În noua sa carte, „No More Normal”, psihiatrul Alastair Santhouse își amintește o experiență din anii '80, când era student universitar în Marea Britanie și ajuta la livrarea de provizii către „refuseniks" – cetățeni sovietici cărora li se refuza permisiunea de a părăsi URSS. Acești oameni se confruntau adesea cu tratamente aspre, pierzându-și locurile de muncă și devenind ținte ale hărțuirii. Unii erau chiar diagnosticați cu o afecțiune psihiatrică numită „schizofrenie lentă".
Când Santhouse a întâlnit această categorie de diagnostic, schizofrenia lentă era prezentă în psihiatria din Uniunea Sovietică de ceva timp. A intrat pentru prima dată în lexiconul diagnostic în anii '30, fiind creată pentru a descrie cazurile în care adulții diagnosticați cu schizofrenie nu prezentau niciun simptom al tulburării în copilărie.
Această noțiune de tulburare fără simptome i-a dat o valoare imensă în fața oficialilor sovietici în anii '70 și '80, care au folosit-o nemilos împotriva celor care sufereau brusc de „deliruri” despre dorința unei societăți mai bune sau de dorințe halucinatorii de a emigra.
Dar nu erau singurii care foloseau psihiatria pentru a reprima și controla. Psihiatria „punitivă" sau „politică" s-a dovedit a fi un instrument destul de util în multe părți ale lumii. Un caz bine cunoscut este cel al activistului politic chinez Wang Wanxing, care a marcat a treia aniversare a protestelor studențești pro-democrație din 1989 din Piața Tiananmen prin desfășurarea propriului banner pro-democrație în același loc.
A fost imediat arestat, încarcerat și apoi diagnosticat cu „monomanie politică": o „afecțiune" caracterizată prin eșecul irațional de a fi de acord cu statul. Ca tratament, a fost închis timp de 13 ani într-un spital psihiatric, parte a rețelei Ankang („pace și sănătate") de instituții psihiatrice unde disidenți ca el erau medicați forțat și supuși unor „tratamente" precum acupunctura electrificată.
Aplicații mai recente ale psihiatriei punitive apar periodic în fluxurile noastre de știri și dispar la fel de repede. Unele femei care și-au îndepărtat baticurile sau și-au tăiat părul ca parte a protestelor anti-guvernamentale din Iran în 2022 au fost diagnosticate cu comportament antisocial, instituționalizate forțat și supuse „reeducării".
În 2024, în Rusia, alegerea unui activist de a purta un tricou cu sloganul „Sunt împotriva lui Putin" a fost considerată atât de problematică, încât a necesitat chemarea unei „echipe psihiatrice de urgență".
Ca în Uniunea Sovietică, avantajele psihiatriei punitive erau orwelliene: diagnosticarea unui cetățean cu o boală mintală făcea mai ușoară izolarea ideilor sale, separarea fizică și descurajarea comportamentelor similare.
Nu doar regimurile autoritare
În timp ce regimurile autoritare par cu siguranță să o folosească cu cel mai mare abandon, psihiatria punitivă nu a lipsit nici în Occident. Într-adevăr, la apogeul mișcării pentru drepturile civile din SUA, activiștii de culoare care protestau împotriva generațiilor de prejudecăți rasiale și nedreptăți au fost supuși aceluiași regim de diagnostic.
Un exemplu a fost pastorul și activistul Clennon W. King Jr. care a fost arestat și închis într-o instituție psihiatrică în 1958 după ce a încercat să se înscrie la Universitatea din Mississippi, exclusiv pentru albi, pentru un curs de vară. A fost un act atât de neconceput, încât statul Mississippi a considerat că trebuie să fie nebun.
Și, conform dosarului său FBI, liderul militant pentru drepturile civile Malcolm X era un „schizofrenic paranoid pre-psihotic": un diagnostic bazat pe activismul și discursurile sale de protest. După cum a arătat Jonathan Metzl, descriptorii folosiți pentru a-l „diagnostica" pe Malcolm X au fost ulterior consacrați în definiția actualizată a schizofreniei din 1968 a Asociației Americane de Psihiatrie. Disidența în SUA era la fel de potențial patologică ca disidența din orice altă parte.
Deși fiecare dintre aceste cazuri constituie fără îndoială un grav abuz al psihiatriei, practica de a face distincții între ceea ce constituie comportament normal și anormal este fundamentală pentru disciplină. Și, așa cum sugerează relatarea lui Metzl despre definiția schimbătoare a schizofreniei, tulburările psihiatrice sunt deosebit de sensibile la schimbările sociale.
Spre deosebire de majoritatea bolilor fizice, bolile psihiatrice au adesea puține semne fiziologice. În timp ce un os rupt pe o radiografie poate fi declarat fără ambiguitate ca fiind rupt, problemele psihiatrice sunt diagnosticate în termeni de constelații de simptome, scrise pe, dar nu în corp, și relatate de pacienți în conversație cu terapeutul lor, sau prin enumerarea acestor simptome pe unul dintre numeroasele chestionare de diagnostic care alcătuiesc arsenalul diagnostic psihiatric.
Biblia psihiatriei
Acestea sunt apoi potrivite cu grupurile de simptome enumerate în biblia psihiatriei, Manualul de Diagnostic și Statistică (DSM). Deși în practica zilnică a sănătății mintale există mult mai mult în acest proces, în teorie, apropierea acestei potriviri desemnează absența sau prezența bolii.
Faptul că diagnosticele psihiatrice sunt neobișnuit de receptive social este în mare parte inevitabil. Sănătatea noastră mintală este ea însăși specifică socialmente, atât de mult încât unii au susținut că ceva aparent universal precum depresia, de exemplu, este de fapt o boală specifică culturilor occidentale sau chiar doar culturilor anglofone.
Dacă această ipoteză este adevărată sau nu, nu are nicio influență asupra faptului dacă depresia este într-adevăr reală. Sugerează doar ceea ce psihiatria recunoaște deja în mod intrinsec: că sănătatea mintală are o componentă socială semnificativă.
După cum arată clar utilizarea psihiatriei în aceste scopuri punitive, această maleabilitate necesară se pretează la abuz. Psihiatrii radicali din anii '70 credeau cu siguranță acest lucru când au reexaminat însăși noțiunea de normal, expunând rolul său în supravegherea societății și impunerea categoriilor de excludere. Așa a ajuns homosexualitatea să fie o boală psihiatrică diagnosticabilă în ediția din 1952 a DSM – o patologie construită de și pentru normele societății americane.
Dar este o maleabilitate care poate duce și la schimbări în direcția opusă, unde societatea – noi, tu și eu – revizuim și schimbăm aceste granițe. Homosexualitatea a fost eliminată din DSM în 1973, nu datorită vreunei noi informații științifice, ci datorită unei campanii țintite a activiștilor pentru drepturile homosexualilor și, mai indirect, schimbării lente din deceniile intermediare spre o mai mare incluziune socială.
În cartea sa Santhouse reflectează asupra locului în care ne aflăm acum în psihiatrie, într-un moment în care avem, pentru a cita titlul său inteligent, „no more normal" (nu mai există normal). Deși definiția normalului este întotdeauna într-o stare de evoluție, suntem într-o epocă de exces diagnostic, în care specialiștii în sănătate mintală au trebuit să cedeze spațiu unei superabundențe de resurse care ne permit – chiar ne încurajează – să ne diagnosticăm singuri.
Și asta face ca acesta să fie un moment interesant: unul în care vedem în mod explicit viziunea noastră despre sănătatea mintală fiind modificată de politicile în schimbare ale identității și incluziunii care. În măsura în care acest lucru ne forțează să ne confruntăm cu aspectele sociale ale sănătății noastre mintale într-un mod mai explicit decât suntem obișnuiți, poate că acest lucru nu este un lucru rău.
Traducere și adaptare după The dark side of psychiatry de Caitjan Gainty, lector de istoria științei, tehnologiei și medicinei la King's College London.
