Cum se formează celula tumorală

În ultima perioadă reprezintă o afecţiune din ce în ce mai des întâlnită - şi nu doar în cadrul populaţiei vârstnice.  Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății publicat pe 12 septembrie 2018 arată că în 2018 au existat 18,1 milioane de cazuri noi de cancer şi 9,6 milioane de decese cauzate de aceasta. Împărţind pe sexe, 1 din 5 bărbaţi şi 1 din 6 femei dezvoltă o formă de cancer de-a lungul vieţii, conform aceluiaşi raport. Cel mai frecvent este cel pulmonar cu 2,1 milioane de cazuri noi şi  1,76 milioane decese, după cum arată un raport publicat în mai 2019 în cadrul campaniei Săptămâna europeană de luptă împotriva cancerului (organizată de Asociația Europeană a Ligilor de Luptă contra Cancerului). Este una din realităţile înconjurătoare şi de aceea este important să înţelegem despre ce este vorba şi să avem o viziune corectă.

În articolul recent despre ce-i frământă pe adolescenți, una dintre întrebări este „De ce dacă ai băut prea mult vomiți?”. O întrebare legitimă :) Ne-am dat seama că deși am scris mai multe articole despre intoxicația cu alcool, nu am scris unul care să răspundă explicit aceste întrebări; așa că am răspuns acestei nevoi prin materialul de față :)

Atunci când ingerăm în cantități mari diverse băuturi pe bază de alcool s-ar putea să vomităm. De ce? Practic vomitatul este o reacție a organismului la constatarea unei  substanțe toxice în cantități intolerabile, cum este alcoolul.

Vomitatul este ultimul pas dintr-o serie de trei reacții organice: greață, contracții toracico-abdominale și vomitatul propriu-zis. Este bine de știut că, în fapt, vomitatul nu elimină alcoolul doar din stomac, dar și din parte din intestinul subțire. Pe de altă parte vomitatul, chiar și provocat, nu ajută foarte mult în ce privește revenirea din starea de beție, pentru că absorbția alcoolului în sânge se face foarte repede după introducerea în organism.

Nu se poate să nu fi auzit la TV acest mesaj: „Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic minimum 2 litri de lichide”. Două întrebări: 1. de unde a apărut acest mesaj?; 2. cât adevăr conține?

 

Când temperatura se ridică peste un anumit prag (să spunem 35°C), începem să ne simțim inconfortabil și, probabil, să transpirăm. La temperaturi scăzute începem să tremurăm. Cum anume detectează corpul creșterea temperaturii? Cum detectează corpul scăderea temperaturii?

Ați observat senzația de rece pe care o aveți atunci când introduceți în gură un produs mentolat? Dar senzația de fierbinte pe care o produce un ardei iute? Să fie vreo legătură între „rece”, „cald”, produsul mentolat și ardeiul iute?

Ați observat că atunci când mergeți la piscină, deși la început apa pare să fie rece, după câteva secunde de la intrarea în apă, senzația de rece dispare? De ce? La aceste întrebări vom răspunde în articolul de față.

• Avem o memorie de scurtă durată cu o capacitate de stocare foarte limitată; putem ține minte doar 7 lucruri pentru circa 20-30 de secunde. Ideea este importantă și are utilitate practică. Dacă vreți să rețineți ce se discută la o conferință,  de exemplu, nu vă bazați pe memorie. Pe moment aveți impresia că rețineți tot, dar la sfârșitul evenimentului, multe vor fi uitate. Luați, așadar, notițe ori găsiți o modalitate de înregistra discuția, dacă este permis.

• Nu toți uită ușor însă. În fapt există o „specie” de indivizi cu supermemorie. Unii rețin multe informații ca urmare a unei zestre genetice speciale, alții ca urmare a unui antrenament, folosind tehnici de memorare rapidă. Prijesh Merlin, din India, deține recordul pentru memorarea și redarea fidelă a 470 de itemi aleatori. Este în Cartea recordurilor pentru realizarea sa.


Imagine cu celulă infectată cu noul coronavirus (virusul, în galben, văzut la microscop electronic)

Cel mai frecvent, infecţia omului cu SARS-CoV-2 (coronavirus de tip 2 producător al sindromului acut respirator sever; agentul infecțios al pandemiei care a început în decembrie 2019 în provincia Wuhan din China) se produce prin inhalare pe cale respiratorie sau prin contaminare (prin „mâini murdare” pe cale fecal-orală) la nivelul mucoasei bucale. Virusul se mai poate transmite prin salivă, lichide biologice sau prin contactul rănilor deschise tegumentare cu suprafeţe contaminate.

Pe calea cea mai frecventă, la nivelul mucoasei nazale sau bucale, virusul se cuplează cu receptorii ACE2 (ACE2 = enzima de conversie a angiotensinei II)  localizaţi pe suprafaţa externă a membranelor celulelor epiteliale de la acest nivel.

Receptorii ACE2 sunt distribuiți în numeroase țesuturi și organe: mucoasa nazală, mucoasa bucală, nazofaringe, plămâni, rinichi, inimă, endoteliul și pereții vaselor de sânge din stomac, intestin subțire, colon și creier, în mucoasa duodenului, jejunului, ileonului și în pereții musculari ai acestora,  în piele și în glandele anexe ale acesteia (1). Tot în mucoasa bucală și nazală sunt prezente în număr redus și ușor variabil interindividual, specific fiecărui individ uman, celule ale sistemului imunitar de tipul macrofagelor, celulelor dendritice, limfocitelor și celulelor natural killer, care supraveghează aceste teritorii de potențiale agresiuni infecțioase.

Circa 20% dintre femei și 40% dintre bărbați sforăie atunci când dorm. O „apucătură” destul de supărătoare, în special pentru cel care trebuie să doarmă lângă cel care sforăie. Sforăitul poate indica existența unei probleme mai grave: apneea în somn, care este caracterizată de pauze de respirație pe timpul somnului.

Dar care sunt factorii favorizanți ai somnului? Ce se întâmplă atunci când sforăim? Ce se poate face pentru a scăpa de sforăit?


Alte animale, precum pisica, aud sunete cu frecvențe mult mai mari decât poate auzi omul

Există sunetul generat de căderea unui copac, dacă nu e nimeni în apropiere, să-l audă? O întrebare care a dat naștere și încă mai generează discuții filozofice. Înțelegerea a ceea ce înseamnă, în fapt, sunet, oferă un răspuns simplu și rapid la întrebare.

Ce este sunetul? Sunetul este ceea ce percepe creierul uman, ca urmare a captării și interpretării unor vibrații ale moleculelor de aer. Nu există aer, nu există sunet (de aceea în spațiu, în lipsa aerului, nu poți fi auzit atunci când vorbești). Nu există ureche care să recepționeze / interpreteze vibrațiile aerului, nu există sunet. Sunetul este o „chestiune” pur umană. Desigur, și alte animale percep sunete. Cum anume interpretează alte animale anumite sunete putem doar ghici, cum omul nu poate experimenta direct cum aude un alt animal.

Am scris pe scientia.ro mai multe articole despre HIV (din engleză: Human Immunodeficiency Virus - Virusul Imunodeficienţei Umane) și SIDA (din franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis). Vă prezentăm o scurtă listă de aspecte succinte, la obiect, despre HIV și SIDA pornind de la un articol publicat inițial pe acest site, dar adăugând diverse informații de completare, care ni s-au părut de interes.

 

În 1948 oftalmologul spaniol Jose Igacio Barraquer Moner (da, spaniolii au multe nume...) s-a săturat de soluția numită „ochelari”.  A vrut o soluție pentru vederea imperfectă care să renunțe la ajutoare externe și care să acționeze direct asupra ochilor. Așa că a inventat o metodă chirurgicală care, cel mai probabil, nu va fi pe placul dumneavoastră: lua partea exterioară a corneei, o punea în nitrogen lichid, folosea un fel de strung în miniatură pentru a schimba forma corneei, apoi o reatașa pe ochiul pacientului.

Desigur, în cei 70 de ani care s-au scurs de la încercările lui Moner multe s-au întâmplat în lumea chirurgiei ochiului. Chirurgii moderni pot modifica forma corneei cu metode mai puțin invazive. Vorbim, desigur, despre folosirea laserului, care este atât de precisă, că putem practic scrie propoziții pe fire de păr.

1. Omul are 206 oase. Dar sunt și excepții (unii au 13 perechi de coaste, de exemplu). La naștere omul are peste 300, făcute din cartilaj; unele fuzionează ulterior.

2. În primul an de viață creștem cel mai mult. Atingem înălțimea de adult  și dimensiunea maximă a oaselor în jurul vârstei de 16 ani, cu diferențe între fete și băieți și chiar la același sex.

3. Pe timpul zilei ne scurtăm, pentru că sub efectul gravitației cartilagiul dintre vertebrele coloanei vertebrale se comprimă. Acesta își revine pe timpul nopții. Astronauții, în lipsa gravitației, ajung să se lungească cu până la 3%.

Problema conștiinței pare, deocamdată, impenetrabilă. Oricât s-ar cercetat și scris pe acest subiect, pare că nu ne-am apropiat niciun centimetru de înțelegerea "mecanismului" care face posibilă conștiința. Am scris recent un articol în care am arătat de ce credem că, în fapt, conștiința va rămâne un mister pentru totdeauna. Chiar dacă vom ajunge să creăm o hartă precisă a întregii activități cerebrale, nu vom ști ce este această stare profund personală, nesondabilă din afară, numită conștiință.

În urmă cu câteva săptămâni PBS a transmis un documentar despre caracatițe. În acest documentar este prezentat un scurt episod în care caracatița visează, schimbându-şi culoarea, în funcție de ce i se întâmplă în vis. Pe baza a ceea ce știm despre comportamentul caracatiței în natură, se poate specula pe marginea a ce visează caracatița! (vezi secvența cu caracatița visând mai jos).


Globule roşii normale (rotunde) şi afectate de boală (formă de seceră)

Anemia falciformă (denumită şi siclemie sau drepanocitoză) este o maladie ereditară caracterizată printr-o formă anormală a hematiilor, acestea având o formă de seceră (eng. sickle), în loc de formă de disc biconcav. Anemia falciformă este cea mai frecventă boală de sânge ereditară, care afectează milioane de oameni din întreaga lume.

În urmă cu ceva ani era aproape imposibil de trăit cu anemie falciformă, dar astăzi știm mult mai multe despre asta și se dovedește că ceva la fel de simplu ca apa poate ajuta la ținerea ei sub control.

Anemia falciformă a fost de fapt prima boală moleculară, identificată în Chicago în 1910. Și-a primit numele de la mutațiile globulelor roșii, a căror formă seamănă cu o seceră. Celulele roșii din sânge - care sunt în mod normal rotunde, ca baloanele - își schimbă forma și devin rigide. O problema cu celulele roșii care iau forma unei secere, este că sunt foarte lipicioase, astfel încât celulele pot deteriora pereții vaselor sanguine.

Aceasta este genul de întrebare la care nu poţi răspunde altfel decât spunând: depinde. Pentru că depinde de mai mulţi factori. Depinde de mediul în care te afli, de pildă, pentru că dacă te afli într-un mediu care favorizează eliminarea de apă, precum o zi călduroasă de vară, direct sub razele Soarelui, atunci deshidratarea are loc rapid. Depinde de cât să sănătos eşti, pentru că într-un fel rezişti dacă eşti sănătos tun, altfel dacă ai o boală cronică, ce favorizează, printre altele, transpiraţia. Depinde de cât de mult şi cât de intens te mişti, pentru că una e să stai nemişcat, alta e să efectuezi o muncă fizică istovitoare.

Dar dincolo de "depinde", sunt şi câteva date care vă pot orienta cu privire la cât de repede pierzi apă şi care este limita critică în ce priveşte deshidratarea.

A existat un moment în care, în calitate de farmacist, mi-am dat seama că o mulțime de oameni cărora le-am dat medicamente urmau să beneficieze de avantaje minime sau chiar deloc. Personalul medical ia decizii  privind utilizarea unui medicament sau altul pe baza dovezilor extrase din studiile clinice. Studiile clinice ne oferă date care arată probabilitatea ca un medicament să aibă efectul dorit, dar există și posibilitatea lipsei eficienței.

Studiile clinice sunt o modalitate bună de identificare a unor medicamente care, în general, sunt eficiente în obținerea unui anume efect. Dar „în general” nu ține cont de diferențele dintre pacienți, ceea ce înseamnă că pacienții pot reacționa foarte diferit la medicamentele care li se administrează.

Promisiunea medicinii personalizate este că printr-o mai bună înțelegere a profilului genetic al pacientului, alături de factori precum stilul de viață, dieta și mediul de viață, li se pot prescrie diferite medicamente în funcție de ceea ce știm despre modul în care medicamentele respective îi vor afecta personal.

Unii dintre noi preferă să nu se descalţe la uşă, chiar dacă este vorba de propria locuinţă. În filme apare deseori această imagine: locatarii sunt încălţaţi pretutindeni şi se descalţă înainte de a se pune în pat. Dar cât de sigură este această opţiune din perspectiva sănătăţii, de vreme ce este de presupus că încălţămintea este purtătoarea microbilor cu care ia contact în afara casei?

Tetanosul este o boală infecțioasă gravă, cu potențial fatal, cauzată de bacteria clostridium tetani. Bacteria, odată ajunsă în organism, produce două toxine: tetanospazmina si tetanolizina. Toxinele generează contracturi musculare puternice (pot duce inclusiv la fracturarea oaselor) şi leziuni la nivelul muşchiului cardiac.

Faptul că înţeparea cu un cui ruginit poate duce la tetanos este una dintre poveştile pe care le auzi de copil. Ideea care ţi se inculcă este că tetanosul trebuie să aibă legătură cumva cu rugina. În fapt, nu are; aşa cum am menţionat mai sus, tetanosul este provocat de o bacterie, iar respectiva bacterie nu are nicio legătură specială cu rugina.

Această poveste a cuiului ruginit este asemănătoare cu cea privind pietrele la rinichi, care ar fi provocate de calcarul (şi magneziul) din apă. În fapt, un rol important îl are cantitatea de apă consumată zilnic, precum şi alţi factori, dar nu duritatea ei.


Bacteria Streptococcus pneumoniae, o cauză comună a pneumoniei. Imagine realizată cu un microscop electronic

Macrofage, citokine, celule T - sistemul imunitar are un întreg arsenal de moduri de a lupta împotriva unei infecții. Dar când vine vorba de unele boli, modul în care organismul se apără poate avea consecințe nedorite. În cazul pneumoniei, răspunsul sistemului imunitar poate fi letal.

Pneumonia nu se referă doar la un singur virus sau o singură bacterie. Este o afecțiune care poate fi cauzată de o serie de bacterii, virusuri sau chiar fungi, cea mai frecventă cauză fiind bacteria Streptococcus pneumoniae, cunoscută și sub denumirea de pneumococ, la care ne vom referi în acest articol.

Termenul de "imunitate de grup" provine din observarea modului în care o turmă de bivoli formează un cerc, cu cei puternici la exterior, protejând pe cei mai slabi și mai vulnerabili aflaţi la interior.

Acest fenomen este similar cu modul în care funcționează imunitatea de grup în prevenirea răspândirii bolilor infecțioase. Cei care sunt suficient de puternici pentru a fi vaccinați se protejează direct de infecție. De asemenea, protejează indirect persoanele vulnerabile care nu pot fi vaccinate.


 


OK, conținutul site-ului a fost și va rămâne gratuit,
dar chiar ne-ar ajuta dacă ne-ai sprijini cu
o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro