Mulţi cred că anotimpurile au la bază faptul că Pământul se depărtează de Soare în timpul anului. Dar realitatea este diferită: anotimpurile au drept cauză principală faptul că Pământul este înclinat faţă de planul creat de mişcarea sa de rotaţie în jurul Soarelui. Terra se află la o distanță mai mare de Soare (cu circa 5 milioane km) în ianuarie decât în iulie. Distanța Pământ - Soare este considerată 149,59milioane km (aceasta variază de-a lungul anului).
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
„Constanta cosmologică este cea mai mare gafă din viaţa mea" este una din spusele lui Albert Einstein rămase celebre. Această autocritică făcea referire la una dintre puţinele greşeli de natură ştiinţifică pe care marele fizician le-a comis de-a lungul existenţei sale. Einstein, asemenea majorităţii fizicienilor la începutul secolului XX, credea în teoria ce ulterior s-a dovedit a fi eronată potrivit căreia Universul are o natură statică. Această preconcepţie era atât de puternic înrădăcinată în credinţele ştiinţifice ale vremii, că până şi marele Einstein a căzut în capcana ei. El a făcut tot posibilul pentru a adapta matematica folosită la descrierea felului în care se comportă Universul în aşa fel încât aceasta să vină în sprijinul acestei concepţii eronate. Pentru că, de obicei, se baza pe frumuseţea aparatului matematic pe care îl construia pentru a-şi demonstra concepţiile despre natura realităţii, fizicianul german a introdus în ecuaţiile cu ajutorul cărora a descris pe atunci proprietăţile Universului o constantă anti-gravitaţie, cunoscută astăzi drept constanta cosmologică, care de fapt nu îşi avea locul acolo. Dacă ar fi crezut îndeajuns în ecuaţiile sale iniţiale şi nu ar fi introdus acea constantă, ar fi fost primul care să prezică fenomenul expansiunii Universului, iar istoria celebrei sale ziceri nu ar mai fi fost la loc de cinste în biografiile sale.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Istoria universului. De la Big Bang până astăzi
(imagine prelucrată preluată de pe siteul exploratorium.edu)
Big Bang reprezintă cea mai bună teorie a modului în care universul a fost creat. Această teorie susţine că universul nostru îşi are începuturile într-un singur punct originar, de o densitate incredibil de mare, extraordinar de fierbinte, numit şi singularitate. Oricât de straniu ar părea, teoria susţine că toată materia existentă în univers a fost creată în momentul Big Bangului din acest punct originar, mai mic de miliarde de ori decât un proton. După ce materia a fost creată, universul şi-a început expansiunea.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Când şi de către cine a fost descoperită radiaţia cosmică de fond?
Radiaţia cosmică de fond este o radiaţie electromagnetică cu frecvenţa de 160,2 GHz ce este răspândită în tot Universul. Aceasta a fost descoperită în anul 1964 de astronomii Arno Penzias şi Robert Wilson.
Harta radiaţiei cosmice de fond realizate de sonda spaţială NASA WMAP
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
După cum ştiţi, anul durează 365 de zile ori, la patru ani, 366 de zile, în anii bisecţi. Numai că Pământul, în rotaţia lui în jurul Soarelui, nu ţine cont de convenţiile noastre. Astfel, Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui în 365,232 zile. Pentru acest motiv avem nevoie de introducerea unei zile suplimentare din când în când.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Cum apar curcubeiele? Curcubeul este un fenomen optic care apare când lumina Soarelui suferă fenomenele de refracţie, reflexie şi difuzie la întâlnirea cu picăturile de apă din atmosferă; are aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. La contactul cu un strop mărunt de apă, lumina albă este descompusă în frecvenţe individuale corespunzătoare culorilor din spectrul vizibil, prin refracţie, la fel ca la intrarea într-o prismă optică. O parte din lumina din interiorul picăturii de apă este reflectată la contactul cu marginea opusă a stropului de apă, iar o alta se descompune încă o dată la momentul ieşirii din picătura de apă, amplificând separaţia culorilor, aşa cum se vede din imaginea de mai jos. Separarea în frecvenţele individuale combinată cu existenţa unui număr mare de picături de apă expuse luminii solare creează un curcubeu de formă circulară.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Probabil majoritatea părinţilor au fost întrebaţi de foarte curioasele lor odrasle despre motivul culorii albastre a cerului. Probabil că mulţi au căzut pe gânduri. Răspunsul la această întrebare stă în fenomenul denumit difuzie a luminii.
Atunci când lumina albă întâlneşte atomii de oxigen şi azot din atmosfera Pământului, componentele sale de frecvenţă înaltă, asociate culorii albastre, se ciocnesc cu electronii care orbitează în jurul nucleelor atomilor de azot şi oxigen. Acest lucru face ca lumina de frecvenţă înaltă din spectrul vizibil să fie împrăştiată în toate direcţiile. Este vorba de componentele luminii albe din zona culorilor violet, indigo şi albastru a spectrului vizibil. Acestea sunt culorile reflectate de atomii din componenţa atmosferei terestre şi, în consecinţă, aceste nuanţe dau şi culoarea cerului, aşa cum îl percepe ochiul uman.
- Detalii
- Scris de: T. Ov.
Gravitaţia Lunii este de 6 ori mai mică decât cea a Pământului. Rezultă că dacă pe Pământ cântarul arată 120 kg, acelaşi cântar pe Lună va indica numai 20 Kg. Se întâmplă astfel pentru că greutatea este dată de produsul dintre masă şi acceleraţia gravitaţională. Dacă gravitaţia scade, scade şi greutatea.
E de menţionat că este greşit atunci când afirmăm că avem greutatea de 80 de kilograme. În fapt masa ne dă numărul de kilograme, iar pentru a-l afla, ar trebui să împărţim cifra indicată de cântar la 9,8 - valoarea acceleraţiei gravitaţionale. Greutatea este o forţă şi are ca unitate de măsură kilogramul-forţă sau newtonul.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Sistemul nostru solar este format din Soare (ce conţine 99,9% din masa sistemului solar), 8 planete mari, peste o sută de sateliţi, peste 1800 asteroizi cu orbite cunoscute, mai mult de 600 de comete, o mulţime de meteoriţi, precum şi gaz şi praf cosmic.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Soarele este format din cantităţi enorme de hidrogen şi heliu. Reacţiile nucleare ce au loc în centrul Soarelui dau naştere unei cantităţi enorme de energie care este emisă în spaţiu sub forma radiaţiei electromagnetice (lumină, căldură). Ceea ce noi numim lumină este radiaţie electromagnetică de o anumită frecvenţă.
În aproximativ 5 miliarde de ani Soarele îşi va fi terminat „carburantul”, îşi va fi epuizat hidrogenul şi se va stinge; odată cu epuizarea Soarelui, fireşte, atât Pământul, cât şi întregul sistem solar vor dispărea.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Oamenii de ştiinţă numesc găuri neagre acele obiecte cosmice, foste stele masive, care au colapsat sub forţa propriei gravitaţii. Densitatea acestor obiecte este incredibilă, încât se consideră că o planetă devenită gaură neagră poate ajunge de mărimea unui atom. Aceste fenomene cosmice au fost denumite negre, întrucât forţa de gravitaţie este atât de puternică, încât nici măcar lumina nu mai iese din zona de influenţă a găurii negre.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Soarele se află la 149.000.000 Km de Pământ. Distanţa este enormă; atât de mare, încât lumina (fotonii) Soarelui atinge ochiul nostru în mai mult de 8 minute din momentul în care părăseşte suprafaţa solară. Astfel, dacă Soarele ar dispărea brusc în secunda asta, noi am observa acest lucru abia în 8 minute.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
O supernovă este o explozie enormă a unei stele. În urma acestei explozii o uriaşă cantitate de lumină este emisă pentru o scurtă vreme: zile, săptămâni ori uneori luni. Ultima astfel de explozie din Calea Lactee a avut loc în anul 1604 şi a fost observată de faimosul astronom Johannes Kepler.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Cea mai apropiată stea de noi este Proxima Centauri, care se află la 4,2 ani lumină depărtare.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.
Un aspect care face diferenţa este acela că stelele au lumină proprie, planetele nu. Soarele este o stea, Pământul este planetă. Deşi pe timpul nopţii putem vedea şi planete ”luminând”, cum e, de pildă, Venus, acestea în fapt reflectă lumina transmisă de Soare. Stelele întreţin reacţii nucleare ce ard hidrogenul în interiorul acestora, planetele nu. Pentru ca o stea să aibă o temperatură suficient de ridicată pentru a arde hidrogen, trebuie să aibă o masă foarte mare, de cel puţin 75 de ori mărimea planetei Jupiter.
- Detalii
- Scris de: Iosif A.