Dean Karnazes
Majoritatea alergătorilor – fie ei amatori sau olimpici – ating inevitabil un prag fiziologic clar: limita lactatului. Dincolo de acest punct, organismul nu mai poate procesa lactatul produs în mușchi, apar arsuri, crampe și blocaj muscular. Pentru Dean Karnazes, ultramaratonist din California, această limită pare însă să nu existe. De-a lungul carierei a alergat trei zile și trei nopți fără oprire (mai precis, a alergat 560 km - echivalentul București-Timișoara - în 80 de ore și 44 de minute în 2005), fără să simtă vreodată arsura musculară pe care restul lumii o cunoaște atât de bine.
Performanțe imposibile
Karnazes a terminat unele dintre cele mai dure competiții de anduranță din lume: maraton la Polul Sud la –25°C, Marathon des Sables în deșert și curse de peste 100 de mile. În toate aceste probe, mușchii lui nu au dat niciun semn de blocaj.
Singura limită resimțită a fost somnul: după trei nopți de alergare continuă, intrase în episoade în care dormea în timp ce alerga.
Testul care a uimit specialiștii
Abia în 2006, în pregătirea proiectului „50 de maratoane în 50 de zile”, Karnazes a descoperit cât de diferit este biologic. La un centru de testare din Colorado, evaluarea capacității aerobe a fost normală pentru un atlet bine antrenat.
Totul s-a schimbat la testul pragului lactatului. Un test ce trebuia să dureze 15 minute a continuat peste o oră, iar cercetătorii au oprit procedura pentru că nu mai întâlniseră un astfel de răspuns fiziologic.
De ce este atât de diferit?
Specialiștii explică diferența prin calitatea mușchilor, nu prin inimă sau vase de sânge. Capacitatea aerobă atinge un plafon la un sportiv de elită, însă pragul lactatului poate continua să se îmbunătățească dacă mușchii reușesc să transforme lactatul în energie mai rapid decât îl produc.
Acest proces depinde de mitocondrii și de enzime specifice care metabolizează lactatul. Antrenamentul îmbunătățește ambele componente, dar până la un punct. Cine se naște cu o densitate mare de mitocondrii și cu enzime eficiente pornește cu un avantaj dramatic.
Un talent precoce și uitat
Karnazes a descoperit devreme că este diferit. În liceu, în timp ce colegii reușeau la un eveniment caritabil 15 ture de pistă, el a alergat 105. Apoi, brusc, a renunțat complet la alergare în adolescență.
Revenirea s-a produs la 30 de ani, când, într-un impuls inexplicabil, a ieșit la alergat în noaptea aniversării și nu s-a oprit până după 30 de mile – totul fără oboseală musculară.
Cât e genetic și cât ține de stilul de viață?
Karnazes își recunoaște moștenirea genetică, dar nu o consideră singura explicație. Aduce în discuție grăsimea corporală scăzută, transpirația redusă, dieta foarte alcalină și expunerea minimă la toxine.
Cercetătorii confirmă că genele se exprimă diferit în funcție de mediu. Două persoane cu același ADN, crescute în regiuni diferite ale lumii, pot ajunge la performanțe atletice contrastante.
Experimentul care ar putea lămuri misterul
O întrebare rămâne deschisă: ar putea avea fratele său aceleași calități? Acesta joacă volei, dar nu a făcut niciodată alergare de anduranță. Compararea pragului lactatului celor doi ar putea arăta cât este moștenire pură și cât reprezintă efectul unei vieți dedicate mișcării.
Dean Karnazes rămâne un caz unic în sportul mondial: un om pentru care oboseala musculară nu există, iar singurul adversar real este somnul. Un amestec rar de genetică, antrenament și stil de viață l-a transformat într-un alergător care, uneori, pare cu adevărat capabil să alerge… pentru totdeauna.
Sursa: TheGuardian
