• În fapt, universul nostru este unul mic. Universul la care avem acces nemijlocit. Pe care îl putem atinge.
Lucrurile pe care nu le putem atinge, le putem vedea. Cu ochii, cele mai apropiate, cu telescopul, pe cele mai îndepărtate.
Dar cu cât sunt mai departe aceste lucruri, cu atât ce vedem este mai puțin „real”. Lumea de departe este lumea din trecut. Cu cât mai departe, cu atât mai veche.
Aceasta este singura călătorie în timp reală și pe care ne-o permitem.
• Privești într-o seară senină către cer. Obiectele pe care le vezi sunt arătate minții așa cum arătau cu o fracțiune de secundă în urmă (cele de pe masa din fața ta), cu o secundă (Luna), cu 434 de ani în urmă (Steaua Polară) ori cu 2,5 milioane de ani lumină (Galaxia Andromeda, cel mai îndepărtat obiect cosmic ce poate fi văzut cu ochiul liber).
Un „tablou” compact și unitar, cu obiecte cu vechimi cât se poate de diferite!
• Ce vei gândi în fața morții?
Oprește-te un pic din frenezia trecerii de la un paragraf la altul și imaginează-ți că mori. O moarte lentă, nedureroasă, la o vârstă venerabilă, la care nu credeai că o să ajungi.
Organismul, obosit de viață, refuză mâncarea și se stinge încet. Ești conștient, cât să știi că mori, gândurile îți sunt amestecuri de amintiri și ficțiune, privirea cu greu mai pricepe ce-i în jur, iar fețele și vorbele de lângă tine, deși le recunoști și înțelegi, nu mai suscită emoții. Respiri greu, trupul ți-l simți masiv, de nemișcat din patul în care stai, iar gândul morții a devenit plat, neutru, fără acel ghimpe însoțitor, spaima, pe care obișnuiai să-l simți. Ce lucru mai are sens acum? Ce rost a fost în ce-a trecut deja?
De câteva ori te trezești din scurte reprize de somn greu, și acelea străbătute de înlănțuiri bizare de vise absurde, te miri că încă ești, îți amintești din nou că mori, iar cu fiecare revenire a acestui gând înțelegi mai clar că s-ar putea să fie pentru ultima oară când mai știi că ești viu.
După câteva zile, lungi pentru ceilalți, fără durată pentru tine, în fine, o ultimă suflare, parcă mai apăsată, văzută doar de cei prezenți, te rupe definitiv de această lume.
În exact aceeași clipă, în alte colțuri ale planetei, care se învârte și fără tine, dar care n-ar fi fost la fel dacă n-ai fi fost și tu, se aud patru inspirații adânci, sonore, primele, pentru patru nou-născuți.
• Ceea ce este o caracteristică umană fundamentală, comună tuturor oamenilor și doar lor, limbajul complex, este ceea ce ne separă în mod fundamental.
• Ce ambiție poți avea în a susține că nu ai liber-arbitru, când, în fapt, implicit, accepți că nu ai niciun merit că ai ajuns la această concepție?
• Scrisesem : Internetul a făcut ca oricine să creadă că știe ori poate ști orice, doar pentru că există un răspuns online la orice întrebare, care, desigur, de multe ori este greșit.
Apoi dau, din întâmplare, de maxima asta a lui Zola (scriitor din sec. XIX): „niciodată înainte oamenii nu au avut o atitudine atât de feroce, nu au fost niciodată atât de orbi ca în timpurile noastre, când își închipuie că știu totul”.
• Nu (mai) pot citi știrile despre cercetări care „sugerează”.
• Dacă trendul se menține, în viitorul apropiat Internetul va deveni o colecție de linkuri către texte ascunse în spatele unui „pay-wall”. Accesul la articole mai vechi de x zile ar fi o soluție pentru păstrarea sensului.
• Hărțuirea din școli, tolerată de profesori indolenți și indiferenți, are ca principal efect umilirea celor care fac obiectul hărțuirii.
Nu există niciun sentiment nociv mai puternic decât umilința. Iar umilința profundă și de durată rămâne în „profunzimile” minții pentru totdeauna. Este imposibil să înveți să coexiști cu propria umilință, pentru că înseamnă auto-neantizarea propriei ființe.
Pe lângă potențialul exploziv al sentimentului, umilința formează adolescenți și adulți resentimentari.
• Invidia roade la baza oricărui filon de umanitate din noi. Poți spera multe de la o altă persoană, dar nu că te va ierta dacă va avea vreun motiv să te invidieze. Iar de multe ori motivul invidiei este greu de crezut, chiar și de cel căzut victimă acestui sentiment adeseori nociv.
• O viață trăită „la perfecție”, în care mănânci doar ce trebuie și când trebuie, urmărești cu sfințenie un număr zilnic de pași, eviți alcoolul cu orice preț (ori orice altă „chemare” vicioasă), ești obsedat să nu pierzi timpul, fiind angrenat mereu în ceva, oricât de inutil ar fi - este o viață insuportabilă și trăită degeaba.
Astăzi, cei atenți la toate indicațiile experților în știința modernă de a trăi, nu mai au timp să trăiască, preocupați cu respectarea regulilor.
Iar pe fondul afirmațiilor de genul „bătrânețea este o boală” și promisiuni ale unor cercetători exaltați că omul ar putea atinge nemurirea cu ajutorul științei, viața de apoi promisă de religie va fi înlocuită cu promisiunea vieții eterne aici, pe Pământ, cu ajutorul unui stil de viață „perfect” și al unor tratamente anti-moarte științifice.
• Faptul că Aristotel era în favoarea sclaviei, iar Nietzsche era în mod cert misogin ne spune ceva profund despre noi, care nu este ușor de înțeles: valorile evidente de azi nu sunt valorile evidente de ieri. Modul în care ne raportăm la diverse fenomene sociale nu este fix și nu este evident tuturor. Până și Creștinismul, o religie a iubirii prin excelență, în practică s-a „acomodat” cu sclavia pentru sute de ani.
