Susan Krauss Whitbourne, profesor de psihologie, a publicat recent un articol în Psihology Today cu titlul „The Best Way to Handle People Who Put You Down”, care promite, cum arată și titlul, să ofere o metodă de a gestiona ironiile - sau, mai aproape de limbajul de zi cu zi, miștoul la adresa ta. Propunerea este un pic dezamăgitoare, după mine: dacă înțelegi mecanismul psihologic al celui care te ironizează, asta te poate salva...
Iată ce spune articolul, pe scurt:
Personalitatea poate influența nevoia unor oameni de a se simți superiori prin folosirea umorului depreciativ.
Leonidas Hatzithomas de la Universitatea din Macedonia și colegii săi (2021) au explorat fenomenul așa-numitului „umor depreciativ”, pe care cercetători anteriori îl definesc drept un tip de umor care discreditează, minimalizează, degradează, umilește sau victimizează în alt mod.
Reclamele difuzate pe timpul Super Bowl au devenit din ce în ce mai agresive și mai depreciative, folosind scenarii care presupun batjocorirea sau insultarea unor persoane care nu cunosc produsul respectiv, de tipul „Ai trăit sub o piatră?”.
La baza acestui tip de glume stă o nevoie accentuată de superioritate din partea celui care le lansează. Așa-numita „teorie a superiorității” a umorului depreciativ susține că persoanele care se identifică cu acest tip de umor sau cei care îl practică doresc să se simtă mai buni decât ceilalți.
Motivele pentru care oamenii folosesc și apreciază umorul depreciativ nu se reduc doar la dorința de a epata.
Trei categorii
Persoanele cu un nivel ridicat de „katagelasticism” se bucură să râdă de alții.
Cele cu un nivel ridicat de „gelotofobie” se tem să fie luate în râs.
Cele cu un nivel ridicat de „gelotofilie” chiar se bucură să fie ținta glumelor.
Poziția ta pe acest continuum al celor trei dispoziții va determina modul în care umorul depreciativ te afectează.
Cei cu un nivel ridicat de katagelasticism par să folosească umorul crud ca pe o strategie adaptativă personală pentru a evita ridiculizarea de către alții și pentru a-și recâștiga stima de sine. Aceștia sunt indivizii care îi desconsideră pe alții pentru a se simți superiori, posibil ca urmare a unor experiențe din copilărie în care ei înșiși au fost ridiculizați de colegi.
Gelotofobii, în schimb, au fost și ei adesea ținta hărțuirii în copilărie, dar, în loc să își transforme experiențele într-un instrument de afirmare a superiorității, devin extrem de sensibili la a fi luați în râs și nu adoptă acest comportament față de alții. Nici nu le place să vadă persoane desconsiderate, identificându-se mai degrabă cu victima decât cu agresorul.
În cele din urmă, gelotofilii, cei care se bucură să fie luați în râs, sunt extravertiți, spontani și siguri pe sine, găsind plăcere în a scoate ce e mai bun dintr-o situație stânjenitoare. Ei percep umorul îndreptat spre ei ca pe un „semn de apreciere și admirație”. Atunci când văd o reclamă depreciativă, li se pare amuzantă, nu dureroasă.
Această interpretare, rezultată în urma unor studii, contrastează cu perspectiva freudiană clasică, potrivit căreia orice formă de umor ar implica o eliberare de tensiune fiziologică determinată de impulsuri sexuale și agresive.
Dorința de superioritate îi determină pe cei care folosesc umorul depreciativ să își verse aceste sentimente asupra altora, în timp ce dorința de a evita sentimentul de inferioritate face ca acest tip de umor să fie atât de dureros pentru unii.
Cum poți folosi aceste constatări pentru a te simți mai bine dacă ești un gelotofob expus unui katagelasticist?
O posibilitate este să te forțezi să te apropii puțin de capătul gelotofil al spectrului.
O rudă enervantă poate folosi acest tip de umor ca formă de afecțiune sau poate încerca să facă față propriilor sentimente de inadecvare în raport cu tine.
Un necunoscut ar putea avea nevoie de a-și dovedi superioritatea față de ținte convenabile.
A fi ținta cuiva care face glume pe seama ta nu trebuie neapărat să fie o experiență neplăcută. Poți înțelege acest comportament ca pe o încercare de a compensa o stimă de sine fragilă. Din perspectiva adaptării, este chiar mai util să transformi experiența într-o provocare, așa cum ar face un gelotofil, sau să o interpretezi ca pe un compliment.
Meritul articolului este acela că arată ceea ce nu poți înțelege de unul singur: că reacția oamenilor la ironii batjocoritoare este diferită și că sunt, în mare trei categorii de persoane, dar cu multiple diferențe între acestea, în funcție de cum se situează în cadrul oricărui tipar psihologic.
Dacă ești afectat de ironiile altora, mi-e totuși greu să cred că o atitudine „intelectuală”, adică să te mulțumești cu faptul că presupui că înțelegi mecanismul psihologic al hărțuitorului (nevoia acestuia de auto-confirmare), te ajută realmente. În fapt, cred, partea cea mai umilitoare este aceea în care alte persoane, care asistă la momentul de batjocură, asistă și validează actul de ironie. Asta e ce se întâmplă adesea în școli. Într-o abordare unu-la-unu, în schimb, ironia își pierde mult din forță.
O metodă mai adecvată mi se pare, dacă ești în stare și contextul permite, să intri în „arenă” și să combați ironia cu ironie. Cunoașterea slăbiciunilor celui care te ironizează, inclusiv cunoașterea mecanismului mental care-l transformă într-un hărțuitor, este un instrument de atac foarte bun. Este posibil ca hărțuitorul să fie mai sensibil la hărțuiri decât tine, în final...
Ce doare mai mult: ironia care are o bază reală sau una fără bază?
Acest aspect nu este discutat în articolul dezbătut aici, dar mi se pare o întrebare bună. Din observațiile făcute în special în timpul anilor de școală am rămas cu faptul că poți fi ironizat pentru trăsături / aspecte care sunt reale (exemplu: ai urechile mari) sau trăsături / aspecte care nu sunt reale (exemplu: ești considerat zgârcit ori urât ori oricum altcumva, fără a fi însă adevărat).
Cred, că nu am altă bază pentru afirmațiile ce urmează, că exploatarea unor trăsături / aspecte reale este, de regulă, dureroasă. Dar și ironizarea unor trăsături / aspecte nereale este dureroasă dacă îți afectează imaginea și stima de sine. De multe ori nici măcar nu le e clar unor persoane, în special cele tinere, dacă un anume defect este real sau nu (de exemplu, dacă ești considerat „urât”), iar fragilitatea vârstei poate trata ceva nereal ca ceva real.
Din câte-mi dau seama, cu cât este mai mare diferența percepută dintre ce se spune și ce crezi că ar fi realitatea, cu atât suferința percepută este mai slabă (dacă ești categorisit, de pildă, „lopătar”, pentru mâinile tale cât lopata, dar în mod evident ai mâinile mici, probabil că aprecierea nu te afectează prea mult).
> Citește și:
• Deși ne place să credem că rațiunea poate rezolva orice problemă, multe decizii sunt determinate, în lipsa unei soluții raționale, de emoții
• Ce face astăzi ca o persoană să fie considerată „cool”?
• Cele mai relevante cinci descoperiri din psihologie din ultimii 10 ani
• De ce adolescenții vor lucruri de care (de regulă) nu au nevoie
• Cum ajung adolescentele să fie atrase de băieți care le rănesc?
Sursa: Psihology Today
