Reconstruirea trecutuluiRecent, neurologul şi autorul Oliver Sacks şi-a reamintit un episod intens din copilărie, povestit în autobiografia sa, Uncle Tungsten. În al Doilea Război Mondial el locuia la Londra în timpul Blitz-ului, campania germană de bombardament a oraşelor britanice, când...

 

 

 

"...o bombă incendiară a căzut în spatele casei noastre, arzând totul într-o lumină albă şi degajând o căldură insuportabilă. Tatăl meu avea o pompă hidraulică, iar fraţii mei îi cărau găleţile cu apă, numai că apa era inutilă şi nu putea opri focul infernal, ba chiar îl făcea să ardă şi mai tare. S-a auzit un şuierat îngrozitor şi o bolboroseală când apa a ajuns la metalul alb incandescent, timp în care bomba îşi topea propria carcasă, împroşcând stropi şi jeturi de metal topit în toate direcţiile.”


Primul experiment care demonstrează efectul consolidării şi denaturării amintirilor


Numai că atunci când a apărut autobiografia, unul dintre fraţii săi mai mari i-a spus că nu îşi aduce aminte bine întâmplarea. De fapt amândoi erau la şcoală când a căzut bomba, aşa că nu aveau cum să fie martori la explozie.

Amintirea ”falsă” se pare că i-a fost implantată de către o scrisoare. Fratele lor mai mare le scrisese descriindu-le întâmplarea înfricoşătoare, iar aceasta i s-a cuibărit în minte.

De-a lungul anilor, scrisoarea s-a transformat dintr-o relatare la persoana a treia, într-o amintire la persoana întâi. Analizând această amintire din mintea lui, Sacks scrie că încă nu îşi dă seama cum această amintire cu bomba care explodează ar putea fi falsă. Nu există nicio diferenţă între această amintire şi altele despre care ştie cu siguranţă că sunt adevărate; el s-a simţit ca şi cum a fost cu adevărat acolo.

***

Acest tip de experienţă este probabil mult mai des întâlnit decât ne putem imagina. Multe amintiri care au iz de autenticitate s-ar dovedi distorsionate sau în totalitate fictive, dacă am putea cumva verifica acest lucru. Fără o altă sursă cu care să putem corobora aceste amintiri, este foarte dificil să verificăm faptele, mai ales în ceea ce priveşte evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă.

Este indiscutabil că aceste distorsiuni ale memoriei au loc, dar ceea ce este fascinant este cum se întâmplă acest lucru. Este posibil ca scurgerea unei perioade lungi de timp să deformeze amintirea sau este vorba despre un proces mult mai activ care provoacă schimbarea?



Un studiu publicat recent îşi propune să lămurească acest proces furnizând un model posibil pentru cum amintiri ca cele ale lui Sacks ajung să se modifice.

În cadrul experimentului, participanţii au luat parte la un tur de muzeu fără ghid şi li s-a spus să se oprească în dreptul anumitor exponate. (St. Jacques & Schachter, 2013). Aceste opriri în muzeu suplinesc în cadrul experimentului evenimentele prin care au trecut în viaţă. La două zile după turul  muzeului, participanţii au fost rugaţi să privească perechi de fotografii cu exponatele din muzeu. Uneori li s-au arătat două exponate în dreptul cărora s-au oprit, iar alteori exponate pe care nu le vizitaseră.

Este ca atunci când priviţi pe fereastră într-o după-amiază ploioasă de duminică, rememorând amintiri din copilărie. Imaginile se ivesc fără o ordine anume: unele dintre ele pot fi amintiri adevărate, altele pot fi lucruri care vi s-au spus sau pe care pur şi simplu le-aţi inventat. Ele sunt amestecate; sursele sunt neclare, iar înţelesurile opace.

În cadrul studiului, participanţii au revenit pentru o a treia şedinţă şi li s-au arătat fotografii, fiind întrebaţi dacă s-au oprit sau nu în dreptul unui anumit exponat. Încă o dată li s-au arătat perechi de exponate pe care le văzuseră sau nu şi iarăşi amintirile reale se amestecau cu cele false.

În cadrul celor trei şedinţe, cercetătorii au simulat reamintirea unui talmeş-balmeş de amintiri reale şi false, care sunt susceptibile de a fi readuse în prim-plan în procesul rememorării unor evenimente trecute. Aspectele reale ale unei amintiri se amestecă cu cele false şi întreaga plămădire se trezeşte la viaţă de fiecare dată când ne-o reamintim.

În cadrul studiului s-a constatat că amintirile participanţilor erau atât consolidate, cât şi deformate prin procesul aducerii aminte. Oamenilor le era mai uşor să îşi amintească acele exponate ale căror fotografii le fuseseră arătate în mod frecvent. Ceea ce demonstrează că amintirea se consolidează, pur şi simplu, prin procesul rememorării. 

Acesta este unul dintre aspectele faptului că amintirea este un proces activ de reconstrucţie; a ne aminti ceva nu este un act neutru, ci consolidează acea amintire în mod special, comparativ cu altele.

Dar studiul a demonstrat că amintirile false se consolidau şi ele. Cu alte cuvinte, atunci când participanţii îşi aminteau în mod eronat că ar fi văzut un anumit exponat în timpul celei de-a doua şedinţe, era şi mai probabil ca această amintire să apară drept reală în cadrul celei de-a treia şedinţe.

Acest fapt ne arată cum amintirile false pot creşte în mintea noastră. Sigur că în viaţa reală lucrurile nu se întâmplă la fel de clar ca în laborator. Amintirile şi fanteziile noastre sunt interconectate, se întrepătrund şi interferează unele cu altele. Gândindu-ne la trecut, acest proces de întrepătrundere continuă.

Ceva de genul acesta pare să i se fi întâmplat lui Sacks. Într-adevăr, deşi nu a fost martor la explozia bombei descrisă mai sus, el a fost prezent într-un incident anterior, pe care îl descrie după cum urmează:

"Într-o noapte, o bombă de aproape jumătate de tonă a căzut în grădina vecină, dar din fericire nu a explodat. Cu toţii, toată strada, ne-am furişat departe de casă în noaptea aceea (familia mea în apartamentul unui văr) – mulţi dintre noi în pijamale – păşeam cât de uşor puteam (dacă bomba se putea declanşa din cauza vibraţiilor?). Străzile erau în beznă datorită instituirii camuflajului şi toţi aveam lanterne cu noi, mascate cu hârtie creponată roşie. Nu puteam şti dacă casele noastre vor mai fi în picioare în dimineaţa zilei următoare."


Fratele său a confirmat că de data aceasta, el fusese acolo.


***


Oricine crede că scopul principal al memoriei este fidelitatea va găsi acest studiu descurajant. Studiul subliniază natura fragilă a memoriei umane şi a minţii umane, în general.

Dar există un mod de a privi acest lucru ca pe un aspect pozitiv, mod care ne duce cu gândul şi spre modalităţi de a opera schimbări personale valoroase.

Ceea ce rezultă este faptul că memoria autobiografică nu înseamnă numai a-ţi aminti în mod precis ce şi când s-a întâmplat, ci este o construire activă a sinelui. Felul în care gândim despre trecut ne ajută la generarea experienţei noastre prezente precum şi în luarea deciziilor de viitor.

În cazul în care acea memorie autobiografică se poate schimba în funcţie de felul în care ne amintim trecutul, atunci trecutul nostru nu este dispărut şi uitat, ci reprezintă o parte vie din ceea ce suntem. Alegând să ne reamintim anumite evenimente în detrimentul altora reprezintă o modalitate de a alege cum să trăim acum şi ce decizii să luăm în viitor.

Într-adevăr, ceea ce a fost ţine de trecut, dar rămâne deschis reinterpretărilor.



Traducere de Daniela Albu după Reconstructing the Past: How Recalling Memories Alters Them, cu acordul autorului. Credit imagine: Joel-Evelyn-Francois

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.


Dacă găsești site-ul util, ne poți ajuta cu o DONAȚIE