Într-un articol recent spuneam că universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut. Tot ce percepem este rezultatul unei filtrări a organelor de simț și produsul construcției specifice a creierului. Nimic din ce percepem nu reprezintă realitatea-în-sine. Deși nu am menționat numele lui Kant în articol, acesta este „prezent”, căci Kant este cel care a făcut faimoasă disocierea fenomen (ce percepem noi) - lucrul-în-sine (cum sunt lucrurile în fapt).

Dar, reevaluând ideea, pare că această abordare este simplistă; ori mai degrabă incompletă. Nu în sensul că omul ar avea acces la realitatea ultimă, ci în acela în care nu există realitate ultimă, pentru că este absurd să existe una. Iată de ce.


Argumentul lui Kant

Pe scurt, Kant spunea că simţurile reprezintă o sursă de cunoaştere de sine stătătoare, iar obiectele cunoscute prin simțuri sunt doar „aparenţe”, pentru că toate simţurile sunt condiţionate de prezenţa, în sensibilitate (în om), a timpului şi spaţiului, care nu sunt caracteristici obiective ale lucrurilor, ci „intuiţie pură”. Mai simplu spus, Kant spunea că spațiul și timpul nu există în afara omului, ci sunt parte din om, condiții ale percepției lumii exterioare. Sigur, e discutabil... Dar încercați să vă imaginați lipsa spațiului ori a curgerii timpului - și veți vedea că sunt sarcini imposibile. Puteți să vedeți un măr, iar apoi să vă imaginați lipsa acestuia. Când vine vorba de spațiu și timp, sarcina este de nerezolvat.


Dincolo de Kant

Știința a adâncit argumentul lui Kant, arătând cum informațiile obținute prin organele de simț sunt prelucrate și transformate de creier, care „făurește” o imagine proprie a lumii exterioare. Culorile, de pildă, nu există în natură (citește despre cum funcționează simțul văzului), sunt doar modul în care omul interpretează anumite frecvențe ale undelor electromagnetice captate prin intermediul ochilor. Mirosul este doar rezultatul capacității de a capta și interpreta anumite molecule desprinse de obiecte și ajunse la nasul nostru șamd (citește aici despre cum funcționează mirosul).


Ce este natura-în-sine? De ce este dependentă de observator

Ok, e relativ simplu de înțeles că ce observăm noi prin organele de simț nu reprezintă fidel modul în care arată universul, așa cum arată acesta atunci când nu este perceput și interpretat de organele de simț și creier. Dar cum arată, atunci, lumea-în-sine? Există vreo metodă de a ajunge la acest tip de observație? Sigur, Kant spune că nu, dar noi suntem obligați să ne întrebăm din nou, poate găsim vreo soluție :)

Ideea din acest articol este că o astfel de abordare, de a încerca să accesăm realitatea „ultimă”, este lipsită de sens. Nu există lume-în-sine. Nu există o realitate „ultimă”, „adevărată”. Asta, desigur, nu înseamnă că nu există universul.

De ce nu există o realitate-în-sine? Pentru că atunci când vorbim despre cum arată ceva, ne referim la cum arată acel ceva pentru un observator.

Este pur și simplu absurd să vorbim despre cum arată un atom, dacă nu există nimeni să-l observe. Orice ființă am lua în calcul ori am imagina, incluzându-l aici pe (ipoteticul?) Dumnezeu, suntem nevoiți să presupunem că această ființă are un organ, un mecanism de percepție a realității. Asta nu înseamnă că nu există atomul, ci că modul în care el „arată” este totalmente dependent de modul concret în care este perceput, care este totalmente dependent de aparatul de percepție care îl percepe.

Informația despre existența și caracteristicile unui „obiect”, cum ar fi un atom ori o carte, trebuie să fie transmisă cumva de la obiect la observator. Maniera concretă în care această informație este transmisă (prin intermediul undelor electromagnetice, a altor timpuri de informație) generează un anumit tip de percepție și un anumit tip de realitate.

Amintiți-vă filmul Matrix. Neo, personalul principal din film, descoperă că trăiește într-o simulare computerizată, iar atunci când se află în acea simulare (căci fusese salvat și-și recăpătase controlul corpului fizic, în realitatea „adevărată”), reușește „trezirea”, adică observarea realității „ultime”, a faptului că realitatea simulării este doar un șir de biți. Desigur, este doar o încercare naivă de a duce înțelegerea la „nivelul următor”, pentru că, în fapt, biții de pe ecranele computerelor din film nu reprezintă decât un mod de interpretarea a realității, existând alte straturi ale realului mai profunde.


De ce este importantă ideea că nu există realitate-în-sine?

Ni se prezintă adesea, în premieră, aspecte ale lumii noastre, cu afirmații de tipul: „Cum arată electronul”, „Cum arată Soarele din afara atmosferei terestre”, „Cum arată o gaură neagră”, „Cum arată Galaxia X”.

Acest „cum arată” spune două lucruri:
• cum arată pentru ochiul uman;
• cum arată pentru ochiul uman, după ce informația a fost captată și prelucrată de mașini, conform instrucțiunilor umane.

Un electron nu arată nicicum, până cineva nu se străduiește să-l „privească”. Iar în funcție de metoda de observare, acesta va arăta într-un fel sau altul. Un electron nu poate văzut direct de aparatul vizual al omului. Ne trebuie instrumente ajutătoare. Care sunt construite pentru a capta un anumit tip de semnal, după ce forțăm interacțiunea cu electronul. În funcție de interacțiunea cu electronul și tipul de informație pe care-l captăm și interpretăm cu ajutorul mașinilor noastre - vom avea o „imagine” a unui electron. Arată electronul așa „în realitate”? Întrebarea nu are sens.

 


Așa ar „arăta” un electron, conform unui studiu relativ recent

 

Același lucru este valabil și pentru imaginile cu obiecte mari cosmice, cum ar fi galaxiile. Imaginile galaxiilor, atât de frumoase, sunt, în fapt, opera unor artiști. Nu există niciun instrument uman care să „vadă” direct astfel de imagini. Și chiar dacă ar vedea, ar fi doar rezultatul captării unor anumite tipuri de informații de la acea galaxie. În plus, sunt obiecte cosmice care sunt observate cu ajutorul unor semnale care nu pot fi percepute direct de om (unde electromagnetice din afara spectrului vizibil, cel care ne definește ca oameni; mai nou, undele gravitaționale).

 

 

Alte animale văd lumea diferit. De exemplu, taurii nu văd culoarea roșie. Iată de ce și cum o văd. Și aceștia văd realitatea pe care o observăm noi, apropiat de modul în care o vede omul, căci au un aparat vizual asemănător, dar nu la fel.


Cum ce rămânem?

Pe scurt, realitatea, așa cum o percepe omul, este rezultatul informațiilor furnizate de organele de simț, prelucrate apoi de creier. Realitatea este în mod necesar o interpretare, care, din câte ne dăm seama, are la bază evoluția, nevoia de supraviețuire (vedem, de pildă, obiectele care, ignorate, ne-ar putea răni).

Nu putem vorbi de o realitate-în-sine, de un univers care arată într-un anume fel, dacă nu includem în scenă un observator. Iar acest observator va observa universul în funcție de tipul de informație pe care o captează și de propriul mecanism de prelucrare a acestei informații. Prin urmare, realitatea-în-sine, realitatea „ultimă” - reprezintă un concept inutil, cu care nu se poate opera în niciun context, care nu poate face obiectul niciunei sondări, descoperiri. Fizica nu va descoperi niciodată cum arată realitatea „ultimă” a universului, pentru că suntem oameni, iar oamenii percep realitatea prin filtrele biologice înnăscute. Ca orice altă ființă cu capacitatea de a percepe lumea înconjurătoare. Oricâte instrumente am construi, oricât de „adânc” am merge cu sondarea lumii, informația extrasă trebuie să fie adaptată la posibilitățile organelor noastre simț. Orice am face - realitatea va fi interpretată și „afișată” într-un mod specific omului, va lua forma pe care i-o imprimă creierul uman.

 

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Loghează-te ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Donează prin PayPal ()


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro