Lumea înconjurătoare, așa cum o observăm noi, este rezultatul: metodei de investigare utilizate, al simțurilor noastre și al modelelor noastre mentale (modul în care interpretăm datele furnizate de simțuri).
Omul este măsura tuturor lucrurilor, dar în alt sens decât cel original al lui Protagoras (fiecare om, în baza propriei experiențe de viață, se raportează în mod diferit la „adevăr”), și anume în acela că tot ceea ce observăm este, în fapt, o construcție specifică omului (tehnologie, simțuri și mintea umană).
Dar realitatea nu are nicio natură obiectivă, intrinsecă. Lucrul-în-sine a lui Kant, natura așa cum este ea când nu se uită omul - nu există. Lumea este stric rezultatul măsurătorii și interpretării măsurătorii. Inițial pare dificil de înțeles acest lucru, pentru că primul gând este acela că un lucru are un fel al lui de-a fi, că este cumva în mod absolut, dincolo de orice metodă de observare, dar veți vedea că, în fapt, o asemenea abordare este absurdă.
Iar faptul că nu există o natură obiectivă are, desigur, efecte asupra cercetării științifice, pentru că pune limite de nedepășit.
Asta nu înseamnă că ceea ce observăm (un munte, un lac, cerul albastru) nu este „real”; este „realul” nostru, realitatea ce rezultă din capacitățile noastre de a interacționa cu realitatea. În final, ceea ce vedem atunci când privim un copac este un obiect din natură care are o anumită semnificație pentru noi, iar semnificația este rezultatul observării cu ajutorul simțurilor noastre, al modului în care creierul îl percepe și al cunoștințelor noastre despre el (căci un copac nu este doar o figură geometrică pe o retină, ci mult mai mult).
Adevărul este mult mai profund. Nu există un adevăr obiectiv în ce privește realitatea, pentru că nu există punct de vedere privilegiat. Ce înseamnă, în fapt, „obiectiv” atunci când vorbim despre realitate? Ar trebui să însemne „realitatea ultimă”, realitatea așa cum este ea, dincolo de percepția unei ființe sau interacțiunea cu un aparat de măsură.
Dar cum putem vorbi despre „ce este” un anume lucru ori fenomen, dacă nu-i aplicăm o metodă de măsurare? Nu are cum exista o realitate anume a unui lucru dacă nu-l supui pe acel lucru unei măsurători ori interacțiuni din care să rezulte ceva, un răspuns cu privire la existența acestuia. Măsurătoarea / interacțiunea, în funcție de modul în care se efectuează, va da un rezultat sau altul.
Existența unui obiect, fără nicio formă de observare, investigare, interacțiune, este pur și simplu absurdă. Ceea ce numim un „atom”, există și fără a fi observat, dar atomul este suma proprietăților sale, iar proprietățile sunt date de metoda de observare. Orice modificare a metodei de observare îi schimbă proprietățile în mod inevitabil. Acest principiu este explicat într-un articol recent despre cum arată un proton (și arată în diverse moduri, în funcție de ce metodă de investigație folosești).
Simțurile sunt porți strâmte pentru informația care există în natură. Lărgim aceste porți, într-o oarecare măsură, cu ajutorul tehnologiei (microscoape, telescoape etc.). Dar cantitatea și tipul de informație la care avem acces nu are de-a face cu obiectivitatea observației. Există un mod omenesc de a recepta realitatea, ce reprezintă și limite inexorabile în această privință. O ființă extraterestră ar putea recepționa neutrinii, de pildă, dar asta nu i-ar conferi o notă mai obiectivă observării.
Tehnologia este, desigur, fundamentală în progresul cunoașterii. La urma urmelor teoriile științifice actuale nu ar fi putut fi validate fără tehnologia corespunzătoare (mecanica cuantică, relativitatea generală, moleculele, ADN-ul șamd). Dar tehnologia este doar o prelungire a simțurilor. În final orice tip de informație captăm cu tehnologia de care dispunem va fi transmisă către „bătrânul” nostru aparat senzorial, singurul mod de a transmite informație utilă către creier. Nu există alt mod de a ajunge la reprezentări ale lumii decât prin intermedierea simțurilor.
Este imposibil să descriem realitatea într-un alt mod decât cel în care percepem realitatea, iar modul în care percepem realitatea este, firește, modelat de simțuri și creier.
Instrumentele aflate la dispoziția noastră, de la tehnologia pe care o folosim în sondarea realității până la capacitățile noastre cognitive, sunt limitate și, pe cale de consecință, ne pot oferi doar o perspectivă profund limitată asuprea realității.
Dar această limitare este binevenită, la urma urmelor. Cum ar fi să putem detecta toate tipurile de particule din modelul standard, de exemplu? Cantitatea de informație are fi copleșitoare, capacitatea cerebrală de procesare, depășită, iar realitatea nu ar mai avea niciun sens. Dar acesta este secretul evoluției, la urma urmei, nu? Adică să „asigure” unei ființe aparatul senzorial și cognitiv necesar pentru a supraviețui (și prospera) în mediul în care trăiește, iar nu de a o transforma într-un super-instrument științific de sondarea a naturii.
Sigur, deși dispunem de ce avem nevoie pentru a înțelege suficient din natură pentru a putea supraviețui și chiar pentru a progresa din punct de vedere al cunoașterii, am dori să știm mai mult și să ajungem la o cunoaștere completă a naturii. Dar acest lucru, din motivele menționate mai sus, nu este posibil.
Și atunci cum reușim să identificăm ceea ce numim „legi ale naturii”? Cum reușesc oamenii de știință să surprindă aspecte ale realității în ecuații?
Întâi de toate trebuie spus că ingeniozitatea umană este formidabilă. Deși nu înțelegem niciun aspect al realității în totalitate, reușim să identificăm reguli în comportamentul naturii, reguli pe care le putem utiliza să măsurăm, să construim (de aici tehnologia) și să prezicem comportamente ale unor sisteme fizice.
Dar știința nu descrie realitatea, nu mai mult decât o poate face un creier cu multiple limite biologice, adică într-un mod profund uman (conform interpretării specifice ființei umane), fiind doar un instrument de măsurătoare și predicție a unor fenomene și procese.
Pentru a putea vorbi despre o „realitate obiectivă” ar trebui să existe o metodă privilegiată de sondare a realității. Așa ceva nu poate exista, întrucât orice metodă de observare s-ar folosi, metoda impune și rezultatele posibile ale respectivei observări. Chiar și o ființă atotputernică, Dumnezeu, va trebui să aplice o regulă de cunoaștere atunci când se va referi la un anume lucru din univers.
Toată acestă filozofie a realității duce la o concluzie surprinzătoare: dat fiind că nu există metodă privilegiată de investigare a realității, realitatea dezvăluită de tehnologia și simțurile noastre poate fi totuși numită „obiectivă”. Dar cu o definiție un pic schimbată: realitatea obiectivă este cea care se dezvăluie omului prin metoda științifică.
Pentru un om de știință observațiile din acest articol înseamnă următoarele:
1) știința nu dezvăluie natura așa cum este, ci așa cum pot instrumentele de măsură pe care le construim.
2) proprietățile lucrurilor investigate (un atom, de exemplu) nu sunt proprietățile lucrului observat, ci proprietățile ce rezultă în urma aplicării unei metode de măsură.
3) pentru că o înțelegere a naturii este doar o aproximare, progresul științific implică o notă de aleatoriu (iar descoperirile viitoare vor fi făcute, ca și în trecut, nu din înțelegerea profundă a mecanismului naturii, ci din întâmplare).
4) este normal să existe incompatibilitate între teoriile fizicii (cea mai faimoasă: mecanica cuantică vs teoria relativității generale), pentru că ele reflectă modalități diferite de a sonda realitatea.
Notă: Despre acest subiect al naturii fundamentale a realității am scris mai multe articole de-a lungul timpului, fiind o mică obsesie de etapă, în fiecare venind cu ceea ce mi pare a fi noi perspective. Pentru o perspectivă complementară asupra subiectului articolului de față puteți citi acest articol: Nu putem face nimic pentru a ajunge la „esența” realității.
Credit imagine depositphotos.com
