Observând lumea doar prin „ochiul” științei ne condamnă la discuții sterile

Oricâte progrese ar face știința, aceasta va rămâne mereu cu o serie de „fire” în aer, cu subiecte care, oricât de profund le-am sonda, se vor lovi de limite de nedepășit.

Principalul motiv pentru care cunoașterea este „condamnată” la incompletitudine este acela că omul, ca ființă biologică, vine echipat cu un mecanism de cunoaștere adaptat pentru supraviețuire, nu pentru explicarea lumii. Oricât de evoluat l-am considera, omul nu este „construit” de natură pentru a înțelege totul.


Am scris aici un articol dedicat limitelor cunoașterii, ale cărui idei le reluăm doar pe scurt aici.

Prin urmare, limitele cunoașterii au rolul neplanificat de a delimita ceea ce putem ști, iar cunoașterea lor este esențială în orice demers științific. Această delimitare nu este, în fapt, o barieră, ci o indicare a limitelor celor ce pot fi gândite. De exemplu, ne putem bate capul pentru milioane de ani cu subiectul apariției universului, pentru că incapacitatea noastră de a înțelege conceptul de „infinit” lasă tema definitiv neelucidabilă.

Deși mulți fizicieni cred că nu au nevoie de filozofie și chiar mulți filozofi tind să creadă că nu pot avea o contribuție importantă în lumea de azi a cunoașterii, lucrurile nu au cum sta așa (ori cel puțin nu ar trebui să stea așa). Și sunt convins că viitorul va readuce filozofia în lumea științei. Va fi un fel de „marea recuplare”, cum ar veni, după ce, cu sute de ani în urmă, filozofia s-a decuplat ușor, ușor de știință.


Unde anume este nevoie de filozofie?

Filozofia este necesară, în primul rând, pentru a da o finalitate, o rotunjire subiectelor despre care nu poate vorbi coerent știința. Sigur, filozofia nu va rezolva problemele științei, ci doar le va „sigila”, le va încapsula în teoria potrivită care explică limitele problemei științifice și motivele acestor limite. Rolul filozofiei este, așadar, în esență, de a aborda toate acele granițe ale științei care sunt de neînchis, unde inovația științifică nu mai poate progresa; iar filozofia trebuie doar să „sudeze” aceste extreme „sângerânde”, prin care se pierd, în van, timp și energie mentală.

Într-un alt exemplu, omul nu poate înțelege liberul-arbitru. Nu pentru că nu dispunem încă de cunoștințele necesare cu privire la cum funcționează creierul, ci pentru că modul în care noi înțelegem, unul determinist, nu poate explica ceva prin definiție nedeterminist, în fapt etalonul nedeterminismului. Am detaliat acest subiect aici.

Filozofia este cea care trebuie să vorbească despre apariția universului (acolo unde știința nu mai poate), despre esența ultimă a materiei și energiei (acolo unde, din nou, știința nu mai poate), despre liberul-arbitru sau despre conștiință (ca să explice de ce acestea nu pot fi înțelese, oricâte teorii și ipoteze se vor propune).

Dar, la fel de important, filozofia trebuie să încerce să descifreze ceea ce dezvăluie știința despre natură. Iar filozofia trebuie să meargă dincolo de cecitatea multor cercetători, care abordează subiecte inabordabile prin știință cu o candoare demnă pentru o cauză mai bună, pentru a arăta ce se poate gândi și ce nu despre diverse subiecte.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    Adi · 1 years ago
    Stiinta nu e o religie, e doar un set de reguli. Filozofia astazi nu explica mai mult decat religia unde exista limite ale conoasterii, pt ca foloseste imaginatia. Filozoful, popa si psihologul sunt acelasi aluat.
    Stiinta face, stiinta drege..ce asezam pe altarul stiintei. 
    • This commment is unpublished.
      Iosif A. · 1 years ago
      @Adi Eu aș zice, de fapt chiar am spus în articol, că filozofia este singura care poate stabili limite ale cunoașterii. Nu văd nicio legătură cu religia.
      Iar filozoful, popa și psihologul în mod cert nu sunt din același aluat. Cum ar putea Daniel Kahneman, Kant și Arhiepiscopul Teodosie de la Constanța să fie din același aluat? :)