Nu ai cum ști, dar este posibil ca într-un târâm pre-viață să fi fost întrebat, înainte să te întrupezi în cel care te-ai fost la naștere: „Prietene, ai șansa unică să trăiești o viață pe Pământ. Nu-ți pot spune cum va fi viața ta, rea sau bună. Dacă spui „da”, te vei naște și vei trăi, dar nu vei ști că am avut această discuție. Ce alegi? Te bagi sau nu?”? Ce ai alege? Probabil că ai spune „sigur!”. De ce nu? Ar părea amuzant. E ca și când ți-ai da acordul pentru a fi un actor într-o piesă de teatru, în care-ți joci propriul rol.

Dar cum ar fi dacă realmente am avea această conversație înainte de naștere și ne-am aminti de ea? Cum ne-am trăi viața? Probabil că nu am mai fi așa timizi și ne-am urma visurile cu mai mare îndrăzneală la maturitate.
Să vezi viața ca pe o piesă de teatru, unde, în fapt, nu ai ce să pierzi și orice facem este un prilej pentru o nouă experiență și pentru a învăța ceva nou - iată o abordare care s-ar traduce într-un mod de a trăi net superior celui dus de cei mai mulți.

Cei mai mulți găsesc natural să încerce să facă ce și-au dorit întotdeauna dacă află că mai au un an de trăit, dar găsesc natural să nu facă nimic din toate acestea dacă nu știu când mor. Deși nu este niciun dubiu că viața este doar un soi de călătorie pe o barcă ce se va scufunda fatal în mod sigur în curând.
Un contor cu zilele pe care le mai ai de trăit ți-ar schimba probabil abordarea în această viață. Cum să faci asta? Stabilește-ți o țintă și vezi câte zile ți-au mai rămas.

Pe scurt, democrația accentuează diversitatea, uneori ducând chiar la ceea ce se numește „tirania unei minorități”. Dar aceasta este, probabil, principala forță motrice a democrației: faptul că o diversitate de caractere și personalități se pot manifesta liber, generând, în consecință, o diversitate de idei care schimbă uneori fundamental concepții (observați evoluția mentalităților din Vest cu privire la minoritățile sexuale).
În schimb, totalitarianismul tinde spre „armonia” concepției unice, care duce la subdezvoltare, lipsă de diversitate, o societate fragilă, supusă unor schimbări violente. Civilizațiile care se vor prăbuși fără nicio îndoială în scurt timp sunt cele cu cea mai mică diversitate, precum Arabia Saudită, Rusia sau Coreea de Nord.

Într-o lume plină de distracții, ce mai este distractiv? Plictiseala este o indicație că „mintea” are nevoie de ceva angajament, distracție. Iar astăzi lumea modernă produce non-stop distracție. Dar nu apare o epuizare, o supraîncărcare a simțurilor de la prea multe oferte de distracție? Și mai e ceva realmente distractiv, cu atât de multe lucruri distractive la dispoziție?

Există nenumărate metode de meditație, care constau, în esență, în focalizarea pe un anumit lucru (respirația, repetarea unei mantre etc.) sau în evitarea gândurilor (să le lași să treacă, fără a le lua în seamă). Dar nu știu să existe vreo metodă prin care să înveți cum să gândești. Să fie de nepredat acest lucru?

În vechime, să învingi plictiseala arăta tăria de caracter a celor excepționali. Să fii cu tine însuți nu a fost niciodată ușor :) Gândiți-vă la primii călugări creștini. Simeon Stâlpnicul a trăit 40 de ani pe o coloană a unui fost templu distrus. Mulți alții, izolați, în deșert.

Cei mai mulți dintre cei care apar pe Internet cu o carte în mână, mimează cititul. Nu le place în fapt, dar pare sexy. Nu au încercat, probabil, niciodată cu adevărat cititul în realitate. Dacă ar fi încercat, ar fi văzut că nu-i ceva ce-ți dorești, într-adevăr. Nu în cazul lor.

Gânditul prin intermediul scrisului este în mod clar mai fertil decât gândirea pură, tu cu propriile gânduri în solitudinea unei camere goale. Probabil că actul scrierii are darul de a accentua și ramifica gândurile, generând multiple fire ce explorează și extind idea inițială. Cred că un roman se dezvoltă mai degrabă la masa de lucru, scriind, decât prin imaginație pură, cu ochii-n tavan.

E interesant de observat cum oamenii au păreri aparent profunde despre lucruri despre care nu știu nimic, în fapt.

Avem înclinația de a asocia unor meserii aproximative, caracterizate de mult zgomot și neprofesionalism, rigoare și metode științifice. Vorbesc despre medicină, justiție, administrație publică.
Și pentru că am menționat justiția: probabil că ar trebui ca cei care acuză fără o motivație reală să primească o pedeapsă. Altfel, și este ceea ce se întâmplă, oricine năuc poate da în judecată pe oricine, cheltuind fonduri publice pe care nimeni nu le-a evaluat vreodată, doar pentru că poate.

Credit imagine: kxtickets.com

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Ar fi util dacă ne-ai sprijini cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro