O nouă componentă electronică: memristorul

Am învăţat că există 3 componente fundamentale folosite în construirea circuitelor electronice: rezistorul, capacitorul şi inductorul. Acestea sunt elemente "pasive", capabile să disipeze ori să stocheze energie, dar nu să o genereze.

La începutul lunii mai a anului 2008 a apărut în revista Nature un articol anunţând construirea unei a patra componente electronice: memristorul (memory resistor) de către o echipă de la laboratoarele Hewlett-Packard .

Cercetătorii de la Hewlett Packard au reuşit să construiască un nou tip de memorie ce se prevede a fi un extraordinar salt înainte în tehnologia fabricării computerelor. Componenta a fost denumită memristor şi permite stocarea informaţiei după ce alimentarea circuitelor a fost decuplată (de pildă, se închide calculatorul). Stan Williams, unul dintre creatorii noii componente, a definit memristorul astfel: „ în esenţă este un rezistor cu memorie”.

Printre beneficiile folosirii memristorului ce se întrevăd la acest moment sunt:

1. Pentru că se poate memora starea calculatorului la momentul închiderii, acesta nu va mai avea nevoie de perioada de boot, întrucât la repornire circuitele de memorie sunt în starea din clipa decuplării;

2. Durata de funcţionare a telefoanelor mobile ar putea fi mult mai mare;

3. Nu se vor mai pierde date în cazul întreruperi tensiunii, pentru că memristoarele vor reţine starea sistemului la momentul căderii reţelei electrice;

Ideea memristorului a avut-o profesorul Leon Chua de la Universitatea din California încă din anul 1971. Deşi acesta a publicat un articol la acea dată despre posibilitatea realizării şi utilitatea memristorului, la auzul veştii că a fost construit, a afirmat că nu se aştepta ca această realizare să-l prindă în viaţă.

Thomas Young - lumina ca undă. Experimentul cu două fante

Este lumina undă ori particulă? Iată o întrebare care şi astăzi naşte discuţii aprinse printre pasionaţii de fizică. În urmă cu 200 de ani Thomas Young, un om de ştiinţă englez, folosind un montaj experimental simplu, dar extrem de ingenios,  demonstra că lumina are o natură ondulatorie.

Cât de mult putem rezista fără somn?

Desigur, răspunsul depinde de la caz la caz, în funcţie de rezistenţa şi voinţa fiecăruia. Omul care a înregistrat recordul, stând treaz pentru aproape 11 zile (264 de ore) este Randy Gardner (n.1946). Acesta, în 1964, în cadrul unui experiment organizat de cercetătorul William C. Dement de la Universitatea Stanford, a reuşit să nu doarmă, fără nici un stimulator special antisomn, pentru o perioada menţionată mai sus, depăşind recordul deţinut la acea dată de Tom Rounds de 260 de ore.

Ce se întâmplă dacă nu dormim?

După o perioadă mai lungă de nesomn (o noapte albă, de pildă) abilităţile obişnuite ale creierului sunt afectate. Ne simţim obosiţi, iritaţi şi ne lipseşte concentrarea obişnuită. Partea creierului ce controlează limbajul, memoria de scurtă durată şi simţul timpului funcţionează în regim de avarie. Performanţele organismului după numai o noapte de nesomn scad dramatic, fiind practic echivalente cu cele manifestate la o alcoolemie de 0,05% (două pahare de vin). Capacitatea de lua decizii raţionale şi în timp util este, de asemenea, diminuată. (Citiţi aici despre rolul somnului)

Cel mai precis ceas din lume

În 2008, după doi ani de la anunţarea începerii cercetărilor, fizicieni de la Joint Institute for Laboratory Astrophysics, folosind atomi de stronţiu, au reuşit să construiască un ceas atomic mai precis decât cel pe bază de cesiu, standardul în calcularea timpului astăzi.

Iluzia optică „Ponzo”

ILUZIA PONZO

Această iluzie, sub forma imaginii din partea de sus a articolului, a fost arătată pentru prima oară în 1913 de psihologul italian Mario Ponzo. Acesta a sugerat că în toate cazurile creierul uman interpretează mărimea obiectelor în funcţie de fundal, prin comparaţie şi că din această cauză uneori se poate înşela.

Este evoluţia omului încheiată?

Evoluţia este definită ca modificarea patrimoniului genetic al omenirii. Dacă omul evoluează ori îşi păstrează constant patrimoniul genetic este subiect de dezbatere printre oamenii de ştiinţă, dar în ultimii ani, o concluzie în această privinţă începe să se impună.

De ce nu se îneacă delfinii şi balenele în timp ce dorm?

După cum mulţi ştiu, balenele şi delfinii sunt mamifere ce au nevoie să respire pentru a trăi. Pe de altă parte ştim că aceste animale marine dorm. Prin urmare, apare întrebarea: cum reuşesc ele să doarmă fără să se înece?

În urma observaţiilor făcute pe delfini şi balene s-au putut distinge două moduri de odihnă: a. dorm plutind în poziţie orizontală ori verticală ori b. înoată încet în timp ce dorm, alături de alţi "confraţi". Atunci când dorm şi înoată în acelaşi timp, în fapt mamiferele sunt într-o stare de semi-veghe.

Atunci când au pui, balenele şi delfinii-mamă sunt obligaţi să înoate pentru câteva săptămâni fără încetare, ţinând puii în siajul lor. În caz contrar puii s-ar îneca, întrucât aceştia nu au suficientă grăsime la naştere pentru a putea înota cu uşurinţă. Iar un efort prea mare i-ar slăbi, i-ar face sensibili la boli şi pradă uşoară pentru alte animale.

La delfini s-a observat un lucru foarte interesant: atunci când se odihnesc, jumătate din creier rămâne activă şi ochiul din cealaltă emisferă rămâne deschis, animalele fiind astfel atente la eventualele pericole. În acelaşi timp, această stare le permite controlul nevoii de oxigen. După aproximativ 2 ore cele două emisfere îşi predau una alteia atribuţiunile. În felul acesta delfinii dorm până la 8 ore pe zi.

Mamiferele marine îşi pot ţine respiraţia mai mult decât toate celelalte mamifere. Plămânii acestora sunt mai mari şi reţin o cantitate mare de oxigen la fiecare inspiraţie. În plus, atunci când se scufundă oxigenul este direcţionat doar către acele părţi ale corpului ce au mare nevoie de el (creier, inimă, muşchi etc). Toleranţa la dioxid de carbon este mai mare decât la celelalte mamifere, până la niveluri de CO2 care ar fi fatale omului. Numărul de respiraţii pe minut al unui delfin se reduce la 3-6 respiraţii atunci când se odihneşte (faţă de 8-12, atunci când este activ).

Trebuie spus că sunt şi cazuri când aceste mamifere se asfixiază din pricina lipsei oxigenului: atunci când se prind în plasele pescarilor ori, în cazul puilor, când ajung prea târziu la suprafaţă pentru a lua prima gură de aer proaspăt.

Cum funcţionează oglinzile din camerele de interogatoriu?

De când datează primele oglinzi?

Primele menţiuni despre oglinzi confecţionate din bronz şi alămuri apar în biblie şi în scrierile antice ale egiptenilor, grecilor şi romanilor. Cele mai vechi oglinzi din sticlă, acoperite pe o faţă cu un strat metalic strălucitor, au apărut în Italia în timpul secolului XIV. Iniţial, procesul tehnologic folosit la confecţionarea oglinzilor din sticlă consta în aplicarea pe una din suprafeţele sticlei a unui strat de mercur şi staniol şlefuit.

Metoda folosită şi astăzi la confecţionarea oglinzilor a fost descoperită în 1835 de chimistul de origine germană, Justus von Liebig. Procesul imaginat de el consta din turnarea unui amestec de amoniac şi argint pe suprafaţa sticlei. Dacă se adaugă şi formaldehidă  (produs gazos cu miros iritant, solubil în apă, folosit la fabricarea răşinilor sintetice, a coloranţilor, medicamentelor, ca dezinfectant etc) amestecului metalic, rezultă o suprafaţă argintie, strălucitoare, care are proprietatea de a reflecta lumina. În prezent suprafeţele oglinzilor sunt de diferite forme, obţinându-se diverse efecte ale obiectelor reflectate.

Cum se calculează greutatea ideală?

Cu siguranţă aţi auzit şi citit despre mai multe variante de calcul al greutăţii ideale. Cercetând variantele propuse de diverse surse, ne-am oprit la cea agreată de Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Bucureşti.

Iată ce metodă de calcul pentru greutatea ideală recomandă Institutul:

Exploraţi Universul cu World Wide Telescope

World Wide Telescope este un program realizat de Microsoft ce vă permite explorarea spaţiului cosmic într-un mod inedit. Dacă sunteţi familiarizat cu Google Sky, trebuie să ştiţi că World Wide Telescope este net superior din toate punctele de vedere. În imaginea de mai jos puteţi vedea interfaţa acestui program cu planeta Jupiter în prim-plan.

Cele mai interesante caracteristici ale softului, în opinia noastră, sunt:

1. grafica este excepţională, iar experienţa explorării spaţiului este unică, având impresia că sunteţi într-o navetă spaţială şi călătoriţi prin spaţiu;

2. puteţi vizualiza sistemul nostru solar 3D, ceea ce înseamnă că vă puteţi plimba de la o planetă la alta, puteţi înconjura planetele, păstrându-vă în contextul sistemului solar;

3. cantitatea de informaţii pusă la dispoziţia dumneavoastră este enormă.

Programul este gratuit şi are mai puţin de 30 de MB. Baza de date poate fi accesată doar prin internet, neputând fi instalată pe calculatorul dumneavoastră.

Pentru a merge la pagina de download a softului, daţi clic aici.

Cum funcţionează o lupă? Cum „măreşte” lupa un obiect?

O lupă este o lentilă biconvexă (care are ambele feţe bombate către exterior) ce produce o imagine mărită a obiectului observat. În funcţie de poziţionarea lupei, imaginea virtuală a obiectului este mai mică sau mai mare.

Cum „măreşte” lupa un obiect?

Motivul pentru care o lupă poate produce o imagine mărită a unui obiect este acela că o lentilă biconvexă are proprietatea de a curba traiectoria rezelor de lumină ce o traversează.

Lumina reflectată de obiect intră în lentilă în linii drepte. La ieşirea din aceasta, rezele de lumină (ce suferă o deviere a direcţiei de deplasare, refracţie) sunt concentrate într-un punct numit focar (care este situat, la o lentilă banală, de citit, la aproximativ 25 de centimetri). Această capacitate a lentilei de a concentra lumina aţi folosit-o probabil în copilărie când, focalizând razele Soarelui, aprindeaţi bucăţi de hârtie.

După cum puteţi observa în imaginea de mai sus, imaginea reală este inversată după pătrunderea razelor de lumină în ochi. Pentru cei care nu ştiu acest lucru, trebuie menţionat că acesta este modul în care ochiul uman funcţionează. Creierul face inversarea imaginii răsturnate, în aşa fel încât lucrurile să ne pară în poziţia corectă.

Imaginea virtuală a unui obiect este imaginea pe care o vedeţi în fapt atunci când folosiţi lupa. Aceasta este imaginea mărită a obiectului. Dacă eliminăm lupa din imaginea de mai sus, vom vedea obiectul aşa cum este reprezentat în imaginea de mai jos.

Schimbarea dimensiunii imaginii virtuale odată cu schimbarea distanţei dintre lupă şi obiect

La schimbarea distanţei lupei faţă de obiect se poate observa cum imaginea virtuală îşi schimbă la rândui ei dimensiunile. După cum puteţi vedea în imaginea de mai jos, odată cu depărtarea lupei de obiect, acesta pare mai mare; este ca şi cum obiectul ar fi mai aproape de dumneavoastră, ca şi cum o fotografie a obiectului se apropie sau de depărtează de ochi.

În realitatea, există o limită a depărtării lupei de obiect şi, prin urmare, a capacităţii lupei de a mări obiectul. Dacă îndepărtaţi prea mult lupa de obiectul observat, imaginea va deveni neclară şi nu veţi mai putea vedea nimic.

Poate un ţânţar să transmită virusul HIV?

Un ţânţar nu poate transmite virusul HIV. Dacă ar fi putut, probabil că rata răspândirii acestui virus ar fi fost mult mai mare, iar ţările bogate ar fi dus o luptă cruntă pentru stârpirea ţânţarilor.

Cum se transmite HIV printr-un ac infectat?

Atunci când o persoană infectată cu HIV este înţepată cu un ac, pe acest ac pot rămâne viruşi. Când acelaşi ac este folosit la un alt pacient, virusul ajunge în sângele acestuia, se cuplează la celulele T ale pacientului şi începe să se multiplice. În acest fel, virusul este transferat, prin intermediul acului injecţiei, de la un individ infectat cu HIV la un om sănătos.

Cum evaluăm dimensiunea obiectelor, privind într-o oglindă?

Răspunsul scurt este că nu ne prea dăm seama de adevărata dimensiune a obiectelor privindu-le în oglindă. Puteţi face următorul experiment: încercaţi, printr-o măsurătoare nepretenţioasă, cu ajutorul mâinilor, să vedeţi cât de mare vă este capul, aşa cum apare el în oglindă. O să observaţi că măsurătoarea va arăta că acesta este mai mic decât în realitate. Cu toate acestea, de regulă, puteţi face o evaluare corectă a lucrurilor pe care le priviţi în oglindă. Cum se face că se întâmplă astfel?

Cacofonia: ce este şi cum poate fi evitată?

Termenul cacofonie nu are legătură cu excrementele.  Cacofonii nu sunt doar alipiri de cuvinte de genul „merge ca calul”, ci orice asociaţie neplăcută de sunete.

Cacofonie este un neologism format din gr. kakos - urât, rău şi gr. phone - sunet. Antonimul lui kakos este gr. kallos - frumos, particulă cu ajutorul căreia se formează calofil - iubitor de frumos ori caligrafie - scrierea îngrijită.

Cacofonii sunt, de exemplu, şi  „am lovit cucu cu cureaua” ori „am găsit zăbala la laviţa din bucătăria veche”. Repetiţiile supărătoare de silabe asemănătoare produc prin urmare cacofonii.

• dificultati-limba-romana

De ce sunt planetele rotunde, dar asteroizii nu?

De ce sunt planetele rotunde?

Planetele sunt rotunde din cauza forţei de gravitaţie. Pe perioada lungi materia ce compune planetele ajunge să cedeze sub acţiunea forţei de gravitaţie şi astfel planetele ajung la o formă foarte aproape de cea ideală, aproape sfere. Singura cale pentru ca masa unei planete să ajungă în punctele cele mai apropiate de centrul de gravitaţie al planetei este ca respectiva planetă să ajungă o sferă.

De ce asteroizii nu sunt sfere?

Asteroizii au dimensiuni mult mai mici. De asemenea, masa asteroizilor este mult mai mică în comparaţie cu cea a planetelor. Prim urmare, forţa gravitaţională este slabă şi nu poate învinge rezistenţa mecanică a materialului din care este compus asteroidul. Acesta este motivul pentru care asteroizii păstrează forme diverse şi nu devin rotunzi.

Google Earth 5.0

Cunoscutul program produs de  Google, Google Earth, a ajuns la versiunea 5.0 beta. Faţă de ce ştiaţi deja că face Google Earth, au fost adăugate următoarele opţiuni:

3. Posibilitatea de a vedea cum arătau locurile pe care le vizitaţi la un anume moment istoric pe care îl alegeţi dumneavoastră. Bucureştiul, de exemplu, are o istorie cuprinsă între 2002 şi 2009.

După câte am observat, România este mai bine acoperită decât în vechile versiuni, imaginile pentru oraşele mai mici fiind de mai bună calitate. De asemenea, impresia noastră este că actualizarea se face mai rapid.

Odată instalat programul, puteţi opta pentru Google Earth, pentru Google Sky, ce vă poartă prin imensitatea spaţiului cosmic ori pentru Google Mars, care este o hartă detaliată, 3D, a planetei Marte.

Pentru descărcarea versiunii 5.0 a Google Earth daţi clic AICI.

Pentru cei ce nu ştiu, vă spunem că descărcarea şi folosirea programului este gratuită.

Iată şi un film de prezentare a noului Google Earth.

E Luna mai mare la orizont?

Probabil că aţi observat că atunci când Luna este la linia orizontului, dimensiunile ei sunt schimbate, fiind mai mare. Dar chiar este Luna mai mare? De ce ar fi? Dar dacă nu este, de ce apare astfel? Misterul dăinuie de mii de ani. Aflaţi mai multe în acest articol.

Pleonasme: „ţară riverană la o apă”