În serialul „Adolescence” de pe Netflix, nu avem nicio idee de ce Jamie Miller (Owen Cooper) este arestat la începutul primului episod. Tensiunea de a vedea un băiat neajutorat de 13 ani escortat la secția de poliție și interogat ne ține lipiți de ecran. Fiecare minut din episodul de o oră, filmat dintr-un singur cadru continuu, ne face să simțim că suntem în secția de poliție alături de familia Miller, văzând lucrurile prin dezorientarea părinților.
Pe măsură ce intriga progresează, primim indicii care explică inexplicabilul, dar nu putem aprecia pe deplin magnitudinea serialului până în ultima scenă, un moment dramatic în care tatăl băiatului (Stephen Graham) plânge lângă ursulețul de pluș al fiului său, cerându-i iertare.
Dintr-o perspectivă a psihologiei educative, serialul este bogat în teme de analizat. Se poate discuta despre sexualizarea prematură a fetelor și băieților sau despre falsa senzație de siguranță a părinților, care cred că dacă un copil este acasă, în camera lui, este protejat.
Totuși, ca doctorand în psihologia educației, mă preocupă în special procesul de învățare umană – atât dezvoltarea cognitivă necesară pentru succesul academic, cât și felul în care copiii și adolescenții înțeleg lumea prin relații.
Starea dezvoltării cognitive a lui Jamie și a adolescenților în general ne poate ajuta să înțelegem modul lor de a gândi – sau acel „de ce” pe care îl caută detectivul Luke Bascombe (Ashley Walters).
Pentru părinți, serialul ridică întrebări serioase despre criza de comunicare părinte-copil și despre modul în care Internetul modelează comportamentul și gândirea copiilor. Sugerez apelarea la practici ale dialogului ca metodă prin care părinții pot întări comunicarea cu copiii lor și pot învăța împreună despre lume și unii despre alții.
Mintea copiilor
Potrivit guvernului Canadei, „orice ființă umană sub 18 ani” este considerată copil. Copiii nu pot fi înrolați în Forțele Armate, nu pot semna contracte legale, nu pot conduce, vota, căsători, consuma alcool etc. Ca adulți, înțelegem că aceste interdicții îi protejează nu doar pe ei, ci și pe noi.
Lăsând deoparte motivele etice pentru care copiii nu ar trebui să facă aceste lucruri, principalul motiv ține de stadiul dezvoltării lor mentale.
Pentru a înțelege mai bine acest lucru, trebuie să luăm în calcul funcția executivă, cunoscută și sub denumirea de control cognitiv. Funcția executivă se referă la procesele cognitive inconștiente de gândire abstractă, inhibiție, control al impulsurilor și planificare – toate acestea permițându-ne să ne direcționăm conștient gândurile, acțiunile și emoțiile către scopuri.
Gândește-te la controlul executiv ca la un sistem de căi interconectate în creier. În cazul unui adolescent, aceste căi seamănă mai degrabă cu un labirint, cu pasaje dificile sau care nu funcționează.
Dezvoltarea cognitivă a copiilor și adolescenților se află în „perioade sensibile”, în care creierul lor este mai plastic și mai susceptibil la influențe din mediu. În plus față de lipsa controlului total asupra gândirii, cercetările au arătat că abilitățile cognitive abstracte și „neutre” se dezvoltă mai devreme decât cele implicate în acțiuni motivate sau încărcate emoțional.
Capacitatea de a cântări opțiunile – încă în formare
Adolescenții pot fi suficient de maturi pentru a rezolva probleme complexe de matematică, dar se pot simți complet neajutorați când trebuie să fie politicoși cu cineva care i-a ofensat (o provocare chiar și pentru adulți). În astfel de situații, este nevoie să te „retragi” mental, să analizezi opțiunile de răspuns.
Un adult ar putea gândi: „Poate am interpretat greșit ce a spus” sau „Dacă răspund cu o ofensă, risc să-mi pierd slujba/ prietenia/ reputația”. Reflectând la aceste opțiuni, adultul evită acțiunea impulsivă.
Această capacitate este exact ceea ce la adolescenți este încă în dezvoltare.
Sinele virtual și amenințările
Când adolescenții interacționează cu rețelele sociale, pot fi expuși unui mediu amenințător în care trebuie să-și afirme sinele virtual, să facă față bullyingului și conținutului nepotrivit, fără să aibă un control deplin asupra proceselor lor cognitive.
Totuși, așa cum a documentat psihologul social american Jonathan Haidt, societatea noastră a permis adolescenților să participe la această lume online cu riscuri uriașe. Cu capacitățile cognitive în dezvoltare, adolescenții sunt vulnerabili într-un mediu online care crește pe bază de opinii extreme și emoții deturnate.
Ca victimă a cyberbullyingului, Jamie probabil nu avea abilitățile cognitive necesare pentru a se detașa de situație și a cere ajutor. În schimb, a răspuns la cruzime cu cruzimea pe care o cunoștea.
În lipsa unei reglementări a utilizării Internetului – atât în privința conținutului, cât și a timpului petrecut online – comunicarea cu părinții se atrofiază.
În esență, „Adolescence” este un semnal de alarmă dureros despre efectele utilizării nereglementate a Internetului de către adolescenți și despre prăpastia comunicațională care separă generația X de generația Z și care duce la tragedii.
Adulți dezorientați, adolescenți conștienți
Această distanță este cel mai evidentă în momentele în care detectivii se mișcă stângaci prin școala lui Jamie încercând să-i înțeleagă motivele, în timp ce elevii par conștienți de ce s-a întâmplat de fapt.
Într-un moment tipic al dinamicilor generaționale contemporane, în care membrii Gen Z explică lucruri părinților lor analogici, fiul lui Bascombe este cel care îl lămurește despre subcultura „incel” (n.n. „involuntary celibate”, adică „celibatar involuntar”) și despre semnificația anumitor emoji-uri.
N.n. - Termenul „incel” a fost creat inițial în anii ’90 de o femeie canadiană pe nume Alana, care fondase un forum online pentru persoane care se simțeau singure și aveau dificultăți în a găsi parteneri romantici sau sexuali. Inițial, comunitatea era menită să fie un spațiu de sprijin, indiferent de gen.
Cu timpul însă, termenul a fost preluat de o parte a unor bărbați care au dezvoltat o ideologie misogină, considerând că femeile le refuză atenția sexuală pe nedrept. În comunitățile online incel de azi, mulți membri exprimă resentimente puternice față de femei și bărbații percepuți ca fiind „atractivi”, iar uneori chiar glorifică acte de violență.
Așadar, de la o denumire neutră pentru o experiență umană dureroasă (singurătate), termenul incel a ajuns să fie asociat cu o subcultură extremă și periculoasă.
Devine clar că referințele la cultura-pop au sensuri diferite pentru generațiile tinere. De exemplu, „pastila roșie”, preluată din filmul „The Matrix”, este acum folosită pentru a desemna pe cei care „văd adevărul” și resping feminismul.
Fiecare generație comunică diferit. Adolescenții, de exemplu, sunt maeștri ai mesajelor text. Folosesc imagini, editează videoclipuri scurte și creează meme pentru a exprima sentimente subtile și adesea complexe.
În contrast, disconfortul adolescenților când vine vorba despre conversațiile față în față este evident în ultimul episod din „Adolescence”, când familia Miller merge cu mașina la un magazin de bricolaj. Părinții ascultă o piesă de la balul lor de absolvire și deapănă amintiri. Fiica cea mare este cu ei, dar mental este absorbită de telefon și abia dacă participă la conversație.
De ce contează dialogul
Părinții și copiii lor pot găsi o cale comună prin dialog. Această practică veche are la bază o viziune despre lume în continuă devenire, plină de contradicții interne și externe care trebuie depășite pentru a da naștere unor noi înțelegeri ale realității.
Dialogul a fost promovat ca practică educativă de filosoful Paulo Freire.
Freire credea că oamenii trebuie să stea împreună pentru a-și împărtăși perspectivele asupra lumii și, prin această confruntare de idei, să ajungă la noi forme de înțelegere. Pentru părinți asta înseamnă că, fără a încerca să înțeleagă ce spun adolescenții și, mai ales, cum o spun, nu putem construi un viitor mai bun pentru toți.
Este nevoie de un canal deschis
A dialoga înseamnă două lucruri: a pune întrebări și a răspunde la ele. Nu este vorba doar de a extrage informații (deși e important să știm ce fac copiii), ci de a împărtăși reciproc interese și de a lăsa această curiozitate să ghideze descoperirea.
Când părinții și copiii găsesc un canal comun, comunicarea se deschide, iar atât timp cât există interes reciproc, pot construi treptat conexiuni semnificative care le transformă felul în care văd lumea și relațiile lor.
Cu o urgență reînnoită, dialogul care validează interesele și cunoștințele atât ale părinților, cât și ale copiilor poate oferi o cale de ieșire din polarizarea creată de orele îndelungate petrecute online.
Traducere și adaptare după ‘Adolescence’ on Netflix de Martina Calçada Kohatsu, doctorand în psihologie educativă la McGill University.
