Citeam recent că adolescenții sunt de două feluri, cei care cred că vor muri înainte de a deveni adulți și cei care cred că nu vor muri niciodată. Nu mai sunt adolescent, dar cred că m-am încadrat în cea de-a doua categorie.
Un gând ce stăruie de când am devenit adult este cel al iluziei permanenței, al iluziei că lumea va fi și mâine cum este astăzi, în datele sale esențiale. Nu va fi, dar perioade lungi trăim cu impresia că este, pentru că nouă nu ni s-a întâmplat încă nimic care să ne risipească vraja.
Sunt atât de multe exemple, că nici nu știu de unde să încep.
De exemplu, ne hrănim la întâmplare, dar de la o zi la alta pare că nu este nicio evoluție negativă. Zi după zi, an după an. Apoi apar primele semne, probabil niște indicatori depășiți la analizele medicale. Luăm câteva pastile, le reglăm o perioadă, după care uităm de problemă. Ne obișnuim cu indicatorii depășiți și spunem „așa-mi ies mie analizele”. O nouă permanență s-a instalat. Iar într-o bună zi aflăm că ne-am procopsit cu o boală cronică și riscăm un atac cerebral ori poate un infarct miocardic. Luăm pastile din nou și o nouă permanență se naște, cu care trăim... cât putem.
Ori pare că lumea din jurul nostru este neschimbată de la o zi la alta. Ne e greu să înțelegem ce înseamnă, de exemplu, că circa 2.000 dintre noi mor în accidente rutiere în fiecare an și circa 2.500 se sinucid în fiecare an. Dacă nu se întâmplă în familia ta ori cercul tău de relații - totul pare a fi doar o statistică. Trăim într-o permanență de un anume fel, care se descompune uneori în mod precipitat: atunci când cineva apropiat devine victimă ori neprevăzutul intră în permanența noastră și suntem direct afectați.
La altă scară, trăim iluzia permanenței mediului înconjurător, în parametrii săi esențiali. Planeta se „sufocă” într-un ritm rapid, dar cumva socotim că nimic nu va provoca fisuri în această permanență. Ceea ce apreciem că ar fi mici fluctuații ale vremii nu ne distrug iluzia permanenței.
Observați, în Ucraina, cum dispare iluzia permanenței păcii. Într-o noapte. Care este urmată de distrugerea iluziei permanenței caracteristicilor esențiale ale zilei de mâine: nu mai mergi în același loc (la școală, la serviciu), nu mai poți sta în același loc (căci trebuie să-ți părăsești casa), iar dintr-un mânuitor de mouse pe masa din sufragerie ajungi un mânuitor de pistol-automat printre ruinele orașului tău natal.
De mai bine de jumătate de secol, de la inventarea bombei nucleare către finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, întreaga specie umană a căpătat atributul de „exterminabilă”. Probabil că fraza precedentă are o credibilitate mai mare azi, când vedem cum politicieni ruși vorbesc zilnic despre uzul armelor nucleare. Slăbiciuni fundamentale ale minții umane, combinate cu capacitatea tehnologică de a distruge întreaga umanitate, pot face mai mult decât să distrugă iluzia permanenței lumii noastre, pot duce la dispariția lui Homo sapiens. Deși ar trebui să fim conștienți permanent de fragilitatea extraordinară a omului, odată inventate bombele nucleare, deși ar trebui să ne temem de ce ne putem face, ne încăpățânăm, după rețeta obișnuită, să trăim cu iluzia permanenței unei lumi fără riscuri ultime.
Credit imagine depositphotos.com
