Realitatea este o iluzie, adaptată capabilităților senzoriale și cognitive umane. Dar nu în sens mistic, căci ceea ce percepem trebuie să aibă o sursă cât se poate de reală, într-o formă sau alta, chiar dacă nu cunoaștem natura acelei surse. Deși această idee, că realitatea este o iluzie, pare o idee extremă, la care să dai din cap neîncrezător inițial, după cum cred că veți fi de acord la finalul articolului, nu există, practic, niciun argument serios împotriva acesteia.

De ce este lumea o iluzie? Ce înseamnă asta?

Tot ce știm despre lume este mediat de simțuri. Orice observație vom face despre noi și lumea din jurul nostru are la bază informații transmise de organele noastre de simț. Organele de simț transmit informațiile recepționate, conform specificului simțurilor, sub forma unor semnale electrice, către creier, care procesează, dă o formă inteligibilă și „pune la dispoziția” conștiinței o reprezentare a ceea ce a perceput.


Am detaliat strania poveste a modului în care vedem lumea în acest articol: De ce nu există realitate „ultimă”, iar știința nu are cum descoperi cum arată „exact” lumea și în alte articole.

În acest articol aș vrea să vorbim despre consecințele acestei constatări: că interacțiunea cu lumea nu ne spune mare lucru despre realitate și că, în fapt, ce vedem este o iluzie construită pe baza simțurilor și proceselor mentale.

Dar înainte de asta: ce vreau să spun că „realitatea este o iluzie”? Nimic mai mult decât că atunci când spunem că un lucru este un fel sau altul, spunem, în fapt, că luând în calcul posibilitățile și limitările aparatului senzorial uman și posibilitățile și limitările și posibilitățile creierului uman, ceea ce înțelegem din realitate este un produs limitat, creat în totalitate de creier, dar complet deconectat de ceea ce există în natură. Iar simțurile umane au ca principal rol să ne asigure supraviețuirea.


Care sunt consecințele aceste idei?

Consecințele sunt extreme, tulburătoare. Pentru că tot demersul nostru științific are la baza presupunerea că simțurile nostre (potențate de știință și tehnologie) ne pot spune totul despre natură.

Există o încredere tragi-comică la mulți oameni de știință că într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat vom descifra complet natura. Ceea ce este absurd, pentru că limitările de nedepășit ale omului sunt evidente pentru oricine stă un pic să reflecteze la posibilitățile reale ale ființei umane și la modul în care, în fapt, facem știință. Mulți oameni de știință (un exemplu faimos este Richard Feynman) cred că fizica și alte științe sunt totul, iar filozofia este complet inutilă.

Dar știința fără filozofie este lipsită de context și inteligibilitate. Filozofia face știința inteligibilă chiar și atunci când arată limitele cunoașterii, căci arată de ce zbaterea cercetătorilor în anumite domenii este definitiv sortită eșecului. Am scris un articol sintetic aici: Limitele de nepășit ale minții umane, în care am încercat care sunt barierele naturale ale cunoașterii umane. Și un altul în care am vorbit despre De ce știința are nevoie de filozofie.

De regulă, atunci când vorbim despre explorarea lumii, uităm să luăm în calcul faptul că părți din natură ar putea fi sondate doar prin alte mecanisme, alte tipuri de senzori, alt gen de „simțuri”. În demersul științific ne bazăm în special pe simțul vizual, întărit de microscoape, telescoape și aparatul teoretic pentru a înțelege observațiile.

Dar în fața constatării că nu înțelegem ce observăm (de exemplu, ce numim materia și energia întunecată ori paradoxurile mecanicii cuantice), ne repliem, așteptând o teorie mai bună și observații care să o valideze. Iese din calcul că s-ar putea să nu putem întrebările corecte naturii, pentru că nu dispunem de instrumentul pentru a pune întrebările corecte; pur și simplu s-ar putea să nu dispunem de capacitatea de a inventa un mecanism de observare care să ne dea răspunsurile de care avem nevoie.

O teorie finală a fizicii nu are cum să apară vreodată, pentru că natura nu are o natură ultimă (ci doar cea revelată în urma unui mod unic de observare, cel uman), iar ce observăm noi este strict raportat la natura simțurilor noastre și la natura minții noastre. Știința și tehnologia extind capabilitățile simțurilor noastre, dar nu inventează noi simțuri. Și dacă ar face-o, nu am ști să interpretăm  rezultatele. În plus, știința și tehnologia sunt reflectarea limitelor minții umane.

Creierul nostru se bazează, în înțelegerea lumii, pe un mecanism liniar de interpretare și explicare (de tipul: „asta decurge din ailaltă”). Constatarea cercetătorilor că există în natură fenomene, lucruri aparent non-liniare ne lasă perplecși (conștiință, liberul-arbitru, dezintegrarea radioactivă, comportamentul particulelor (experimentul cu fanta dubla) etc.), dar și fără speranță. Citește pentru o explicație detaliată: Motivul simplu pentru care nu vom înțelege niciodată liberul-arbitru.

Gândiți-vă la o bacterie care știe să recunoască, prin senzorii pe care-i are, doar două tipuri de substanțe chimice: una ce indică prezența hranei și alta care semnalează un pericol. Acesta este întregul univers al bacteriei. Nu va vedea lucrurile din proximitate (pentru că nu are un aparat vizual), nu va auzi (pentru că nu dispune de un aparat auditiv) șamd. Exact aceasta este poziția omului în univers, raportat la complexitatea cosmosului; doar că suntem un pic mai bine dotați senzorial decât bacteria.

Credit imagine: depositphotos.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    HanSolo · 2 months ago
    "Realitatea este o iluzie". Hmmm. Eu aș formula asta ca și "Realitatea este percepția noastră servită de simțuri"
  • This commment is unpublished.
    CatalinT · 2 months ago
    Nu suntem dotati senzorial sa percepem interactia nucleara tare, dar totushi am descoperit-o si suntem constienti de existenta ei. Si multe altele. 

Dacă găsești site-ul util, ne poți ajuta cu o DONAȚIE