Nici știința, nici religia, nici vreo altă modalitate de cunoaștere nu va răspunde unor întrebări fundamentale ale omului. Iar imposibilitatea cunoașterii răspunsurilor la aceste întrebări nu ne lasă nicio altă opțiune rațională decât aceea de a fi agnostici.
În esență, cunoașterea absolută nu este posibilă pentru că există limitări fundamentale ale capacității mentale a omului, limitări care pun granițe de nedepășit apropo de unde putem ajunge cu înțelegerea.
Două lucruri de lămurit rapid înainte de a continua:
1. ce înseamnă agnostic?
2. care ar fi acele întrebări la care nu vom putea răspunde niciodată?
Ce este un agnostic?
Agnosticismul are o istorie de o durată, probabil, egală cu cea a speciei umane dotate cu înzestrările mentale moderne. Termenul „agnostic” a fost însă creat relativ recent de omul de știință britanic Thomas Henry Huxley în 1869. În accepțiunea lui Huxley:
→ „Agnosticism is of the essence of science, whether ancient or modern. It simply means that a man shall not say he knows or believes that which he has no scientific grounds for professing to know or believe. Consequently, agnosticism puts aside not only the greater part of popular theology, but also the greater part of anti-theology.”
→ „Agnosticism, in fact, is not a creed, but a method, the essence of which lies in the rigorous application of a single principle [...] Positively the principle may be expressed: In matters of the intellect, follow your reason as far as it will take you, without regard to any other consideration. And negatively: In matters of the intellect do not pretend that conclusions are certain which are not demonstrated or demonstrable.”
Într-o traducere liberă, Huxley afirmă următoarele:
„Agnosticismul este esența științei, fie ea antică sau modernă. Înseamnă că o persoană nu ar trebui să spună că știe ori crede ceva atâta vreme cât nu are o bază științifică pentru a ști ori crede. În consecință, agnosticismul trece pe linie moartă nu doar cea mai mare parte a teologiei, dar și cea mai mare parte a anti-teologiei”.
„Agnosticismul, în fapt, nu este un crez, ci o metodă, a cărei esență constă în aplicarea riguroasă a unui singur principiu, care poate fi exprimat în felul următor: în subiecte care țin de intelect, urmează-ți rațiunea până la capăt, fără a ține cont de orice altă considerație. Ori, altfel pus: în subiecte care țin de intelect nu pretinde că anumite concluzii sunt certe atâta vreme cât acestea nu sunt demonstrate ori demonstrabile”.
Termenul „agnosticism” este folosit adesea într-un sens restrâns, aplicat doar domeniului religios, dar nu văd niciun motiv pentru a-l păstra într-o zonă atât de restrictivă. Dacă o să consultați dicționarele limbii române, de exemplu, o să observați cum definițiile diferă de la un dicționar la altul, unele incluzând doar definiția restrânsă, altele pe cea extinsă, aplicabilă și în afara subiectului religiei.
În alte cuvinte, agnostic este cel care, aflat în fața unei probleme insolubile, spune: „nu știu / nu pot ști”. Agnosticul își recunoaște, deci, limitele și nu trece granițe de netrecut prin simpla „credință”. Acolo unde se opresc dovezile și posibilitatea lămuririi - agnosticul spune sec: „nu pot lămuri subiectul ăsta, deci e mai cinstit să spun că nu știu / nu pot ști”.
Cu o definiție mai formală, de dicționar, agnosticismul este concepția care neagă posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor. O asemenea abordare are legătură cu concepția lui Kant asupra posibilității cunoașterii lumii. Puteți citi mai multe aici: Viața și opera lui Immanuel Kant.
Așadar, când vine vorba de Dumnezeu, agnosticul observă că orice discuție, oricât de rațională, nu are cum lămuri problema, dat fiind că lipsesc dovezile; și într-un sens, și în altul. Ateul va fi convins că Dumnezeu nu există, agnosticul nu va fi convins nici că există, nici că nu există, pentru că nu poate dovedi nicio variantă. Pare că agnosticul este mai aproape de ateu, dar nu este. Pare astfel pentru că cel credincios se află în dificultate în fața ateului, pentru că nu poate demonstra că ce afirmă, existența lui Dumnezeu, este real. Credința oferă certitudine, dar nu oferă adevăr. Dar și ateul este pus în dificultate dacă îl pui să demonstreze că este imposibil ca un creator să existe. Ateul nu poate demonstra inexistența unui creator, cred, în principal din cauza limitărilor minții omului, limitări care nu permit desăvârșirea niciunei forme de cunoaștere.
Trebuie înțeles că atunci când vorbesc despre Dumnezeu, o fac într-o formă largă, incluzând aici orice tip de creator, chiar și unul care a creat omenirea ca o simulare pe calculator, deci nu mă refer la dumnezeul biblic ori islamic șamd. E mai simplu să fii ateu dacă negi existența unui anume zeu, dar e mai greu să fii sigur de lipsa oricărui creator, deși, într-adevăr, pare soluția cea mai logică.
Știința nu va descifra toate misterele lumii, printre alte motive, pentru că omul nu este în stare să opereze cu anumite concepte, pe care le vom detalia mai jos ori pe care le-am detaliat în alte articole (și am pus linkuri către ele mai jos). În fapt aceasta este ideea centrală a acestui articol: faptul că incapacitatea fundamentală a omului de a înțelege anumite concepte, care sunt esențiale pentru înțelegerea lumii, îl lasă pe acesta condamnat pentru totdeauna la o explicare parțială a lumii, oricât ar progresa de-a lungul evoluției sale.
Câteva întrebări nerezolvabile
La ce întrebări nu vom putea răspunde vreodată? Iată câteva exemple:
• cum a început totul?
• există Dumnezeu?
• trăim într-o simulare pe computer?
• care este esența realității?
• există o „substanță” fundamentală din care este alcătuit universul?
• are omul vreun rol cosmic predeterminat (stabilit de alții)?
Despre teme pe care le consider insolubile am scris anterior. Iată câteva exemple:
• De ce roboții nu pot fi niciodată ca oamenii
• Rar știm motivația din spatele deciziilor noastre
• De ce nu vom ști niciodată cum arată lumea, în „realitate”
• De ce nu vom înțelege niciodată ce este conștiința
• De ce nu vom ști niciodată dacă avem liber-arbitru
Nu mai reiau argumentele din articolele către care am făcut trimitere mai sus, dar un gând merită totuși menționat: și dacă am reuși, prin miracol, să creăm mașini conștiente, tot nu vom ști ce este conștiința și cum apare. Vom determina și putea folosi parametrii necesari pentru a crea un nou robot ce îndeplinește criteriile noastre pentru o „ființă conștientă”, dar nu vom ști niciodată ce înseamnă să fii conștient ca acel robot, pentru că nu este nicio cale de a simți ce simte o altă făptură. Nu știm ce înseamnă să fii șoarece de laborator, deși studiem șoarecele de zeci de ani. În fapt, nu știm nici ce simt ceilalți oameni, decât prin atribuirea unor sentimente proprii acestora, de genul: „spui că te doare măseaua, înțeleg ce spui, pentru că și pe mine m-a durut la un moment dat”. Dar dacă cineva îți spune: „mă doare pancreasul” și tu nu ai avut o asemenea durere niciodată, ce vei înțelege din asta? Nimic. Pentru că nu știi la ce amintire a ta sa faci apel. Vei înțelege conceptul de durere, dar nu pe cel de durere de pancreas. În esență, când vine vorba despre ce simțim, nu putem ști ce simte altcineva, orice/orice ar fi acel altcineva.
Limitări de nedepășit ale rațiunii umane
Infinit - nimic - cel mai mic lucru - cauză și efect
Faptul că avem limitări mentale (biologice) și că știm sigur că sunt lucruri pe care nu le vom cunoaște niciodată din acest motiv - lasă deschisă ușa pentru o listă nesfârșită de ipoteze în ce privește motivul prezenței noastre în univers. Poate că totuși suntem într-o simulare pe o mașină avansată a cuiva. N-o fi Dumnezeul biblic (în fapt nu are cum fi acesta), dar poate este un alt creator, care ne-a făcut după alte reguli. Cum putem elimina această teorie definitiv? Este imposibil. De ce? Pentru că nu avem cum stabili adevărul. Este teoria științifică privitoare la începutul lumii (prin Big Bang) suficientă pentru a elimina orice altă posibilitate? Nu sunt mulți care să creadă asta.
Și religia, și știința sunt făcute de oameni. În ambele zone există tendința de a trece din zona celor știute, dovedite în zona celor crezute. Religia stabilește ierarhii de ființe cu care omul nu s-a întâlnit niciodată (zei, îngeri șamd). Știința (sigur, prin câțiva reprezentanți, nu prin majoritatea oamenilor de știință) vorbește despre lucruri care, oricât de bine ar fi susținute de un jargon profesional solid, nu au o bază științifică: multiversuri, rolul conștiinței în mecanica cuantică, călătoria în timp șamd. Știința are avantajul unui mecanism intern de perpetuă auto-corectare, pe care religia nu-l are (căci s-ar condamna la autodesființare); în știință ipotezele proaste sunt invalidate până la urmă. De aceea este cel mai bun instrument pe care-l avem pentru a descoperi „secretele” universului.
Am vorbit despre limitări biologice. Iată câteva exemple și efectele lor.
• Conceptul de infinit. Și apoi cel de nimic
Să începem cu imposibilitatea conceperii infinitului, despre care am scris aici: Este universul infinit? Să vorbim, de exemplu, despre începutul universului. Să spunem că teoria noastră cu privire la apariția universului în urma marii explozii inițiale, denumite teoria Big Bang, ar fi adevărată (deși are probleme serioase). Această poveste nu lămurește însă totul. Această limitare congenitală, și anume incapacitatea de a percepe infinitul, lucrul fără limite, ne obligă la a întreba: și ce a fost înainte de Big Bang?
Explicația că nu a fost nimic nu rezistă analizei unei minți ascuțite. Mintea ne spune că trebuie să fi fost ceva. Și oricum ne blocăm în altă limitare naturală a minții umane: imposibilitatea de a reprezenta „nimicul”. Ce poate înseamna ceva ce nu există? Este o imposibilitate logică, căci este absurd să poți imagina ce nu există; dacă nu e în natură, nu poate fi în reprezentare. Iar logica este cel mai bun instrument uman de a clarifica ce are sens și ce nu are.
Dar subiectul „nimicului” este interesant și pare a vorbi de o limitare a minții umane. De ce? Pentru că suntem practic obligați să avem tot timpul de-a face cu ceva. Kant este cel care a transferat spațiul și timpul în mintea umană (în sensul că nu sunt realități exterioare), văzând că nu poate scăpa de ele, că nu poate gândi măcar lipsa acestora.
Dar să revenim la Big Bang. Ce a fost, așadar, înainte de asta? Putem veni cu o teorie în care să spunem ceva mai mult sau mai puțin credibil. Nu contează neapărat ce, pentru că urmează întrebarea: și cum a apărut acel ceva? Și ce a fost înainte? Oricâte straturi (teorii) vom adăuga poveștii noastre, nu vom putea ajunge la un strat originar, ultim. Și asta are legătură cu modul în care funcționează mintea noastră, cu faptul că nu putem înțelege infinitul.
Cele două noțiuni paradoxale (pentru mintea umană) menționate mai sus, infinitul și nimicul, sunt, așadar, limite ale minții noastre. Cu aceste limitări nu putem descoperi (sau, la limită, inventa) un început pentru lume. Sigur, incapacitatea de a identifica un început se proiectează și asupra sfârșitului, dat fiind că trebuie să „luptăm” cu aceleași concepte, infinit și nimic. Cum se poate sfârși universul definitiv? Orice răspuns am da, nu putem avea răspunsul definitiv. Vor fi doar niște cuvinte.
• Cel mai mic lucru
Să ne imaginăm cel mai mic lucru cu putință. O particulă punctiformă. Cum poate fi acea particulă? Dar orice ocupă spațiu, pare că poate fi împărțit în alte componente, la nesfârșit.
Unii fizicieni vorbesc despre faptul că există o cea mai mică distanță posibilă în spațiu, denumită „lungimea Planck”. Nu ar exista nimic mai mic decât această lungime Planck. Dar avem o problemă. Teoria relativității ne spune că spațiul și timpul sunt relative. Dacă ne-am imagina un obiect minuscul cu lungimea egală cu distanța Planck și l-am pune să se deplaseze cu o viteză apropiată de viteza luminii, obiectul s-ar contracta în raport cu noi. Deci cea mai mică distanță din lume devine... și mai mică. Am scris un articol pe subiectul ăsta: De ce spațiul nu poate fi discret
Dar problema principală este că pur și simplu nu dispunem de categoria mentală necesară pentru a înțelege ce înseamnă cel mai mic lucru. Oricât de mic ne-am imagina ceva, ne putem imagina o modalitate de a-l împărți în părți și mai mici.
Ce formă ar trebui să aibă un astfel de lucru care să nu poată fi împărțit în părți mai mici? Rotundă? Pătrată? Dreptunghică? Orice figură geometrică am alege, găsim o modalitate de a o împărți în părți mai mici.
Această limitare fundamentală ne lasă fără speranță în încercarea de a afla care este componenta fundamentală a spațiului, de exemplu, dacă există așa ceva.
• Cauză și efect
Cauzalitatea a creat probleme multor gânditori faimoși, începând cu Aristotel, care căuta acea cauză primordială, care a generat totul. Apoi David Hume spune, șocant, că nu putem stabili o legătură între cauză și efect și că totul este în mintea noastră. Atât de șocantă este ideea, că-i schimbă cursul gândirii lui Kant, trezindu-l din „somnul său dogmatic”, după cum se exprimă chiar el. Ulterior Kant stabilește că, în fapt, cauzalitatea este o proprietate a minții noastre, nu ceva ce există în natură.
Ce e atât de dificil cu acest concept? Deși pare simplu, este atât de complicat că merită un articol viitor separat. Dar am menționat cauzalitatea din alt motiv în acest articol, și anume pentru că reprezintă o altă limitare de nedepășit a minții umane. Orice ne-am imagina că a fost întâiul lucru în natură, inevitabil ne vom întreba cu privire la cauza acestuia. Am amintit această idee și mai sus, în contextul discuției despre infinit.
Dacă spui, așa cum spun unii fizicieni, că spațiul și timpul au apărut odată cu universul, spui ceva neinteligibil, absurd, oricât de clară și răspicată ar fi exprimarea. Mintea noastră înțelege că prima secundă de timp trebuie să fi apărut în timp, pentru că mișcarea, acțiunea de orice tip presupune timp. La fel spațiul, care pentru noi înseamnă întindere. Să spui că spațiul a apărut din nimic - nu înseamnă nimic, pentru că nu ne putem imagina nimicul. Iar dacă spui că a apărut din ceva, dar nu definești acel ceva, problema rămâne nerezolvată. De două ori. Întâi pentru că nu explici ce e acel ceva. Apoi pentru că nu explici din ce a apărut acel ceva (ce l-a cauzat).
Orice am face, orice am inventa ca fiind „primul”, ne vom întreba: „care este cauza acestuia?”. Nu avem cum scăpa din acest șir cauzal nesfârșit.
Mintea noastră nu poate ieși din această înlănțuire de cauză și efect și asta este o limită fundamentală în înțelegerea lumii.
• Simțurile, ca intermediari între univers și noi
O altă limitare congenitală este dată de simțurile noastre. Vedem lumea printr-un organ de simț calibrat pentru supraviețuire, nu pentru a vedea realitatea, în sensul că noi captăm acea radiație electromagnetică (din spectrul denumit de noi al „luminii vizibile”) necesară pentru a ocoli obiecte care ne pot face rău. Nu captăm, de exemplu, fără ajutorul tehnologiei, razele X sau radiația în infraroșu. Nu vedem direct atomii, componentele lor sau neutrino. Această limitare este, pe de-o parte, o distorsiune, o interpretare a „realității”, iar pe de altă parte o limitare pe care nu avem cum s-o depășim vreodată.
Ba iată un lucru poate și mai paradoxal: deși în fiecare secundă a vieții noastre în care suntem conștienți recepționăm fotoni, adică radiație electromagnetică, nu știm nimic despre natura acestora, lumina fiind, în fapt, unul dintre cele mai misterioase „lucruri” din univers, din perspectivă umană.
Toate organele de simț ne spun ceva despre lume și noi, dar nu ne spun „adevărul”, nu reflectă realitatea naturii. Pentru că organele de simț nu au evoluat pentru asta. Într-un alt exemplu, organismul nostru poate determina variațiile de temperatură și „simte” când este prea cald sau prea rece. Vezi aici cum simțim temperatura exterioară. Dar nu ne spune nimic despre numărul de molecule care se lovesc de pielea noastră, despre natura acestor molecule sau despre viteza cu care ne lovesc. Sigur, nici nu avem nevoie de aceste date; doar justificam faptul că simțurile nu descriu realitatea, ci doar folosesc informații pentru a ne asigura supraviețuirea.
Să fii agnostic înseamnă să recunoști că anumite aspecte alte lumii noastre nu sunt cognoscibile. Știința nu poate progresa pentru a ne da informații despre ceva ce nu putem înțelege. De exemplu, infinitul este folosit în matematică, dar asta nu înseamnă că am lămurit misterul.
Să fii agnostic nu înseamnă să nu crezi în știință, căci știința este instrumentul cel mai credibil și mai sigur pe care-l avem pentru a avansa cunoașterea cu privire la univers, ci să admiți că nu există niciun tip de cunoaștere care să lămurească totul. Când vrei răspunsuri la întrebările grele, atunci trebuie să te forțezi să faci un salt în... „credință”.
Sunt mulți oameni de știință care s-au identificat de-a lungul timpului cu agnosticismul. Printre cei mai faimoși: Charles Darwin și Bertrand Russell.
În concluzie, limitări definitive ale minții umane nu ne permit să înțelegem complet lumea noastră. Aceste limitări ar trebui să ne facă mai umili și să acceptăm că sunt lucruri pe care nu le vom lămuri niciodată.
Să fii agnostic este singura opțiune, dacă vrei să folosești rațiunea la capacitatea sa maximă. Pur și simplu nu există o poziție mai rațională...
Citește și:
→ Mecanismele fundamentale ale minții umane (unde vorbim despre 4 metode pentru a învăța să gândești cu propria minte și să eviți să fii manipulat)
→ Timpul nu există, în fapt, în univers (unde încercăm să demonstrăm că timpul este o măsură derivată a mișcării, care nu există, independent, în natură)
