Pentru cine intră pe acest site, probabil că este la curent cu una dintre obsesiile mele, cea referitoare la natura minții umane. Ultimul articol în care am atins acest subiect este cel în care vorbeam de ce ideea de transfer al conștiinței într-un calculator este ridicolă.
În acest articol vreau să reiau și accentuez ideea de bază cu privire la natura minții pentru a arăta cum, cel mai probabil, funcționează o ședință la terapeut, meditația sau efectul placebo.
Care este natura minții
Luând în calcul tot ceea ce știm despre creier și ceea ce numim „mintea” umană, o idee transpare ca greu de combătut: mintea este echivalentă cu activitatea creierului. Nu există ceva imaterial, „eteric”, diferit de activitatea neuronală, care să aibă o activitate independentă de creier, care să poată fi, eventual, transferat pe un computer...
Surprinzător pentru mine, această idee este încă una de graniță, puțini filozofi și cercetători adoptând-o în discursul lor. Dar menținerea disocierii minte-creier este una fără sens, care nu rezolvă nicio problemă, ci doar menține confuzia cu privire la natura minții.
Mintea, este, așadar, ce se întâmplă când o sumă de neuroni ajung să funcționeze cum o fac în cazul omului. Și alte animale au ceea ce identificăm ca fiind coordonatele esențiale ale unei minți; ceea ce lipsește unui animal, din câte știm, este capacitatea de a gândi.
Creierul are ceea ce numim „plasticitate”, adică încorporează informație externă sub formă de modificări structurale, materiale; se modifică în urma interacțiunii cu mediul. Dacă, de exemplu, intrând într-o magazie ai fost mușcat de un șarpe, cel puțin pentru vreme vei avea grijă să nu te întâlnești iar cu un șarpe. Această întâmplare a lăsat urme asupra structurii creierului tău, iar acest gând, al pericolului la intrarea în magazie, se activează, sub forma unui avertisment, pentru a te proteja de un pericol pe care l-ai întâlnit în trecut.
Urmând acest model, orice experiență lase urme, mai mari sau mai mici, mai durabile sau mai puțin durabile, asupra creierului tău. Acesta fiind într-o continuă transformare, de adaptare la mediu, la realitatea în care operează.
În esență, orice gând și orice emoție reprezintă o anumită configurație și un anumit mecanism dinamic neuronal. Ce gândim și simțim reprezintă o anumită interacțiune la nivel cerebral. Niciun gând și nicio emoție nu poate lăsa creierul nealterat.
De ce o discuție cu un psiholog poate fi utilă
Personal nu cred că citirea câtorva cărți de psihologie și un pic de practică te pot transforma într-un psiholog de succes. Cred că un psiholog se creează de-a lungul vieții, iar succesul ține mult și de personalitate, nu doar de întinderea lecturilor. Cred, de asemenea, că funcția de psiholog poate fi îndeplinită de mulți, fără ca aceștia să aibă vreo pregătire formală în domeniul psihologiei. De aceea mulți preoți sunt astăzi mai utili în comunitățile lor ca psihologi, decât ca preoți.
Ce face, în esență, o discuție cu un psiholog? Îți permite să te auzi pe tine însuți, într-un mediu în care nimeni nu te condamnă. Acest tip de dialog, după cum știm toți, este greu să-l avem atât cu noi înșine, cât și cei apropiați.
O discuție cu un psiholog înzestrat poate ajuta în contextul existenței a multiple probleme pe care le numim „psihologice”, pentru că gândul este materie, pentru că o propoziție se reflectă la nivel cerebral în modificări materiale. Creierul se modifică, desigur, și în urma unui dialog, iar uneori aceste modificări pot semnifica „vindecarea” de o problemă de natură psihologică.
Când ce învățăm dispare din câmpul conștiinței
Iată un exemplu ușor de recunoscut de mulți: cei care învață să tasteze fără a privi la tastatură, ajung să asimileze poziția tastelor, putând scrie multe caractere pe secundă, dar fără a fi conștienți de asta. Asta înseamnă că cineva poate tasta propozițiile de mai sus fără probleme, dar dacă-l întrebi unde anume este situată litera „g”, va avea probleme să răspundă rapid; știe să o apese rapid atunci când scrie, de exemplu, „gând”, dar dacă îi ceri să-ți spună exact locul tastei în ansamblul tastaturii, va avea nevoie de câteva secunde pentru a se dumiri.
E doar un exemplu din multe altele când ceva învățat se transferă în domeniul inconștient, fiind în măsură să acționăm fără să mereu conștienți de anumite operațiuni.
Ce înseamnă asta? Ne arată din nou cum funcționează creierul, care își formează propriul mecanism intern, propria configurație, care permite ulterior, pentru a păstra exemplul de mai sus, să tasteze fără ca individul să fie conștient.
Meditația
Meditația este în continuare în Europa și în alte părți ale lumii un subiect misterios, înțesat de concepte orientale, greu de priceput.
În opinia mea este multă vorbărie pentru un subiect relativ simplu: concentrarea atenției.
Efectele meditației asupra organismului există, fără îndoială. De ce ar fi altfel?
Dar ideea de transfer al beneficiilor meditației în domeniul eticii (cei care meditează sunt mai drepți) ori în domeniul paranormalului (cei care meditează obțin superputeri, oricare ar fi ele) - este un demers fără sens.
Un anumit tip de gândire asigură un anumit tip de reconfigurare a creierului. Experiențele noastre cotidiene transformă neîncetat creierul, ceea ce înseamnă că transformă și modul în care gândim.
Efectul placebo
În urmă cu câteva luni am scris un articol despre o idee îndrăzneață cu privire la modul în care poate fi explicată eficiența efectului placebo. Îl puteți citi aici. Dar, pe scurt, ideea era următoarea: „Activitatea sistemului nostru imunitar este costisitoare pentru organism. Așa că organismul preferă să nu angajeze resursele decât atunci când pare cert că merită un asemenea efort. Dacă o afecțiune nu este letală, atunci poate că e mai bine să aștepți, pentru că implicarea resurselor poate însemna o periclitare a sănătății pe alte direcții. Dar atunci când individul are încredere că un anumită procedură va fi eficientă (cum este cazul cu placebo), atunci organismul va fi dispus să activeze sistemul imunitar la întreaga capacitate și să angajeze resursele disponibile.”
Efectul placebo va rămâne nelămurit pentru totdeauna în detaliu. Dar dacă privim mintea în modul în care am scris mai sus, atunci cred că putem elimina o parte din misterul care învăluie acest subiect.
Să luăm un exemplu: am o durere de cap și primesc o pastilă albă prescrisă de doctor, care-mi spune că în 30 de minute durerea de cap va trece. Pastila albă ar putea conține făină sau o substanță activă, care dilatează vasele de sânge și care chiar acționează asupra cauzei durerii mele de cap. Dar nu știu asta când iau pastila, ci tot ce am este speranța că pastila va ajuta.
Creierul uman este o mașină de predicții. Inclusiv ceea ce vedem în fața ochilor, folosind simțul vizual, este rezultatul predicției creierului, aceasta fiind și cauza profundă a iluziilor optice (care, în fapt, în cele mai multe cazuri, indică o păcălire a creierului).
În fapt și efectul placebo este tot rezultatul unei predicții, și anume al predicției că durerea de cap va dispărea. Predicția înseamnă, în fapt, că în creier au loc niște transformări, prea subtile pentru a le putea înțelege, care permit eliminarea durerii de cap chiar și în cazul în care pastila conține chiar făină. Este această afirmație de necrezut?
Dar faptul că un simplu gând, cum este cel al predicției dispariției durerii de cap, influențează starea de spirit și modul în care ne simțim, nu ne este chiar necunoscut, dimpotrivă.
Gândește-te că ți se spune că peste 5 minute, complet nepregătit, va trebui să urci pe o scenă și să faci un rezumat al acestui articol în fața unui public numeros. Ce vei face? Te vei imagina, probabil, în fața acelui public, fără a ști prea bine ce să spui, sub imperiul unor emoții puternice, generate de presupunerea / predicția că s-ar putea să te faci de râs. Acest gând îți va transforma rapid starea de spirit și vei căuta o soluție: cum poți ieși din această situație? Una peste alta, un simplu gând te transformă, te aduce într-o stare în care nu erai deloc până în momentul în care ți s-a cerut „imposibila” sarcină.
În același fel poate funcționa și efectul placebo: creierul declanșează mecanism format de-a lungul evoluției pentru situații în care observă că pentru o problemă există o soluție. Iar o pastilă este tocmai o soluție pentru o problemă.
Privind în acest fel lucrurile, misterul fundamental al efectului placebo, și anume că ceva „eteric”, un gând, influențează ceva „material”, o afecțiune corporală, dispare. Iar cheia stă în modul în care ne raportăm la „minte”. Dacă mintea nu mai este acel „ceva” imaterial, cum am fost obișnuiți să o considerăm, atunci cadrul analizei se schimbă fundamental.
Asta nu înseamnă că acum știm cum funcționează, în detaliu, efectul placebo. Dar înțelegem, cred, că este doar o altă ilustrare a modului în care funcționează creierul uman.
P.S. Dacă sunteți interesați de o altă obsesie a mea, și este în legătură și cu articolul de față, atunci puteți citi articolul despre limitele cunoașterii umane (linkul mai jos), unde încerc să arăt de ce cunoașterea realității este imposibilă, omul având limite biologice definitive, care se opun cunoașterii naturii.
Citiți și:
• Motivul simplu pe care nu vom înțelege niciodată conștiința și liberul-arbitru
• Limitele de nedepășit ale minții umane
• Mecanismele fundamentale ale minții umane
Credit imagine depositphotos.com
