Două imagini ale Pământului realizate în aceeaşi zi, de lângă două planete din sistemul nostru solar
Pe 19 iulie 2013 Pământul a fost fotografiat din două zone ale sistemului solar, din apropierea planetei Mercur și a gigantului de gaz Saturn.
În imaginea din stânga, Pământul este punctul albastru pal, chiar sub inelele lui Saturn, fotografiat de nava spațială Cassini, orbitând la acea dată Saturn.
În partea dreaptă, sistemul Pământ-Lună este văzut pe fundalul întunecat al spațiului, fotografiat de naveta spaţială Messenger, aflată pe orbita planetei Mercur.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Toţi cititorii acestui articol ştiu că Pământul are un satelit natural, Luna, care are un diametru de 3.474 km (Terra are diametrul de 12.742 km). Dar în sistemul nostru solar sunt 8 planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Plus alte cinci planete pitice. Câţi sateliţi naturali sunt în total? Vă propunem să-i numărăm, vorbind despre fiecare planetă în parte.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Aceste imagini arată creşterea treptată a calităţii observării radiaţiei Lunii în raze gama, surprinse de Telescopul Spațial de Raze Gama Fermi al NASA. Din 5 în 5 grade, imaginea este centrată pe Lună și surprinde raze gama cu o energie ce depășește 31 de milioane de electronvolţi sau, altfel spus, este de 10 milioane de ori mai mare decât cea a luminii vizibile. La aceste energii, Luna este, de fapt, mai strălucitoare decât Soarele. Culorile mai strălucitoare indică un număr mai mare de raze gama. Timpul de expunere mai mare, variind de la 2 la 128 de luni (10,7 ani), a îmbunătățit imaginea.
Credit : NASA/DOE/Fermi LAT Collaboration
Această ciudată, infernală strălucire ce vine dinspre Lună ar putea părea ireală în această imagine, deoarece ochii noștri nu o pot percepe. Totuși, instrumentele care detectează raze gama ne spun că este reală. Fiind mai mult decât o aglomerare de pixeli roși, această imagine este o dovadă clară că ochiul uman nu poate percepe decât o mică parte din ceea ce se petrece în univers.
Aceasta ne mai amintește și de faptul că orice om ce va vizita Luna va trebui protejat de radiațiile de energie înaltă.
- Detalii
- de: Evan Gough (traducere: Andreea Angelescu)
- Cosmos
Deși pare mai mult o vietate microscopică decât un corp cosmic, NGC 2022 nu este cu siguranță din categoria algelor sau meduzelor minuscule. În schimb, este o mare aglomerare de gaz în spațiu, gaz expulzat de o stea care se apropie de sfârșitul vieții sale. Steaua este vizibilă în centrul norului de gaz, strălucind printre particulele de gaz.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Răspunsul la această întrebare ar putea fi unul surprinzător de scurt: acreția. Acreția este procesul prin care gravitația face ca materia dintr-un nor de gaz, de praf sau, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din ambele, să colapseze. Înainte de a ne imagina ce se petrece cu un nor uriaș de gaz în momentul în care începe să colapseze, ar trebui să înțelegem ce se întâmplă când două aglomerări de gaz se ciocnesc una de alta.
- Detalii
- de: askamathematician.com (traducere: Andreea Angelescu)
- Cosmos
Istoria universului. credit: NASA / CXC / M. Weiss
Universul evoluează, iar această evoluție a universului, în ansamblul său, își va pune amprenta, decisiv, inclusiv asupra vieții pe Terra. Universul de astăzi este diferit de cel de ieri. Deși diferențele sunt imperceptibile la scară umană, în timp aceste diferențe ajung să fie importante.
Universul se află în expansiune, ceea ce înseamnă că distanțele dintre structurile cosmice mari se măresc cu fiecare clipă, dar și că densitatea materiei scade. Pe măsură ce universul devine mai mare, importanța radiației, a materiei și a energiei întunecate în influenţarea sorţii universului se schimbă. Temperatura universului scade, pe măsură ce lungimea de undă a radiației cosmice crește. Ceea ce vedem pe cer va fi, de asemenea, afectat, dat fiind că galaxiile pe care le vedem astăzi se depărtează rapid de galaxia noastră şi unele de altele, iar cerul nopții va deveni, încet, încet, din ce în ce mai puțin înstelat.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Structura la scară mare a universului. Filamente şi viduri cosmice
Distanţele dintre galaxii sunt de multe ori incredibil de mari: de miliarde de ani-lumină. Când vorbim despre spaţiul intergalactic, vorbim de regulă de spaţiu gol, de lipsa materiei. Dar stau aşa lucrurile în realitate? Chiar este spaţiul intergalactic lipsit de materie?
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Omul pe Lună. Imagini de pe timpul misiunii Apollo 12
Ne imaginăm că pentru deplasări interplanetare avem nevoie de navete spaţiale masive şi scumpe, dar Luna schimbă lucrurile. O navetă spaţială lansată de pe Lună nu are nevoie de motoare mari; chiar şi navete spaţiale mici pot călători prin sistemul solar în mod eficient.
Ar trebuie să mergem pe Lună pentru că, dacă umanitatea vrea să exploreze spaţiul cosmic, Luna va fi un centru major de transport şi industrial în relaţia cu Terra. Cea mai mare dificultate în ce priveşte călătoriile spaţiale nu este spaţiul, ci Pământul, iar Luna este diferită.
Imaginile pe care le-ai văzut cu suprafaţa lunară arată că Luna este un loc teribil. Dar vom merge acolo doar pentru a pleca mai departe.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Priviţi imaginea de mai sus. Ce vă spune? Ce înţelegeţi din ea, dincolo de plăcerea estetică a contemplării? În parte, ceea ce vedeţi este o operă de artă (cum sunt multe dintre imaginile cosmice), rezultatul măiestriei "graficienilor spaţiali", cei care lucrează pentru a asambla semnalele captate de către telescoape şi transformarea acestora în imaginile pe care le vedem afişate pe site-urile agenţiilor spaţiale ale lumii.
Dar astronomii nu doar fotografiază cerul, ci interpretează ceea ce văd şi acumulează continuu cunoaştere din ceea ce observă.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Universul, imediat după Big Bang, era un loc... aglomerat. Au apărut particulele elementare, cum ar fi quarcurile (care formează protonii şi neutronii din nucleul atomilor) ori electronii. Protonii şi neutronii au format primele nuclee, pregătind terenul pentru primele elemente. Cum ştim toate acestea? Prin munca cercetătorilor în domeniul fizicii. Aceştia au creat ipoteze şi teorii privind evoluţia universului şi au efectuat experimente pentru a testa şi valida aceste teorii (folosind acceleratoare de particule, telescoape din ce în ce mai performante şi sateliţi). Ca urmare, avem astăzi o idee destul de solidă cu privire la ce s-a întâmplat imediat după naşterea universului. Iată povestea pe scurt...
- Detalii
- de: Diana Kwon
- Cosmos
Pe 30 iunie celebrăm Ziua Internațională a Asteroizilor. Numărul de asteroizi din sistemul nostru solar este greu de aflat...
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Clic dreapta - View image (pentru o rezoluţie superioară)
Dacă aţi citit cele două părţi anterioare ale articolului (1, 2) probabil înţelegeţi altfel această imagine, cunoscută sub denumirea de "Coloanele creaţiei", şi nu este, ca pentru mulţi, doar un plăcut amestec de culori pe ecran.
Aceste coloane de gaz pe care le puteţi vedea în imaginea NASA din 2014 se află în centrul Nebuloasei Vulturul (o nebuloasă este un uriaș nor de gaz interstelar și silicați în formă de praf interstelar), care este situată într-unul dintre braţele Căii Lactee, la circa 7 mii de ani-lumină de noi. În Nebuloasa Vulturul au loc procese de formare de stele noi, acesta fiind şi motivul pentru care imaginea a primit denumirea de "Coloanele creaţiei" (eng. The Pillars of Creation).
Fotografia a fost creată pe baza a trei imagini originale: una pe baza luminii emise de oxigen (albastrul din imagine), una pe baza luminii emise de hidrogen (verde) şi una pe baza luminii emise de sulf (roşu).
După cele două articole anterioare, în care am vorbit despre 1. crearea și evoluția galaxiilor și 2. crearea și evoluția marilor structuri ale universului (roiuri și super-roiuri de galaxii, filamente și viduri cosmice), iată, pe scurt, istoria evoluția universului, în care condensăm tot materialul prezentat anterior, într-o abordare integrată.
Inițial, distribuția materiei (luminoase și întunecate) era aproape perfect omogenă. Acest ”aproape” este cheia. Din loc în loc erau aglomerări de materiei (de ambele tipuri), așadar zone cu densitate un pic mai mare decât media.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Structura la scară mare a universului. Filamente şi viduri cosmice
Ce face ca galaxiile, roiurile de galaxii, super-roiurile, vidurile cosmice (spații vaste din univers, dintre filamentele cosmice, care conțin foarte puține ori nicio galaxie) ori filamentele cosmice (cele mai mari structuri cosmice) să arate în modul în care arată?
Dacă galaxiile par să se formeze, în esență, prin asamblarea unor componente mai mici prin intermediul gravitației, așa cum am văzut în primul articol al seriei [Formarea și evoluția galaxiilor] cum stau lucrurile în privința roiurilor de galaxii ori a structurilor mai mari? Cum putem explica hărțile la scară mare care ne arată galaxiile distribuite în cadrul unor superstructuri întinse pe milioane de ani-lumină?
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Obiectul lui Hoag - galaxie atipică ce este cunoscută şi sub numele de galaxie inelară
Abia în 1923, ca urmare a entuziasmului neobosit al faimosului astronom Edwin Powell Hubble, am aflat că galaxia noastră nu constituie întregul univers. În fapt abia în 1925 descoperirea unei alte galaxii a devenit publică. În 1920 a avut loc ceea ce a rămas în istorie drept „Marea dezbatere”, care a avut ca subiect dimensiunea universului și dacă galaxia noastră este singura galaxie sau nu. Dezbaterea, între Harlow Shapley și Heber D. Curtis, nu a lămurit însă lucrurile.
Astăzi știm că sunt miliarde și miliarde de galaxii şi univers. Dar cum s-ar format acestea? Sunt galaxiile relaționate unele cu altele în univers? Iată în continuarea povestea formării galaxiilor și a structurii fundamentale a universului.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Ce sunt razele X? Razele X sunt un tip de radiaţie electromagnetică. Atunci când sunt excitaţi, atomii emit pachete de energie denumite fotoni. Fotonii compun orice formă de undă electromagnetică. Razele X reprezintă fotoni cu energie mare care sunt emişi de către electroni în afara nucleului atomic. Razele X, denumită iniţial raze Röntgen, au fost descoperite în anul 1895 de către fizicianul german Wilhelm Röntgen şi au fost utilizate pentru descoperirea structurii dublu-elicoidale a ADN-ului.
Imaginea din acest articol, care arată universul captat în raze X. Aceasta a fost realizată de un instrument al NASA aflat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (SSI), numit NICER (Neutron Star Interior Composition Explorer).
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
