea ce, nu-i aşa?, nu poate fi considerat o crimă. Este el un criminal? El, cel puţin, nu înţelegea de ce ar fi considerat astfel.
CE ROL POT AVEA ÎNCHISORILE ÎN EDUCAREA PRIZONIERILOR REALI?
La sfârşitul experimentului, deşi existau teoretic două grupuri, în privinţa prizonierilor se poate spune că nu mai exista nici o coeziune. Cei care încercau să se opună gardienilor erau priviţi cu dispreţ şi indignare de ceilalţi pentru că-i vedeau ca pe un pericol pentru liniştea lor. Accesul la privilegii, oricât de mărunte, creează o competiţie între prizonieri care, de asemenea, distruge orice legături de prietenie. Cum ar putea fi închisorile reale un loc al îndreptării? În fapt acestea sunt locuri brutale ce scot la iveală ce este mai rău în fiinţa umană, care obişnuiesc individul cu violenţa şi agresivitatea şi care-l fac să uite de normalitatea majorităţii. Au fost multe încercări teoretice ori practice pentru a schimba sistemul modern al închisorilor, dar până astăzi nu există un sistem mulţumitor. Deşi este o idee comună printre specialişti că actualul sistem de închisori este unul neeficient, un sistem care să-l înlocuiască nu a fost încă proiectat.
SISTEMUL ORI INDIVIDUL?
Din punctul nostru de vedere, acest punct, deşi nu rezultă direct din experimentul închisorii, este unul fundamental. Probabil că şi dumneavoastră v-aţi întrebat sau măcar aţi auzit următoarea întrebare: cum e posibil ca în România aşa de mulţi politicieni să fie corupţi, dezinteresaţi de interesul public ori, cine ştie, poate incapabili să producă o schimbare, chiar dacă ar vrea? Ori: cum e posibil ca poliţiştii ori magistraţii să fie atât de corupţi? Îndeobşte vina este aruncată asupra indivizilor, dar, credem, problema principală este a sistemului în ansamblul său. Modul în care sistemul este organizat, relaţia dintre normele şi obiceiurile din interiorul sistemului, "scăpările" legislative, raporturile dintre superiori şi inferiori - sunt doar o parte din aspectele care definesc un sistem şi care pot da indicii despre comportamentele probabile ale indivizilor din interiorul acestuia.
Poliţiştii sunt corupţi - în opinia noastră - pentru că pot fi astfel, pentru că cei pe care îi cunosc în sistem sunt la rândul lor corupţi, pentru că intrarea în poliţie coincide cu o iniţiere în corupţie, pentru că forţele puternice ale contextului sunt cele care-i obligă să se conformeze la regulile existente deja în sistem, pentru că probabilitatea să fie prinşi este foarte mică, dat fiind faptul că nu există o autoritate eficientă care să acţioneze pentru reglarea sistemului şi îndepărtarea celor corupţi.
Gândiţi-vă la un medic: odată ajuns rezident, observă cum medicii din jurul lui se îmbogăţesc de la o zi la alta, nemanifestând niciun fel de jenă în a lua şpagă. Fără dubii, chiar şi la cei care şi-au promis să fie medici model, se vor naşte conflicte interne privind comportamentul de urmat. Oricât ar fi salariul, nu-şi va putea permite ceea ce-şi permit medicii corupţi. Se va obişnui încet încet cu mediul, va observa că cei care iau şpagă nu păţesc nimic, va accepta până la urmă primii bani drept mulţumire pentru tratamentul administrat, îşi va justifica fapta prin aceea că nu el a cerut, ci pacientul a insistat să dea, iar finalmente se va înscrie în logica unui sistem degradat, în care viaţa se măsoară în numărul bancnotelor.
Încheiem printr-un citat din Hannah Arendt, lucrarea Einchmann la Ierusalim. Un raport despre banalitatea răului, pe marginea comportamentului lui Adolf Eichmann, judecat pentru crime împotriva umanităţii, întrucât a contribuit la orchestrarea genocidului evreilor europeni: "Problema cu Eichmann era tocmai că atât de mulţi alţii erau ca el şi că majoritatea nu erau nici perverşi şi nici sadici, ci erau şi sunt încă teribil şi terifiant de normali. Din punctul de vedere al instituţiilor noastre legale şi al standardelor morale de judecată, această normalitate era mult mai terifiantă decât toate atrocităţile laolaltă, deoarece implică faptul că acest tip de criminal, care este de fapt hostis generis humani (inamicul întregii umanităţi, nn.), comite crimele în circumstanţe care fac aproape imposibil pentru el să ştie sau să simtă că face ceva rău".
LECTURI SUPLIMENTARE:
Efectul Lucifer - De la experimentul concentraţionar Stanford la AbuGhraib, Editura Nemira, 2009
www.prisonexp.org - siteul dedicat experimentului
http://en.wikipedia.org/wiki/Stanford_prison_experiment
