Știința nu va descifra toate misterele lumii, printre alte motive, pentru că omul nu este în stare să opereze cu anumite concepte, pe care le vom detalia mai jos ori pe care le-am detaliat în alte articole (și am pus linkuri către ele mai jos). Ideea centrală a acestui articol este următoarea: există o incapacitatea fundamentală a omului de a înțelege anumite concepte, esențiale pentru înțelegerea lumii, care îl condamnă pentru totdeauna la o explicare parțială a lumii, oricât ar progresa de-a lungul evoluției sale.

Câteva întrebări nerezolvabile

La ce întrebări nu vom putea răspunde vreodată? Iată câteva exemple:
• cum a început totul?
• există Dumnezeu?
• trăim într-o simulare pe computer?
• care este esența realității?
• există o „substanță” fundamentală din care este alcătuit universul?
• are omul vreun rol cosmic predeterminat (stabilit de alții)?

Despre teme pe care le consider insolubile am scris anterior. Iată câteva exemple:
  De ce nu vom ști niciodată cum arată lumea, în „realitate”
  De ce nu vom înțelege niciodată ce este conștiința
  De ce nu vom ști niciodată dacă avem liber-arbitru

Faptul că avem limitări mentale (biologice) și că știm sigur că sunt lucruri pe care nu le vom cunoaște niciodată din acest motiv - lasă deschisă ușa pentru o listă nesfârșită de ipoteze în ce privește motivul prezenței noastre în univers. Poate că totuși suntem într-o simulare pe o mașină avansată a cuiva. N-o fi Dumnezeul biblic (în fapt nu are cum fi acesta), dar poate este un alt creator, care ne-a făcut după alte reguli. Cum putem elimina această teorie definitiv? Este imposibil. De ce? Pentru că nu avem cum stabili adevărul. Este teoria științifică privitoare la începutul lumii (prin Big Bang) suficientă pentru a elimina orice altă posibilitate? Nu sunt mulți care să creadă asta.

Și religia, și știința sunt făcute de oameni. În ambele zone există tendința de a trece din zona celor știute, dovedite în zona celor crezute. Religia stabilește ierarhii de  ființe cu care omul nu s-a întâlnit niciodată (zei, îngeri șamd). Știința (sigur, prin câțiva reprezentanți, nu prin majoritatea oamenilor de știință) vorbește despre lucruri care, oricât de bine ar fi susținute de un jargon profesional solid, nu au o bază științifică: multiversuri, rolul conștiinței în mecanica cuantică, călătoria în timp șamd. Știința are avantajul unui mecanism intern de perpetuă auto-corectare, pe care religia nu-l are (căci s-ar condamna la autodesființare); în știință ipotezele proaste sunt invalidate până la urmă. De aceea este cel mai bun instrument pe care-l avem pentru a descoperi „secretele” universului.

Am vorbit despre limitări biologice. Iată exemplele de limitări biologice pe care le-am identificat: conceptele de infinit - nimic - cel mai mic lucru - cauză și efect.


Conceptul de infinit. Și apoi cel de nimic


Să începem cu imposibilitatea conceperii infinitului, despre care am scris aici: Este universul infinit? Să vorbim, de exemplu, despre începutul universului. Să spunem că teoria noastră cu privire la apariția universului în urma marii explozii inițiale, denumite teoria Big Bang, ar fi adevărată (deși are probleme serioase). Această poveste nu lămurește însă totul. Această limitare congenitală, și anume incapacitatea de a percepe infinitul, lucrul fără limite, ne obligă la a întreba: și ce a fost înainte de Big Bang?

Explicația că nu a fost nimic nu rezistă analizei unei minți ascuțite. Mintea ne spune că trebuie să fi fost ceva. Și oricum ne blocăm în altă limitare naturală a minții umane: imposibilitatea de a reprezenta „nimicul”. Ce poate înseamna ceva ce nu există? Este o imposibilitate logică, căci este absurd să poți imagina ce nu există; dacă nu e în natură, nu poate fi în reprezentare. Iar logica este cel mai bun instrument uman de a clarifica ce are sens și ce nu are.

Dar subiectul „nimicului” este interesant și pare a vorbi de o limitare a minții umane. De ce? Pentru că suntem practic obligați să avem tot timpul de-a face cu ceva. Kant este cel care a transferat spațiul și timpul în mintea umană (în sensul că nu sunt realități exterioare), văzând că nu poate scăpa de ele, că nu poate gândi măcar lipsa acestora.

Dar să revenim la Big Bang. Ce a fost, așadar, înainte de asta? Putem veni cu o teorie în care să spunem ceva mai mult sau mai puțin credibil. Nu contează neapărat ce, pentru că urmează întrebarea: și cum a apărut acel ceva? Și ce a fost înainte? Oricâte straturi (teorii) vom adăuga poveștii noastre, nu vom putea ajunge la un strat originar, ultim. Și asta are legătură cu modul în care funcționează mintea noastră, cu faptul că nu putem înțelege infinitul.

Cele două noțiuni paradoxale (pentru mintea umană) menționate mai sus, infinitul și nimicul, sunt, așadar, limite ale minții noastre. Cu aceste limitări nu putem descoperi (sau, la limită, inventa) un început pentru lume. Sigur, incapacitatea de a identifica un început se proiectează și asupra sfârșitului, dat fiind că trebuie să „luptăm” cu aceleași concepte, infinit și nimic. Cum se poate sfârși universul definitiv? Orice răspuns am da, nu putem avea răspunsul definitiv. Vor fi doar niște cuvinte.


Cel mai mic lucru

Să ne imaginăm cel mai mic lucru cu putință. O particulă punctiformă. Cum poate fi acea particulă? Dar orice ocupă spațiu, pare că poate fi împărțit în alte componente, la nesfârșit.

Unii fizicieni vorbesc despre faptul că există o cea mai mică distanță posibilă în spațiu, denumită „lungimea Planck”. Nu ar exista nimic mai mic decât această lungime Planck. Dar avem o problemă. Teoria relativității ne spune că spațiul și timpul sunt relative. Dacă ne-am imagina un obiect minuscul cu lungimea egală cu distanța Planck și l-am pune să se deplaseze cu o viteză apropiată de viteza luminii, obiectul s-ar contracta în raport cu noi. Deci cea mai mică distanță din lume devine... și mai mică. Am scris un articol pe subiectul ăsta: De ce spațiul nu poate fi discret

Dar problema principală este că pur și simplu nu dispunem de categoria mentală necesară pentru a înțelege ce înseamnă cel mai mic lucru. Oricât de mic ne-am imagina ceva, ne putem imagina o modalitate de a-l împărți în părți și mai mici.

Ce formă ar trebui să aibă un astfel de lucru care să nu poată fi împărțit în părți mai mici? Rotundă? Pătrată? Dreptunghică? Orice figură geometrică am alege, găsim o modalitate de a o împărți în părți mai mici.

Această limitare fundamentală ne lasă fără speranță în încercarea de a afla care este componenta fundamentală a spațiului, de exemplu, dacă există așa ceva.


Cauză și efect

Cauzalitatea a creat probleme multor gânditori faimoși, începând cu Aristotel, care căuta acea cauză primordială, care a generat totul. Apoi David Hume spune, șocant, că nu putem stabili o legătură între cauză și efect și că totul este în mintea noastră. Atât de șocantă este ideea, că-i schimbă cursul gândirii lui Kant, trezindu-l din „somnul său dogmaticdupă cum se exprimă chiar el. Ulterior Kant stabilește că, în fapt, cauzalitatea este o proprietate a minții noastre, nu ceva ce există în natură.

Ce e atât de dificil cu acest concept? Deși pare simplu, este atât de complicat că merită un articol viitor separat. Dar am menționat cauzalitatea din alt motiv în acest articol, și anume pentru că reprezintă o altă limitare de nedepășit a minții umane. Orice ne-am imagina că a fost întâiul lucru în natură, inevitabil ne vom întreba cu privire la cauza acestuia. Am amintit această idee și mai sus, în contextul discuției despre infinit.

Dacă spui, așa cum spun unii fizicieni, că spațiul și timpul au apărut odată cu universul, spui ceva neinteligibil, absurd, oricât de clară și răspicată ar fi exprimarea. Mintea noastră înțelege că prima secundă de timp trebuie să fi apărut în timp, pentru că mișcarea, acțiunea de orice tip presupune timp. La fel spațiul, care pentru noi înseamnă întindere. Să spui că spațiul a apărut din nimic - nu înseamnă nimic, pentru că nu ne putem imagina nimicul. Iar dacă spui că a apărut din ceva, dar nu definești acel ceva, problema rămâne nerezolvată. De două ori. Întâi pentru că nu explici ce e acel ceva. Apoi pentru că nu explici din ce a apărut acel ceva (ce l-a cauzat).

Orice am face, orice am inventa ca fiind „primul”, ne vom întreba: „care este cauza acestuia?”. Nu avem cum scăpa din acest șir cauzal nesfârșit.

Mintea noastră nu poate ieși din această înlănțuire de cauză și efect și asta este o limită fundamentală în înțelegerea lumii.


Determinismul

Cum spuneam mai sus, am scris un articol dedicat liberului-arbitru. Dar merită reluată aici esența. Ce este liberul-arbitru? Este abilitatea de a lua decizii conștiente în mod independent, în mod nedeterminist.

Dar avem o problemă fundamentală: singurele explicații pe care le putem înțelege sunt cele în care acţiunile noastre sunt fie deterministe, fie aleatorii. Ce înseamnă asta? Că dacă spunem (ceea ce este evident) că nu putem vorbi despre liber-arbitru dacă deciziile nostre sunt luate în mod determinist ori au la bază evenimente aleatoare - atunci spunem nu există nicio altă variantă de a explica liberul-arbitru.

Vorbim și aici, așadar, despre o limită biologică, pentru pur și simplu nu putem gândi alt model de funcționare a lumii în afara celor două paradigme (determinism și aleatoriu).

Ba aș merge și mai departe și aș spune că nu există în realitate un model de gândire care să includă aleatoriul. Nu înțelegem complet ceva care include aleatoriul. De exemplu, putem fi de acord că natura nu este complet deterministă și că, de pildă, dezintegrarea radioactivă are loc într-un mod pe care nu-l înțelegem cu precizie (determinist), dar o explicație completă este doar una deterministă, în care punem explica pas cu pas (cauză și efect) ce se întâmplă.

Așadar această limitare impusă de legea cauzei și efectului are drept consecință un model de gândire bazat pe determinism care nu ne permite să înțelegem ceva, ca liberul-arbitru, care ar trebui să fie independent și nedeterminist...


Simțurile
, ca intermediari între univers și noi

O altă limitare congenitală este dată de simțurile noastre. Vedem lumea printr-un organ de simț calibrat pentru supraviețuire, nu pentru a vedea realitatea, în sensul că noi captăm acea radiație electromagnetică (din spectrul denumit de noi al „luminii vizibile”) necesară pentru a ocoli obiecte care ne pot face rău. Nu captăm, de exemplu, fără ajutorul tehnologiei, razele X sau radiația în infraroșu. Nu vedem direct atomii, componentele lor sau neutrino. Această limitare este, pe de-o parte, o distorsiune, o interpretare a „realității”, iar pe de altă parte o limitare pe care nu avem cum s-o depășim vreodată.

Ba iată un lucru poate și mai paradoxal: deși în fiecare secundă a vieții noastre în care suntem conștienți recepționăm fotoni, adică radiație electromagnetică, nu știm nimic despre natura acestora, lumina fiind, în fapt, unul dintre cele mai misterioase „lucruri” din univers, din perspectivă umană.

Toate organele de simț ne spun ceva despre lume și noi, dar nu ne spun „adevărul”, nu reflectă realitatea naturii. Pentru că organele de simț nu au evoluat pentru asta. Într-un alt exemplu, organismul nostru poate determina variațiile de temperatură și „simte” când este prea cald sau prea rece. Vezi aici cum simțim temperatura exterioară. Dar nu ne spune nimic despre numărul de molecule care se lovesc de pielea noastră, despre natura acestor molecule sau despre viteza cu care ne lovesc. Sigur, nici nu avem nevoie de aceste date; doar justificam faptul că simțurile nu descriu realitatea, ci doar folosesc informații pentru a ne asigura supraviețuirea.

Pur și simplu anumite aspecte alte lumii noastre nu sunt cognoscibile. Știința nu poate progresa pentru a ne da informații despre ceva ce nu putem înțelege. De exemplu, infinitul este folosit în matematică, dar asta nu înseamnă că am lămurit misterul.

În concluzie, limitări definitive ale minții umane nu ne permit să înțelegem complet lumea noastră. Aceste limitări ar trebui să ne facă mai umili și să acceptăm că sunt lucruri pe care nu le vom lămuri niciodată.

Citește și:
 Mecanismele fundamentale ale minții umane (unde vorbim despre 4 metode pentru a învăța să gândești cu propria minte și să eviți să fii manipulat)
 Timpul nu există, în fapt, în univers  (unde încercăm să demonstrăm că timpul este o măsură derivată a mișcării, care nu există, independent, în natură)

Acest articol este, în fapt, extras dintr-un articol mai amplu, dedicat agnosticismului, publicat în urmă cu câteva săptămâni, pe care îl puteți citi aici. Am considerat că merită totuși o prezentare separată ideile referitoare la limitele minții umane.
Articolul a fost actualizat la data de 26.09.2021 cu subcapitolul dedicat liberului-arbitru.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.