Se poate întâmpla oriunde. Poate conduc, mă plimb pe marginea râului sau stau în linişte în faţa unui ecran gol. Uneori dintr-o dată, alteori treptat şi imperceptibil, devin conştient de cuvinte pe care nimeni altcineva nu le poate auzi, spunându-mi ceva, ghidându-mă, evaluându-mă.
Fac ceva perfect normal – gândesc –, iar această acţiune pe care o desfăşor ia forma unei voci în capul meu.
Discursul nostru interior se dovedeşte a ne modela gândurile şi deciziile în mai multe moduri decât ne-am putea imagina.
Dacă ceri oamenilor să reflecteze asupra propriului flux al conştiinţei, aceştia deseori descriu experienţe de acest fel. Deseori numit discurs interior, mai este denumit şi voce interioară, monolog interior, dialog interior sau gândire verbală. Însă, deşi filozofii au fost interesaţi pentru mult timp de relaţia dintre limbaj şi gândire, mulţi considerau că discursul interior se află în afara domeniului ştiinţei. Situaţia se schimbă, existând noi design-uri experimentale pentru încurajarea, modificarea şi scanarea sa. Începem să înţelegem cum este creată această experienţă în creier; calităţile sale subiective – în primul rând, cum „sună” cuvintele; şi rolul său în procese precum autocontrolul şi conştiinţa de sine. Vocea din capul nostru îşi dezvăluie, în sfârşit, secretele şi este la fel de puternică pe cât ne-am fi putut imagina.
Mare parte din cercetarea modernă a fost inspirată de teoriile mult neglijate ale lui L. S. Vygotsky, un psiholog rus a cărui carieră s-a desfăşurat în anii de început ai Uniunii Sovietice. Vygotsky a studiat psihologia doar timp de aproximativ 10 ani înainte de moartea sa prematură de tuberculoză, la mai puţin de 40 de ani – fapt care a făcut să fie supranumit un „Mozart al psihologiei”. Observând copiii ce vorbeau singuri în timp ce se jucau, Vygotsky a emis ipoteza că acest „discurs privat” se dezvoltă din dialogul social cu părinţii şi îngrijitorii. În timp, aceste mormăieli intime devin şi mai interiorizate, pentru a forma apoi discursul interior.
Dacă Vygotsky a avut dreptate, discursul interior ar trebui să aibă nişte proprietăţi foarte speciale. Pentru că se dezvoltă din interacţiuni sociale, ar trebui să păstreze unele din calităţile unui dialog, un schimb dintre diferite puncte de vedere. Vygotsky a propus, de asemenea că discursul interior suferă unele transformări importante pe măsură ce este interiorizat, precum prescurtarea sau condensarea faţă de discursul exterior. De exemplu, atunci când auzi un zgomot metalic puternic afară noaptea şi îţi dai seama că pisica l-a provocat, probabil nu îţi vei spune: „Pisica a răsturnat coşul de gunoi”. În loc de aceasta, probabil vei spune doar: „Pisica”, din moment ce acest cuvânt conţine toată informaţia pe care vrei să ţi-o exprimi.
În parte pentru că munca lui Vygotsky a fost interzisă de către autorităţile sovietice, a durat mult timp până când ideile sale au devenit binecunoscute în vest şi chiar şi mai mult până când cercetătorii au testat dacă oamenii chiar semnalează aceste calităţi ale discursului lor interior. În primul studiu de acest tip, desfăşurat în 2011 la Durham University, Marea Britanie, colega mea Simon McCarthy-Jones şi eu am descoperit că 60% din oameni declară că discursul lor interior are caracterul de dezbatere al unei conversaţii.
Spionând gândurile
Metodele bazate pe propriile declaraţii ale oamenilor au unele limitări, mai ales că persoanele sunt rugate să comenteze retrospectiv experienţa interioară. O altă metodă, ce oferă o imagine mai bogată asupra gândurilor oamenilor într-o anumită perioadă de timp, a fost dezvoltată de către psihologul Russel Hurlburt la University of Nevada, Las Vegas. Implică antrenarea participanţilor pentru a oferi descrieri foarte detaliate ale experienţei interioare proprii ca răspuns la un semnal dat de un pager. Asemenea studii au arătat că oamenii adesea semnalează un şir de gânduri care se desfăşoară mult mai rapid decât circumstanţele ar fi permis, fără să pară grăbit, ceea ce poate fi folosit ca dovadă a compresiei propoziţiilor, fenomen postulat de către Vygotsky.
Teoria lui Vygotsky sugerează, de asemenea, moduri în care discursul intern poate fi creat în creier. Dacă derivă din discursul extern, aşa cum propune Vygotsky, ar fi de aşteptat ca ambele să activeze aceleaşi reţele neuronale. Într-adevăr, mult după moartea sa, studiile pe bază de imagistică prin rezonanţă magnetică (RMN) au corelat discursul intern cu girusul inferior frontal stâng, inclusiv o regiune numită aria lui Broca, despre care se ştie că este importantă pentru producerea vorbirii.
Rămâne un subiect de dezbatere cât de mult se suprapun discursul intern şi cel extern. Un punct de vedere ar fi că discursul intern este doar discurs extern fără articulaţie: creierul plănuieşte rostirea, dar se opreşte chiar înainte de a transmite semnalul muşchilor. Dacă este aşa, vocea noastră interioară ar trebui să prezinte aceleaşi calităţi ca discursul extern: ton, timbru şi accent.
Există indicii care susţin această idee. În laboratorul lor de la University of Nottingham, Marea Britanie, psihologii Ruth Filik şi Emma Barber au cerut participanţilor la un experiment recent să citească în linişte poezii de tip „limerick” [poezii umoristice absurde de 5 versuri n.tr.]. Una dintre ele era: There was a young runner from Bath,
Who stumbled and fell on the path;
She didn’t get picked,
As the coach was quite strict,
So he gave the position to Kath.
(Era o tânără alergătoare din Bath,
Care s-a împiedicat şi a căzut pe drum;
Nu a fost aleasă,
Antrenorul fiind foarte strict,
I-a dat premiul lui Kath.)
Cealaltă poezie era:
There was an old lady from Bath,
Who waved to her son down the path;
He opened the gates,
And bumped into his mates,
Who were Gerry, and Simon, and Garth.
(Era o bătrână doamnă din Bath,
Care i-a făcut semn fiului ei pe cărare;
El a deschis porţile,
Şi s-a întâlnit cu prietenii săi,
Numiţi Gerry şi Simon şi Garth.)
Important de menţionat este faptul că unii dintre participanţi aveau accent englezesc nordic, cu vocale scurte (pronunţând „Bath” astfel încât să rimeze cu „Kath”), în timp ce ceilalţi pronunţau vocalele lungi ale accentului sudic („Bath” rima cu „Garth”). Urmărind mişcările oculare ale voluntarilor, cercetătorii au arătat că citirea a fost perturbată când ultimul cuvânt din poezie nu a rimat în accentul voluntarului respectiv – când un sudic a citit „Bath” şi apoi „Kath”, de exemplu. Deşi acest studiu sugerează că discursul interior are, într-adevăr, un accent – şi probabil şi alte calităţi ale vorbirii obişnuite – trebuie să luăm în considerare faptul că discursul interior pe care îl producem când citim nu este neapărat acelaşi cu cel de zi cu zi, vocea interioară spontană, ceea ce înseamnă că sunt necesare studii mai naturaliste.
Cam atât despre calităţile subiective ale discursului interior. Ce face acesta de fapt? Vygotsky a propus că în discursul interior cuvintele funcţionează ca instrumente psihologice care transformă sarcina respectivă, aşa cum folosirea unei şurubelniţe transformă sarcina de a asambla o baracă. Transpunerea gândurilor în cuvinte le dă o formă mai tangibilă care le face mai uşor de folosit. De asemenea, gândirea verbală poate permite comunicarea dintre alte sisteme cognitive, oferind un limbaj comun pentru creier.
Una dintre cele mai atrăgătoare predicţii ale lui Vygotsky a fost că discursul interior şi privat ne oferă un mod de a ne controla propriul comportament, folosind cuvinte pentru a ne dirija acţiunile. De exemplu, în timp ce conduc către un sens giratoriu în traficul aglomerat, îmi voi spune: „Acordă prioritate de dreapta”, mai ales dacă abia am fost peste ocean. Eliminarea sistemelor responsabile de discursul interior ar trebui, prin urmare, să ne micşoreze performanţele din cadrul sarcinilor care necesită planificare şi control, oferind o modalitate puternică de a testa ipoteza.
Astfel de experimente de obicei presupun ca participanţii să repete un cuvânt cu voce tare astfel încât să îşi suprime discursul interior în timpul unei activităţi. În aceste condiţii, Jane Lidstone, una dintre colegele mele de la Durham University, a analizat performanţele unor copii de 7-10 ani de a planifica, folosind testul Turnul Londrei, care implică mutarea unor bile colorate între 3 tije de diferite lungimi pentru a corespunde unui anumit model. Lidstone a observat că participanţii au avut rezultate mai slabe dacă li s-a cerut să repete un cuvânt cu glas tare, comparativ cu situaţia în care băteau din picior repetat. Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi în cadrul studiilor la care participau adulţi. Alexa Tullett şi Michael Inzlicht de la University of Toronto din Canada i-au supus pe participanţii studenţi unui test clasic de control numit Go/No-Go, în care trebuiau să apese pe un buton când vedeau pe ecran un pătrat galben, dar să nu apese atunci când apărea un pătrat violet. Este un test de control al impulsurilor şi, aşa cum era de aşteptat, studenţii au avut rezultate mai puţin bune când şi-au suprimat vocea interioară, comparativ cu situaţia în care erau implicaţi într-o activitate spaţială. Deşi astfel de experimente par artificiale, ele permit cercetătorilor să controleze condiţiile experimentale în modul în care ştiinţa cere pentru a se testa ceva precum autocontrolul.
Discurs motivaţional
Deci ştim că vocea interioară are un rol în ajustarea comportamentului, dar ar putea avea un rol şi în motivarea acestuia? Cercetarea asupra discursului privat al copiilor (precursorul vocii interioare în concepţia lui Vygotsky) arată că acesta are deseori tentă emoţională sau motivaţională. Atleţii deseori îşi vorbesc încurajator înainte, în timpul şi după competiţii. În studiul calităţii discursului interior realizat de noi, McCarthy-Jones şi eu am descoperit că două treimi din studenţi au declarat că şi-au folosit vocea interioară fie pentru a-şi evalua comportamentul, fie pentru a se motiva.
Discursul interior ar putea chiar să ne ajute să devenim conştienţi de cine suntem ca persoane. În concepţia unor filozofi, conştientizarea discursului interior este importantă pentru a ne înţelege propriile procese mentale, un aspect al ceea ce psihologii numesc meta-cogniţie. Copiii, de obicei, nu devin conştienţi de propriul discurs interior până pe la vârsta de 4 ani, deşi nu este clar dacă aceasta reflectă inabilitatea lor de a medita la propriile procese de gândire sau faptul că discursul lor privat nu este complet interiorizat până la acea vârstă. La Mount Royal University din Calgary, Canada, psihologul Alain Morin a descoperit că persoanele care îşi folosesc vocea interioară mai des prezintă o mai bună înţelegere de sine. „Discursul interior ne permite să ne analizăm verbal emoţiile, motivele, gândurile şi tiparele comportamentale”, spune el. „Aduce în conştient ceea ce altfel ar rămâne mai mult în subconştient.”
Deşi cercetătorii încă strâng dovezi, aceste rezultate sugerează, cu siguranţă, că vocea din minte este importantă pentru multe procese cognitive. Dar ce se întâmplă cu persoanele care, din diferite motive, nu îşi vorbesc în modul obişnuit? Aşa cum ar fi de aşteptat, persoanele surde care comunică prin limbajul semnelor deseori îşi vorbesc tot în limbajul semnelor. Pe de altă parte, persoanele cu autism, care prezintă adesea probleme de comunicare lingvistică, par să nu folosească vocea interioară pentru planificare, deşi o folosesc în alte scopuri, precum memoria de scurtă durată. O problemă mai gravă apare când zonele din creier responsabile de limbaj sunt vătămate, ceea ce poate duce la amuţirea vocilor interioare ale persoanelor respective. Neuroanatomistul Jill Bolte Taylor s-a aflat într-o asemenea situaţie, semnalând lipsa conştiinţei de sine în urma unui accident vascular cerebral care i-a afectat sistemul lingvistic – susţinând teoria lui Morin conform căreia gândirea verbală este importantă pentru înţelegerea de sine.
Luând în considerare diferenţele dintre oameni am putea afla mai multe şi despre latura întunecată a discursului interior, înţelegând că monologul nostru interior nu este întotdeauna benefic. Atunci când ne îngrijorăm şi reflectăm, o facem adesea în cuvinte, iar discursul interior poate contribui la anxietate şi depresie, menţinând în minte gânduri care poate ar trebui înlăturate. Totuşi, discursul interior s-ar putea să îşi joace cel mai însemnat rol într-o experienţă deseori asociată cu alte tipuri de probleme mintale. Oamenii cu anumite diagnostice psihiatrice (în special schizofrenie), dar şi o mică parte din cei fără probleme mintale semnalează auzirea unei persoane care vorbeşte când nimeni nu este prezent. Auzirea de voci sau halucinaţia auditivă verbală este un fenomen enigmatic ale cărui baze cognitive şi neuronale nu au fost încă bine înţelese. O teorie importantă ar fi că individul produce un discurs interior pe care nu îl recunoaşte ca fiind al său. Rezultatul este că un monolog autogenerat ajunge să fie atribuit unei alte persoane: o voce străină.
Teoria este susţinută de mai multe dovezi. O primă observaţie a fost că persoanele care aud voci produc activări foarte slabe în muşchii vorbirii când vocile apar. Terapia cognitiv comportamentală folosită pentru tratarea acestor persoane deseori se concentrează pe blocarea buclei fonologice, prin suprimare articulară sau ascultând muzică, astfel încât vocea interioară nedorită nu poate fi generată. Dar fenomenul halucinaţiei auditive este, cu siguranţă, mai complicat decât atât. McCarthy-Jones, aflată acum la Macquarie University din New South Wales, Australia, observă că „deşi discursul interior pare să stea la baza unor voci, altele sunt amintiri reale sau transformate ale unor evenimente trecute (adesea traumatice)”. Mulţi cercetători, mai ales cei asociaţi cu mişcarea globală Hearing Voices Movement, cred acum că vocile au înţelesuri importante pentru individ şi, deci, trebuie mai degrabă înţelese decât suprimate.
O ploaie de cuvinte
Încă mai avem mult de învăţat despre rolurile discursului interior în gândire şi comportament. Putem afla unele informaţii analizând oamenii care, fără să aibă o problemă medicală, nu semnalează prezenţa discursului interior. În cazul acestor persoane, este posibil ca discursul interior să fie prezent, dar să fie atât de condensat şi prescurtat încât nu mai seamănă prea mult cu limbajul obişnuit. Ar fi interesant şi să observăm consecinţele situaţiei în care oamenii încearcă să îşi suprime discursul interior (şi toată gândirea conştientă) prin diferite tipuri de meditaţie.
Un lucru de care putem fi siguri este faptul că discursul interior apare în multe forme. Unele vor ajuta la autoadaptare şi motivare; altele vor fi mai apropiate de un fel de gândire profundă fără calităţile unor sunete. De fapt, înţelegerea discursului interior ne va ajuta să fim mai clari în legătură cu ceea ce numim într-un mod atât de vag „gândire”, astfel progresând în explicarea unor vechi probleme filozofice legate de modul în care limbajul, cunoaşterea şi conştienţa lucrează împreună.
Când mă gândesc la propriul discurs interior, continuu să revin la ideile lui Vygotsky despre „condensare”. Uneori mă surprind în mijlocul unei discuţii cu mine însumi, dezbătând idei din diferite puncte de vedere. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului experienţa este mai fragmentară: gândurile şi sentimentele sunt aproape de a fi transpuse în limbaj, dar nu formează chiar tipul de discurs pe care l-ai auzi spus cu voce tare. Vygotsky a asemănat această tranziţie de la gând la cuvânt cu „un nor din care se varsă o ploaie de cuvinte”. Condensat sau dezvoltat, acest bogat dialog interior trebuie că deţine indicii pentru înţelegerea proprietăţilor deosebit de creative şi flexibile ale gândirii umane.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The voices within: The power of talking to yourself, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maria Mihai
