Cred că impresia unora, care poate fi bine sprijinită teoretic, că trăim într-o simulare computerizată derulată și controlată de o civilizație avansată are la bază faptul că mintea umană (capacitățile noastre cognitive) are anumite limite naturale, care reflectă evoluția noastră ca specie și care stabilesc „zona” în care mintea umană poate opera cu eficiență.

Argumentul simulării

Argumentul simulării, aşa cum a fost definit de către Nick Bostrom, profesor de filozofie la Universitatea din Oxford, afirmă că cel puţin una dintre următoarele propoziţii este adevărată:
1) Este foarte probabil că specia umană va dispărea înainte de a ajunge la un nivel de dezvoltare care să îi permită să efectueze simulări de lumi pe calculator.
2) Este foarte improbabil ca civilizaţiile care ajung la un nivel post-uman să ruleze un număr semnificativ de simulări ale propriei istorii (sau variante ale acesteia).
3) Noi înşine trăim aproape sigur într-o simulare de calculator.

Fără a intra în detalii, pentru că nu am de gând să analizez aici argumentația lui Bostrom, am să spun doar că observând cât de departe suntem de înțelegerea lumii, câte bariere de nedepășit ne separă de cunoașterea absolută, este cumva natural să te gândești că poate lucrurile stau astfel pentru că suntem creați astfel încât aceste limite există și sunt de nedepășit. Adică cei care ne-au creat ne ascund originea „jocului”, pentru ca experimentul lor să se poată derula fără probleme.


Mintea umană are limite, așa cum are limite corpul uman

Am scris aici un articol în care am arătat limitele rațiunii umane. În articolul de față prezint următoarea idee: dacă suntem doar niște animale evoluate, iar mintea umană este produsul evoluției vieții pe Terra, atunci capacitățile noastre fizice și cognitive sunt în fapt abilități necesare supraviețuirii, cu limite firești, care ne indică faptul că trebuie să existe o anumită zonă, limitată, în care putem acționa (și nu în afara acesteia). Nu tot domeniul realului este în zona de acțiune a minții umane. 

Ne place să credem că limbajul și capacitatea de gândire specifice Homo sapiens ne oferă cheia pentru explicarea tuturor misterelor lumii, iar lămurirea completă a acestora este doar o chestiune de timp. Dar capacitățile noastre cognitive nu pot fi diferite de cele fizice, adică în mod necesar sunt limitate, iar unele dintre problemele complicate pe care noi vrem să le rezolvăm depășesc cu mult „zona de acțiune” a acestor capacități.

O ființă cu o minte altfel structurată ar putea evalua drept simple subiecte care sunt imposibil de rezolvat de noi, specia umană, așa cum noi, de pildă, găsim simple subiecte de nerezolvat pentru o maimuță sau un câine.

Pentru că mintea are limitele sale biologice de nedepășit, există probleme dificile, dar pe care le putem rezolva (crearea de colonii pe Marte, de exemplu), dar există și probleme care nu pot fi clarificate, pentru că mintea nu este făcută pentru așa ceva (să lămurim subiectul începutul universului, de exemplu). Pur și simplu anumite subiecte ne sunt inaccesibile.

Iar pentru că există nenumărate limite biologice, pe care noi le observăm ca fiind limite ale minții (care este doar un termen vag pentru capacitățile noastre biologice de interacțiune cu lumea), sunt întrebări pe care nu știm să le punem, sunt răspunsuri pe care nu le-am putea înțelege dacă le-am auzi, sunt subiecte la care nu ne putem gândi.

Trebuie că există un lung șir de aspecte ale lumii care ne sunt complet inaccesibile.

Ne uităm la alte animale și înțelegem în bună măsură care le sunt limitele cognitive. Înțelegem, de exemplu, că nu are sens să ne așteptăm la progrese în domeniul mecanicii cuantice la maimuțe. Și acestea au un creier și, deci, o minte. Dar acea minte este făcută astfel încât îi asigură maimuței supraviețuirea în mediul său. La fel și omul. Și acesta are propriile limite și nenumărate subiecte care se află în afara capacității sale de înțelegere.

De la Galileo Galilei încoace știința, în special fizica, a făcut progrese remarcabile în deslușirea lumii. Dar toate teoriile fizicii sunt doar aproximări ale realității. Nu știm să explicăm în detaliu niciun aspect fundamental al lumii. De exemplu: ce este o sarcină electrică?; cum anume se atrag sarcinile electrice de semn opus?; din ce este făcută o particulă elementară precum electronul?; cum anume interacționează doi atomi care formează compuși chimici?; cum anume distorsionează masa și energia spațiul?; ce este, în fapt, spațiul?; există timpul? șamd.

Știința este, așadar, un instrument pe care-l folosim pentru a utiliza în avantajul nostru materia, folosindu-se de teorii, care sunt aproximări cu diferite grade de precizie ale modului în care funcționează universul.

Este important de știut de cei care se aventurează în lumea științei că teoriile fizicii nu sunt despre înțelegerea în profunzime a lumii, ci despre înțelegerea în profunzime a teoriei, pentru a-i putea aplica conceptele. Știința nu explică realitatea; nu are cum.

Pur și simplu lumea este plină de lucruri care vor rămâne mereu neexplicate de noi; cam tot ce este fundamental, care stă la baza experiențelor noastre, în fapt.

Mintea se antrenează, am observat, așa cum antrenăm și corpul. Brațele pot fi făcute să ridice greutăți de câteva ori mai grele prin antrenament. Mintea, de asemenea, poate fi făcută să gestioneze probleme complicate tot prin antrenament (să efectueze calcule matematice complexe, să opereze mașini complicate etc.). Dar așa cum nu putem pregăti brațele pentru a ridica 10 tone, tot așa nu putem pregăti mintea pentru a depăși anumite limite ale înțelegerii.

Omul deține o abilitate fundamentală care-l separă de orice alt animal: limbajul. Limbajul ne permite un lucru formidabil: să gândim. Și de sigur, să comunicăm. Dar capacitatea de gândire, de a face mai clară realitatea „încapsulând-o” în vorbe, este, într-adevăr, o abilitatea fantastică pentru un animal ca omul, altfel nu spectaculos.

Dar deși limbajul facilitează gândirea, gândirea nu înseamnă exclusiv utilizarea limbajului. Imaginați-vă că planificați o călătorie prin oraș: vă imaginați că mergeți pe un bulevard, apoi la o intersecție o luați la dreapta, ulterior o luați la stânga și tot așa. Stabiliți un traseu, luați o decizie privind o călătorie, dar nu folosiți cuvinte. Se încadrează acest proces mental la „gândire”? Probabil că da, deși „gândirea” este un concept destul de larg. Dar dacă acest tip de planificare și luare a unei decizii se încadrează la „gândire”, atunci și alte animale gândesc, pentru că putem observa la maimuțe ori la câini, pentru a da doar două exemple, acțiuni care presupun planificare, nu pură spontaneitate.

Și când analizăm limbajul vedem limitele biologice ale minții: am inventat cuvinte care vorbesc despre lucruri pe care nu le putem înțelege (un exemplu, conceptul de „infinit”).


Mintea nu există, în fapt

„Minte” este un cuvânt rău ales pentru procesele cerebrale, pentru că vorbește despre ceva ce nu există. Cumva noi ne-am obișnuit să credem că mintea este o manifestare dincolo de interacțiunile la nivel cerebral, imaterială, de o natură necunoscută, dar în mod cert nematerială. Dar orice gând trebuie să aibă un corespondent material. În fapt orice gând trebuie să fie în mod precis manifestarea materiei. O decizie, de exemplu, sau o emoție - ar trebui să se stocheze la nivelul creierului sub o anumită structură de conexiuni neuronale.

Dacă așa stau lucrurile, ideea că „mintea” are capacitatea de a influența „materia” (creierul) este greșită, pentru că orice gând este, în fapt, o anumită configurație a materiei la nivel cerebral. Și un gând extern (auzit de la altcineva), odată ajuns la nivelul creierului, ia forma unei anumite configurații cerebrale. În felul ăsta putem vedea o înlănțuire de transformări ale materiei: gând - limbaj (vorbire) - vibrații ale aerului (sunet) - semnal electric în urechea receptorului - gând. Simplu, nu? 😀 Sigur, nu știm mai nimic despre cum funcționează un gând, dar dacă vrem ca lucrurile să aibă cât de cât sens, lucrurile nu pot sta altfel.

Charles Darwin, tânăr, la 29 de ani, gândindu-se la ce înseamnă gândirea, scrie într-unul din carnetele sale: „Why is thought, being a secretion of the brain, more wonderful than gravity, a property of matter? It is our arrogance, it is our admiration of ourselves…”. Profunzimea ideii sale este fantastică. Un singur lucru l-aș fi spus altfel 😀, cel referitor la gând ca „secreție”, pentru că nu cred că gândul este o secreție a creierului, ci gândul este creierul, așa cum sunetul unei lovituri de tobă, la origine, nu este o entitate separată de tobă.


Înțelegerea limitelor umane este, în sine, un soi de explicație pentru cele inexplicabile

Cum înțelegem noi lumea? Cum explicăm ceva ce înțelegem? Cum explicăm, de exemplu, de ce se rotește Terra în jurul Soarelui? Cum explicăm ce se întâmplă când se apropie una de alta două particule cu aceeași sarcină electrică? Cum explicăm ce se întâmplă când se ciocnesc două bile de biliard? Cum explicăm de ce un om fură sau e pasionat de jocurile de noroc?

Întotdeauna introducem cumva legea cauzei și efectului. Explicăm un rezultat printr-o cauză sau o suită de cauze. Oferim, așadar, o înlănțuire de idei care decurg una din alta și care, împreună, formează o explicație.

Sigur, această înlănțuire de cauze și efecte reprezintă simple metafore, explicații de „nivel înalt” (în sensul că nu sunt explicații fundamentale ale modului în care se desfășoară lucrurile în natură). Iar de cele mai multe ori explicațiile noastre sunt fantasmagorice (vezi, de exemplu, explicația gravitației newtoniene, ca acțiune instantanee de la distanță dintre corpuri).

Dar faptul că dispunem de acest model de înțelegere, determinist în esență, reprezintă o limitare fundamentală, care ne împiedică să explicăm lumea.

Poate părea paradoxal, dar faptul că admitem ceea ce ar trebui să fie evident, și anume că mintea umană nu poate fi din alt registru decât cel al abilităților firești ale unei ființe cu o evoluție terestră ca cea a omului, ne oferă un răspuns pentru problemele insolvabile.

De pildă, problema liberului-arbitru. Dat fiind faptul că dispunem de o minte care funcționează după un model determinist, nu putem înțelege și explica ceva, adică liberul-arbitru, care este prin definiție nedeterminist. În fapt, este ridicol să încerci explici ceva care este nedeterminist cu un mod de gândire care se bazează pentru înțelegere pe cauză și efect.

Dar dacă admitem, așadar, că nu dispunem de o minte care să explice un fenomen observat, în cazul de față liberul-arbitru, observăm că tocmai i-am dat o nouă viață subiectului. Liberul-arbitru nu este interzis de natură, cum cred mulți astăzi, ci este doar în afara „zonei de acțiune” a minții noastre. Subiectul conștiinței, la fel. Iar lista este lungă.

Nu vom înțelege niciodată cum a început totul în această lume; dar e rezonabil să credem că trebuie să fi început cumva, chiar dacă modul concret este de neconceput pentru mintea noastră.

Nu vom înțelege niciodată ce înseamnă lipsa timpului. Asta dacă timpul chiar există, pentru că este un concept problematic. Citește pe acest subiect: Timpul nu există, în fapt, în univers  (unde încercăm să demonstrăm că timpul este o măsură derivată a mișcării, care nu există, independent, în natură).

Citiți și:
  De ce nu vom înțelege niciodată ce este conștiința
  De ce nu vom ști niciodată dacă avem liber-arbitru


Ce ne spune faptul că avem o minte cu multe limite despre Matrix?

Mintea umană nu poate concepe (nu are abilitatea de a proiecta) o simulare computerizată care să ruleze o lume ca a noastră, cu ființe conștiente și liber-arbitru. Cum spuneam într-un alt articol și dacă am reuși să creăm mașini care să aibă conștiință, nu vom ști niciodată ce înseamnă asta, nu vom putea ști niciodată dacă acea conștiință este de același tip cu a noastră. De ce? Pentru simplul motiv că nu poți experimenta ceea ce simte / gândește altul. Tot așa cum nu poți simți durerea de măsea a altuia. Experiența conștientă este totalmente accesibilă doar posesorului. Niciun test nu va putea garanta că inteligența artificială conștientă dispune de o conștiință identică celei a omului.

Dar mintea umană poate concepe, văzându-și limitele, că pot exista ființe pentru care misterele omului nu sunt mistere.

Așadar, de principiu, putem spune că trebuie să lăsăm „poarta deschisă” și pentru o astfel de posibilitate, precum lumea ca simulare computerizată a unei civilizații avansate.

Dar, pornind de la ceea ce știm, nu dispunem nici de cea mai mică dovadă că lucrurile ar sta astfel.

Dar dispunem de dovezi că suntem mărginiți și că o bună parte din misterele lumii vor rămâne mistere pentru totdeauna.

Cred că gândul că trăim în Matrix este doar o consecință a zbaterii minții umane între limitele sale naturale.

Într-un articol recent am vorbit despre faptul că pretenția de a cunoaște „realitatea” este lipsită de sens, pentru că orice interacțiune cu realitatea presupune o filtrare / distorsionare a ei prin intermediul simțurilor și al conceptelor mentale. Poți citi articolul aici: De ce știința nu are cum descoperi cum arată exact lumea.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.