Propoziţia „Această propoziţie este falsă" este un paradox, după cum probabil ştiţi ori v-aţi dat deja seama. De ce este un paradox? Pentru că dacă este adevărată (adică, aşa cum spune, este falsă), atunci este falsă. Iar dată este falsă, atunci înseamnă că este adevărată. Şi cercul vicios continuă.
Iată un alt exemplu, mai aproape de viaţa cotidiană. Un român spune: „Toţi românii sunt mincinoşi". Dacă propoziţia este adevărată, asta înseamnă că şi cel care a făcut afirmaţia este mincinos, deci când a spus că „toţi românii sunt mincinoşi" a minţit. Dar dacă a minţit, înseamnă că este adevărat contrariul: nu toţi românii sunt mincinoşi. Dar dacă nu toţi românii sunt mincinoşi asta înseamnă că e posibil ca românul care a spus propoziţia să nu fi minţit, ci să fi spus adevărul. Şi ajungem la pasul 1 din nou, intrând în acelaşi cer vicios.
Astfel de jocuri verbale sunt interesante, dar, de regulă, ele ignoră subtilităţi care sunt implicite pentru vorbitor. Sunt un material de studiu pentru iubitorii de logică, dar, în vorbire, de regulă mesajul este altul, iar acesta este înţeles de către vorbitori.
„Această propoziţie e falsă" este doar un joc verbal, un exemplu de propoziţie auto-referenţială. Altfel, nu are sens în vorbirea curentă. Nu transmite niciun mesaj. Este inutilă.
„Toţi români sunt mincinoşi" este o propoziţie pe care o poţi auzi în vorbirea curentă, dar subtilitatea, evident, este următoarea: cel care o rosteşte se scoate pe sine din grupul românilor acuzaţi de minciună. Mesajul subînţeles este, desigur: „Toţi românii sunt mincinoşi, mai puţin eu". Ba chiar mai mult, de regulă adevăratul sens al propoziţiei este şi mai nuanţat. Vorbitorul vrea să transmită mesajul că prea mulţi români sunt mincinoşi, iar acest lucru este supărător; supărarea este materializată prin generalizarea făcută în propoziţia menţionată.