Singura experiență nemijlocită a omului este experiența propriei gândiri. Orice altceva e mediat, pentru orice altceva folosim diverse filtre, simțurile, care presupun multiple transformări de semnal. De aceea nu putem ști niciodată ce înseamnă „realitatea în sine”.

 Doar faptul că omul este atât de mic și neputincios salvează universul.

 Ce ar gândi o specie extraterestră despre noi, observând o bună parte din specia umană cuplată permanent la mic dispozitiv dreptunghiular, în care se uită absorbită ore întregi pe zi?
Ce am spune noi, reprezentanți ai Homo sapiens, dacă am privi din atmosfera unei alte planete locuite de o specie extraterestră și am observa că locuitorii acelei planete stau ore în șir, oriunde ar fi, pe stradă, în parc, în autobuze (extraterestre, desigur), cu ochii (extratereștrii) țintuiți la mici dispozitive, peste care-și mișcă degetele încontinuu? 

 Suntem din același aluat ca romanii care găseau drept una dintre cele mai mari satisfacții să privească doi oameni luptându-se, adesea până la moartea unuia, în încleștările dintre gladiatori. Echivalentul recent este reprezentat de luptele sălbatice în cuști, sub pretextul că e sport.
Dar, în esență, asta este natura umană, aceasta e poziția noastră sinceră în fața violenței.

 Iluzia permanentă în care trăim în ce privește natura umană...
Tot timpul, scriitori, jurnaliști, scenariști - prezintă omul așa cum nu este.
Iar când faptele ne obligă să vedem ce este, când câte-un context permite o frântură de esență a ce este să se elibereze, ne străduim să fim și să arătăm mirați și tulburați.

 Starea de spirit este unul dintre cele mai importante și mai ignorate lucruri din lume. Este și unul dintre lucrurile cele mai fragile, care pot fi alterate profund de istoria personală, de ziua de ieri, de afecțiuni medicale, relația cu partenerul de viață, atmosfera de la serviciu, problema nerezolvată cu furnizorul de apă șamd.
Dar starea de spirit poate face diferența între o viață trăită fără sens și una de curaj, hotărâre și decizii îndrăznețe.
Marea enigmă este: cum generezi starea de spirit optimă? Cea care să creeze contextul pe acele decizii îndrăznețe, pe care să nu le regreți a doua zi?

 Deciziile sub imperiul emoțiilor, de orice tip, sunt, de regulă, rapid regretate.

 Cine are nevoie de lecții pentru a vorbi bine în public, nu va vorbi niciodată bine în public. 
Cine are nevoie de lecții pentru a scrie bine un roman sau o poezie, nu va scrie niciodată bine un roman sau o poezie. Cine vrea să scrie bine, încercând să copieze pe cel care scrie bine, va scrie prost.
Acestea nu sunt lucruri care se învață după reguli predate.

 Cum am ajuns la concluzia ridicolă că procesarea computerizată de cuvinte produce gânduri?
Cum un sistem computerizat care calculează starea vremii nu poate produce vreme, adică ploaie, zăpadă, vânt șamd, tot așa un sistem computerizat care calculează următorul cuvânt, ca ChatGPT, nu poate produce gânduri. 
O propoziție sau o frază nu este un gând. Sunt lucruri complet diferite. Diferența ține de ce le generează.

 Iată un gând extrem: orice am spune despre o mașină, nu putem ști ce înseamnă să fii acea mașină. Când spun că o mașină poate sau nu poate face asta și ailaltă, vorbesc în fapt despre cred eu despre ceva ce nu pot experimenta.
Mă gândesc: ce s-ar întâmpla dacă m-aș putea miniaturiza și aș putea intra în propriul meu creier? Ce aș vedea și ce aș înțelege? Aș vedea gândurile? Sunt gândurile lucruri? Ceva delimitat undeva?
Nu, desigur. Nu aș vedea nimic inteligibil. Potențialul de acțiune, mereu... în acțiune la nivel cerebral, este lipsit de sens pentru un actor exterior, chiar și infiltrat în adâncimile neuronale. 

 Date fiind nuanțele cu care se „lucrează” astăzi, când atât de mulți se gândesc la aceleași lucruri, cum faci să vii cu o idee complet nouă și să nu pară complet excentrică?

 Orice fapt, orice gând, orice năzuință omenească, oricât de mărețe și ambițioase, pot fi plasate ontologic într-un context prea larg pentru a avea vreo semnificație.
Nimic nu are relevanță, în final, dar asta e tot ce avem.

 Să fii la curent cu teoriile științifice înseamnă să poți crede că înțelegi ce se întâmplă în mod avizat.
Cei mai mulți se zbat, cu opinii strivite de propria imaturitate, departe de granițele cunoașterii.

 Mulți dintre cei care încearcă să promoveze știința devin repede deziluzionați că nu acumulează rapid o audiență constantă numeroasă.
Dar asta este o atitudine plină de orgoliu, care subminează intenția nobilă a demersului.
Nu recunoașterea autorului este scopul, ci simpla expunere a unor idei, indiferent de numărul cititorilor, care azi s-ar putea să fie mic, dar mâine mult mai mare.
Răspândirea gratuită a științei este unul dintre cele mai importante cadouri către semeni pentru oricine poate face asta.

 Astăzi să fii ateu e un fleac. Nu interesează pe nimeni. Nu în Vest.
Dar a fost o vreme când conta socialmente. Poetul Percy Shelley, după ce s-a căsătorit, a doua oară, cu Mary Shelley, a încercat să obțină custodia copiilor din prima căsătorie, care murise, dar aceștia au fost dați unei familii străine, doar pentru că Shelley era ateu declarat.

 Am rămas în minte cu o secvență dintr-un film al cărui nume nu mi-l mai amintesc: înainte de a comite o crimă, făptașul are un moment de reculegere, în care se roagă la Dumnezeu să-l ajute în ce urma să facă.
Mi s-a părut grotesc, prin contradicția flagrantă, dar nu avea dreptate? În astfel de momente orice neimplicare externă ajută...

  Orgoliul a fost întotdeauna mai important decât adevărul pentru oricine.

 Insistența pe efecte cuantice la nivelul unor microstructuri cerebrale (microtubuli; Penrose și Hameroff) reprezintă o încercare foarte bizară de explicare a conștiinței, pentru că nu atinge deloc subiectul central: cum explică experiența subiectivă a unei persoane.
Un răspuns decent la întrebarea cum este generată conștiința avem deja: activitatea cerebrală. Dar, desigur, asta nu ajută prea mult.

 Uită-te la cana de cafea din fața voastră. Acum închide ochii. O mai vezi? Desigur că nu. O poți reprezenta mental în detaliu? Nu mă refer la faptul dacă ați putea-o reprezenta pe o bucată de hârtie, ci dacă o poți vedea cu „ochii minții” exact ca atunci când o priviți, cu ochii deschiși. Așa cum ai vedea-o într-o fotografie sau într-o filmare. Probabil că nu, dacă ești ca mine și dacă eu sunt un om normal.
Formarea de amintiri nu înseamnă ceva de genul salvării pe un mediul de stocare și accesării ulterioare în forma originală. 
Ce se memorează facilitează mai degrabă recunoașterea, la revederea obiectului, nu reproducerea.
E un lucru tare curios...

 Deși faptul de a fi o ființă cu conștiință este aspectul fundamental al naturii umane și cel mai intim, dacă întrebi 100 de oameni ce este conștiința, ce vor răspunde? 
Vor semăna două răspunsuri? 
De ce este atât de dificil, ca și când este un subiect abstract, inventat într-un birou dintr-o facultate?
La ce te gândești atunci când vorbești despre conștiință?

 Închide ochii. Încearcă să te concentrezi asupra propriei conștiințe. Ce înseamnă asta? La ce anume te concentrezi?
Ciudat este că nu știm ce întrebare să punem atunci când vorbim despre asta, iar dacă nu știm întrebarea, răspunsul nu are cum să apară.

 Oprește-te din citit și concentrează-te la propria minte. Care este esența acestei experiențe? Ce tip de atenție trebuie să practici pentru a fi în starea de conștiență pură, când nu te gândești la nimic?
Nu vreau deloc să par mistic, ci doar să înțeleg ce înseamnă că suntem „ființe cu conștiință”. 
Care este starea care ne spune asta în mod direct? Care este tipul de experiență mentală care ne demonstrează esența conștiinței?

 Inspiră timp de 4 secunde, ține-ți respirația 7 secunde, expiră lent timp de 8 secunde. E o rețetă simplă de relaxare. Trebuie să practici aceste secvențe câteva minute pentru un minim efect, care are baze fiziologice (activarea sistemului nervos parasimpatic, eliberarea de neurotransmițători cu efect calmant, reglarea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale etc.).

 Teoriile științifice din trecut au fost, în bună parte, modificate / înlocuite de noi teorii.
Probabil că acest lucru îi mână în luptă pe cei care susțin azi teorii care în mod evident nu au niciun sens, cum ar fi cea a multiversului, cea a panpsihismului ori a lipsei liberului-arbitru
Cumva, aceștia speră că teoria lor, oricât de lipsită de sens pare azi, să fie validată de viitorime, iar cel care a creat-o să fie văzut ca un remarcabil vizionar, neomagiat de contemporani la adevărata valoare.

 Indiferent de tipul de activitate în care introduci un număr mare de persoane, produsul final va fi diferit, în sensul că activitatea va afecta în mod diferit persoanele.
Pare o banalitate, dar nu este. Pentru că se aplică oricărui tip de activitate. De pildă, deși citim aceeași carte, nu vom fi la fel la terminarea lecturii ei. Deși participăm la aceeași expunere, o înțelegem diferit. Deși vedem același film, înțelegem mesaje diferite.
Uniformizarea gândirii e un proces complicat... 

 Poate ajunge specia umană într-o asemenea stare de dezechilibru, încât să aleagă în mod liber, prin alegeri, lideri care în mod evident au menirea să distrugă omenirea?

 În mod paradoxal, nu școala în sine face ca o societate să fie educată. Simpla învățare pentru teste și examene nu educă în sensul înțeles atunci când spunem că o persoană este „educată”. De aceea sunt, de pildă, atât de mulți absolvenți de medicină care sunt împotriva vaccinurilor și urmează cursuri de (pseudo)medicină chinezească. 
Abia lecturile din afara școlii sunt cele care educă.

 Un idiot este tolerabil dacă este amabil și bun. Umorul este involuntar.

 Proștii, de regulă, mă amuză. Ce mă înspăimântă sunt cei care îi urmează și stimează.

 Scriind aceste scurte „iluminări”, revine des gândul că nimic din ce scriu aici nu e pe deplin nou, căci cu siguranță undeva, printr-o carte pe care n-am citit-o sau un articol străin mie cineva s-a gândit la același lucru și poate într-un mod mai clar.
Sigur, asta nu reprezintă o problemă. Fiecare dintre noi reluăm ce au făcut alții, în mai mare sau mai mică măsură. Fiecare mergem pe un drum bătătorit deja, cu iluzia unicității. Unică este doar experiența subiectivă, căci aceasta nu poate fi împrumutată, transmisă verbal sau altfel transferată altcuiva.
În fapt, avantajul fiecărei mici revelații este că-mi luminează mie un lucru pe care până acum nu-l vedeam. Iar apariția unui gând nou este indicutabil mai valoroasă decât întâlnirea cu acesta într-o carte sau într-un articol, căci un gând al tău, prin faptul că e al tău, ți-e mai apropiat și renunți mai greu la el.
Simplul fapt că o idee interesantă e a altuia, mi se pare, pune o distanță între idee și tine.
În ce privește utilitatea scrierii acestor gânduri într-un articol public, mă bazez pe ce spunea André Gide: „Toutes choses sont dites déjà; mais comme personne n’écoute, il faut toujours recommencer”. 

 Lumea este așa cum este. Cum este nu putem ști, nici noi și nici vreun alt tip de observator conștient.
Dar primim informații despre această lume prin diverși intermediari, principalul vehicul fiind fotonul, care are abilitatea de a se reflecta de lucruri și a activa simțul văzului.
Ce știm despre lume prin simțuri nu este ce este lumea, ci este un produs derivat.
Ce știm despre lume este ce putem ști despre lume. Are de-a face strict cu ce este lumea și cu ce suntem noi.
În final, ce știm despre lume nu este o închipuire sau o construcție a minții noastre, ci o interpretare unică, specifică speciei noastre.
Orice specie și orice ființă are propria ei interpretare, „obiectivă”, a lumii.

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.