Sean O’Connor este un om foarte raţional. Dar a încercat, fără succes, să îşi rupă coloana vertebrală şi încă simte nevoia de a fi paralizat. Sean are sindromul integrităţii identităţii corporale (BIID), care îl face să simtă că membrele nu aparţin corpului său.
Nume: Sean O’Connor.
Afecţiune: Sindromul integrităţii identităţii corporale.
„Am încercat să îmi rup spatele, dar nu am reuşit. Vreau să fiu paraplegic, paralizat de la mijloc în jos.”
Picioarele lui Sean funcţionează corect şi au sensibilitate normală, însă Sean simte că nu sunt conectate cu el. „Nu îmi urăsc membrele, pur şi simplu simt că nu sunt în regulă”, spune el. „Sunt conştient că sunt aşa cum natura le-a făcut, dar simt un intens disconfort simţindu-mi picioarele şi mişcându-le.”
Cauza afecţiunii sale nu a fost identificată încă, dar aproape sigur se datorează unei probleme apărute în dezvoltarea timpurie a creierului său. „Îmi amintesc că simţeam că ar trebui să fiu paralizat de când aveam 4 sau 5 ani”, spune Sean.
Primul caz de BIID (eng. ptr. sindromul integrităţii identităţii corporale - body integrity identity disorder) a fost semnalat în secolul al XVIII-lea, când un chirurg francez a fost ameninţat cu arma de către un englez care a cerut să i se taie unul din picioare. Chirurgul a făcut operaţia, împotriva voinţei proprii. Mai târziu, a primit o sumă mare de bani de la englez, împreună cu o scrisoare de mulţumire pentru înlăturarea „unui membru care reprezenta un obstacol invincibil în calea fericirii mele”.
Acum considerăm că există cel puţin două forme de BIID. Într-una din forme, oamenii îşi doresc ca o parte a corpului lor să fie paralizată. O alta îi face să îşi dorească îndepărtarea unui membru. De fapt, BIID nu trebuie să afecteze neapărat un membru – au existat cazuri anecdotice în care unele persoane voiau să fie oarbe sau surde.
Operaţii pe cont propriu
Au fost semnalate multe cazuri în care persoane suferind de BIID au încercat să-şi rupă spatele, precum Sean, sau să se opereze singuri pentru a-şi alina disconfortul. Unii chiar plătesc chirurgi pentru a le amputa membrele sănătoase. Acum, primul studiu al acestei forme disperate de tratament, condus de Peter Brugger de la Universitatea din Zürich, Elveţia, şi colegii săi, sugerează că înlăturarea unui membru sănătos îi „vindecă” pe oameni de această formă de BIID. Brugger spune că au intervievat 20 de persoane cu BIID, multe dintre care avuseseră o amputare ilegală. Toţi au spus că sunt satisfăcuţi de rezultate.
Dar rezultatele studiului, nepublicate încă, sunt provizorii şi nu justifică un asemenea tratament, spune Brugger. „Nu avem suficiente dovezi ştiinţifice pentru a propune amputarea sau paralizarea. Înainte de a înţelege o problemă nu ne putem gândi la elaborarea unui tratament”.
Brugger nu este de acord cu ideea că tulburarea ar putea fi psihologică. „Partea neurologică a informaţiilor este prea convingătoare”, spune el. „De ce s-ar arăta o vagă dorinţă de a avea un handicap sub forma unei nevoi precise de a fi amputat cu doi centimetri deasupra genunchiului, spre exemplu? Cred că în toate cazurile este vorba mai mult despre un deficit reprezentaţional al creierului, decât o nevoie psihologică de atenţie.”
Lobul parietal, situat în partea superioară a creierului, este aproape cu siguranţă implicat. Aici se află un set complex de reţele neuronale care ne permit să ne vedem membrele ca aparţinându-ne. În 2011, V. S. Ramachandran, de la University of California, din San Diego, şi colegii săi au examinat activitatea cerebrală a patru persoane cu BIID.
Confuzie în creier
Ei au descoperit o activare semnificativ redusă în lobul parietal superior drept când cercetătorii au atins partea piciorului pe care oamenii o voiau amputată, comparativ cu reacţia faţă de atingerea părţii pe care oamenii voiau s-o păstreze. Cercetătorii spun că această zonă este esenţială pentru crearea „sentimentului coerent de posedare a unui corp”.
Creierul urăşte să fie confuz, spune Ramachandran. Aşa că atunci când persoanele suferind de BIID simt o atingere, ele nu pot ataşa mesajul regiunilor creierului care identifică membrul ca parte a corpului. Într-o încercare de a elimina confuzia, creierul se pare că respinge membrul cu totul.
Brugger crede că unii oameni se nasc cu o oarecare slăbiciune în reţelele neuronale care ne permit să acceptăm toate membrele ca fiind ale noastre. Aceasta se corectează, de obicei, în mod natural, pe măsură ce ei cresc, spune Brugger, însă în unele cazuri, întâlnirea la o vârstă foarte mică a unei persoane amputate ar putea reconsolida modificările din creier. Aproximativ jumătate dintre persoanele cu BIID – o tulburare atât de rară încât nu există estimări adecvate ale răspândirii sale – îşi amintesc că au avut o fascinaţie pentru sau o relaţie foarte apropiată cu o persoană amputată pe când erau copii.
Şi-ar dori Sean să i se amputeze membrele? „Da, dacă ar fi posibil”, spune el, „însă momentan nu există chirurgi care să ofere deschis acest tratament”.
„Dar sunt cine sunt în parte şi datorită BIID şi experienţelor trăite. Fără BIID aş fi o persoană diferită. Nu neapărat mai bună sau mai rea, doar diferită. Însă ideea de a face ca toată durerea să dispară? Este cu siguranţă atrăgătoare.”
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Mindscapes: The man who needs to paralyse himself, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maria Mihai
